Kung Fu sau Wu Shu (Artele Marțiale chinezești) au o istorie veche, tot așa cum este și istoria Chinei, fiind în strînsă legătură cu societatea în care s-au născut. Etica și codul de conduită folosite este același cu cel folosit în viața de zi cu zi din China. Într-o şcoală de arte marțiale, relația dintre membri acesteia era oarecum ca și într-o familie tradițională confucianistă, în sensul că profesorul este văzut ca tată, un coleg de antrenament al profesorului este un unchi, iar un elev mai vechi este un frate mai mare. Profesorul profesorului este bunic și așa mai departe. Însă, înainte să intri în familie în adevăratul sens mai există o treaptă, respectiv se face distincție între xué sheng, termen ce se traduce ca elev și túdì, ce se traduce cel mai bine ca discipol. Practic, orice elev ce vine la școala maestrului și dacă nu are o introducere specială sau o anumită relație deosebită, devine în mod automat xué sheng, adică elev. Dar acest lucru nu însemna că este deja membru al familiei. Putem spune că este un fel de rudă îndepărtată. Pînă la statutul de membru al familiei mai este mult. Iar trecerea de la nivelul de elev la cel de discipol este un eveniment foarte important, chiar mai important decît momentul în care s-a înscris inițial în școală. Acest moment este marcat de o ceremonie aparte, ce poartă numele de Bàishī. Termenul în sine este compus din două caractere, respectiv 拜师. Primul semn se citește ca Bai și înseamnă a se pleca, a se înclina. Am doilea semn se citește Shi (șî) și înseamnă profesor sau maestru. Împreună, termenul are semnificația de a deveni în mod oficial discipolul unui maestru. De regulă, un maestru nu accepta foarte mulți discipoli. De exemplu, maestrul Chan Wah Shun, profesorul celebrului maestru Yip Man din Wing Chun Kuen, se spune ca ar fi avut în total doar 16 discipoli, ultimul elev al său fiind chiar Yip Man. Iată, în propriile cuvinte, cum Yip Man explică de ce era un număr atît de mic: “ […] În trecut oamenii erau foarte stricți în ceea ce privește relația profesor elev. Înainte de a accepta un elev, trebuia să se cunoască foarte bine caracterul elevului pretendent. Este ceea ce se numește să alegi persoana potrivită pe care să o înveți. În al doilea rînd, depindea de posibilitatea respectivei persoane dacă își putea permite să plătească pentru lecțiile pe care le primea. De fapt, nu foarte multe persoane își puteau permite să plătească o sumă așa de mare. De exemplu, cînd eu am plătit, plicul roșu ce trebuia să fie acordat în timpul ceremoniei (Bàishī) de primire ca elev , trebuia să conțină 20 de tael (1 tael = 50 grame) de argint. Pe lîngă asta mai trebuia să plătesc 8 tael de argint pe lună ca și taxă.” Textul este citat din Roots & Branches of Wing Tsun scrisă de Leung Ting, pag 111. Cu 1 tael de argint se putea cumpăra, la respectiva vreme, aproximativ 45 Kg de orez, deci 20 tael = 900 kg de orez. Astăzi 1 kg orez costă aproximativ 5 lei. Deci practic Yip Man ar fi plătit astăzi 4500 lei (aproximativ 1000€) la momentul la care a devenit túdì al maestrului Chan Wah Shun.
Din totalitatea de elevi, xué sheng, doar cei ce se dovedeau a fi devotați, implicați, cei ce făceau eforturi, cei ce erau merituoși, doar acestora le era rezervată posibilitatea de a deveni túdì, discipoli. Acest fapt era comun tuturor artelor marțiale din China, nu doar stilului Wing Chun Kuen. De exemplu atunci cînd faimosul Yang Lu Chang (1799–1872) era instructor de arte marțiale al gărzilor imperiale manciuriene a avut numeroși elevi, printre care nume celebre din ierarhia militară a regatului, precum generalul Yue Guichen care era șeful comisiei de examinare marțială a imperiului sau pe prințul Shi Shaonan, însă dintre toți cei ce au practicat cu Yang Lu Chang la palat, doar trei persoane au devenit cu adevărat discipoli, respectiv Wàn Chūn (萬春), Ling Shan (凌山) și Quán Yòu (全佑). Ultimul dintre aceștia este fondatorul stilului Wu de Taiji Quan.
Cînd un elev se dovedea merituos să fie acceptat ca túdì se organiza ceremonia Bàishī. De regulă această ceremonie are mai mulți pași. Ordinea acestora poate să difere de la o tradiție la alta, dar cel mai adesea sînt următorii: Elevul aduce ca ofrandă zeilor și generațiilor anterioare, bețișoare de ars de cinci arome diferite, făcând referire la cele cinci elemente. De asemenea se aduc și cinci feluri de fructe. Apoi citește regulile tradiției în fața maestrului și a altor elevi mai vechi ce sînt prezenți ca asistenți și ca martori. Următorul pas este practic și cel mai important. Elevul îl servește pe maestru cu o ceașcă de ceai. După ce maestrul bea din ceai, elevul face trei plecăciuni în fața maestrului. Iarăși, în funcție de tradiție, acestea se pot face de jos, cel mai adesea, dar și din stînd (foarte rar). Gesturile și ritualistica pot să difere de asemenea. Maestrul se ridică de pe scaunul său și-l ridică pe elev, dacă acesta a făcut plecăciunile din genunchi. Apoi elevul oferă maestrului un plic roșu ce conține o sumă prestabilită de bani, care este donația elevului pentru efortul maestrului de a preda și a transmite mai departe tradiția. Apoi, maestru oferă elevului un înscris din care să reiasă noul său statut. Ceremonia se încheie cel mai adesea cu o masă la care iau parte toți cei prezenți la ceremonie. Organizarea mesei cade în sarcina noului sau noilor túdì acceptați. Este un moment solemn ce aduce cu el o serie de promisiuni. Elevul dovedește că este total implicat, facînd toate eforturile necesare pentru a accede la învățăturile tradiției din care face parte. Pe de altă parte, maestrul, acceptîndu-l pe elev, face promisiunea că nu mai “păstrează în mînecă” secretele stilului.
Așa se face că astăzi, deși avem o multitudine de elevi ai unor oameni ce sînt considerați o autoritate în domeniu, nu toți elevii lor performează la nivelul așteptat. Pentru că nu toți cei ce intră pe poarta maestrului ajung să fie invitați și în casă. Adesea, pentru că nu s-au arătat suficienți de dornici, implicați sau nu au făcut eforturile necesare. Implicit au rămas la stadiul de xué sheng. Acest tip de gîndire există și în artele marțiale japoneze. Distincția se face, acolo între uchi deshi și soto deshi, adică între un elev intern și un elev extern. Ritualurile diferă, însă ideea este aceeași: “Vrei să intri pe ușa casei sau vrei să rămîi în gradină”. Totul stă doar în cît de mult îți dorești și ce eforturi ești dispus să faci!