Category: daoism

常无欲以观其妙

Fiind permanent fără de dorință poți observa misterul [Dao]

În primul capitol din Dao De Jing, Lao Zi formulează una dintre cele mai profunde idei ale gândirii daoiste: „常无欲以观其妙” – „Fiind permanent fără de dorință poți observa misterul [lui Dao] ”. Acest vers aparent simplu ascunde o metodă fundamentală de cunoaștere: eliberarea de dorință ca mijloc de a percepe realitatea în esența ei. Deoarece următorul verset ne spune clar că atunci când suntem permanent sub influența dorinței putem să vedem doar manifestarea externă, numai aparențele. “常有欲以观其微” – “fiind permanent posedat de dorință, poți vedea doar manifestarea externă”

La prima vedere, dorința pare a fi motorul existenței umane, sau așa cum este numit în buddhism este originea existențelor perpetue (Saṃsāra) și implicit a suferinței (dukkha). Ne dorim să progresăm, să acumulăm, să experimentăm. Însă, din perspectiva lui Lao Zi, tocmai această mișcare continuă a dorinței distorsionează percepția. Dorințele proiectează asupra lumii așteptări, preferințe și temeri, transformând realitatea într-o reflecție a minții noastre, nu într-o experiență directă a ceea ce este. Când privim lucrurile prin prisma dorinței, nu mai vedem lucrurile în sine, ci doar modul în care acestea ne pot satisface sau frustra. Iar această alegere, plăcut sau displăcut au la bază ignoranța. Astfel, lumea devine fragmentată, subiectivă și tensionată. În schimb, „a fi fără dorință” nu înseamnă absența completă a oricărei intenții, ci o stare de detașare interioară, în care mintea nu mai este agitată de nevoi compulsive. În această liniște, percepția devine clară, iar „misterul” (妙, miao) – subtilitatea și profunzimea Dao-ului – poate fi percepută. Această idee rezonează profund cu învățătura buddhistă, unde dorința (tanha) este identificată ca originea suferinței. În Cele Patru Adevăruri Nobile, Buddha afirmă că atașamentul și dorința sunt cauza ciclului nesfârșit care implicit duce la suferință fără de sfârșit. Eliberarea de dorință nu conduce la goliciune, ci la o stare de pace profundă – nirvana. Atât în Daoism, cât și în Buddhism, soluția nu este acumularea, ci renunțarea; nu controlul rigid, ci relaxarea în natura lucrurilor.

Lao Zi merge însă mai departe, sugerând că această stare de lipsă a dorinței are și efecte asupra corpului și energiei vitale. În tradiția chineză, Qi (气) este energia fundamentală care susține viața. Dorințele excesive, emoțiile intense și agitația mentală duc la disiparea acestui Qi. Când mintea este liniștită, Qi-ul se conservă și circulă armonios. Astfel, corpul nu mai este supus unei uzuri premature, iar omul poate trăi în acord cu ritmurile naturale, împlinindu-și pe deplin durata de viață „dată de Cer”. În tratatul de medicină al Împăratului Galben găsim citatul: ” Pace interioară, calmul, vidul absolută,  adevăratul Qi urmează [aceste stări]. Când esența și spiritul sunt păzite în interior, unde ar putea veni o boală?
Prin urmare, mintea este relaxată iar omul are puține dorințe. Inima este în pace și frica nu există. Fizicul  este exploatat, dar nu este obosit. Qi urmează [cursul său adecvat] și din aceasta rezultă conformitatea.” Deoarece în Medicina Tradițională Chineză la cauzele bolilor avem ca și cauze interne exact sentimentele. Plăcere, furie, supărare, îngrijorare, obsesie (gîndire excesivă asupra unui fapt), frică / anxietatea, șoc emoțional. Fiecare sentiment afectează un anumit organ și aparține de un anumit organ de simț. Plăcerea afectează Inima și aparține de limbă. Furia afectează Ficatul și aparține de ochi. Supărarea și îngrijorarea afectează Plămînul și aparțin de nas. Obsesia afectează Splina (funcțiile digestive) și aparține de gură. Frica și anxietatea afectează Rinichii și aparțin de urechi. Șocul emoțional afectează Inima și Rinichii.

Prin urmare, încă din primul capitol al Dao De Jing, ni se oferă nu doar o observație filosofică, ci o metodă practică: eliberarea de dorință ca poartă către înțelegerea Dao-ului dar și pentru a ne menține starea de sănătate. Nu prin acumulare de cunoștințe sau efort intelectual intens ajungem la adevăr, ci prin simplificare, liniștire și întoarcere la o stare originară de claritate. Nu de puține ori am întâlnit persoane cu o inteligență sclipitoare care erau pline de ură, frustrare și răutate. Deoarece inteligența academică nu este totuna cu inteligența emoțională.

Aceleași concepte le găsim și în artele marțiale. Dorința este văzută ca și boală și în tratatul de strategie al lui Yagyu Munenori, intitulat Heiho Kadensho (兵法家伝書), unde ideea de „boală” (disease of the mind) este centrală și apare în mai multe pasaje. În acest tratat cel mai mare dușman nu este adversarul, ci boala minții: dorința de a câștiga, dorința de a impresiona, dorința de victorie, atașamentul față de tehnică, dorința de a demonstra superioritate, dorința de a domina psihologic adversarul. În tratatul lui Miyamoto Musashi, intitulat Gorin no Sho, ideile despre dorință, „boala minții” și eliberarea de gânduri apar clar, la fel ca la Yagyū Munenori, ele fiind răspândite în mai multe secțiuni, mai ales acolo unde Musashi vorbește despre minte, percepție și strategie corectă. Musashi numește acest lucru ca fiind o minte fixată, agățată de ceva și ne recomandă ca mintea să fie precum apa — adaptabilă, fără formă fixă, mintea nu trebuie să se fixeze pe nimic, nu trebuie să fie blocată de gânduri sau intenții rigide, nu trebuie să fie condusă de dorința de a învinge. Musashi avertizează împotriva dorinței de a domina, impulsului de a forța situația sau a reacțiilor emoționale. Practic orice dorință este văzută chiar și de artiștii marțiali din vechime ca fiind “o boală” care împiedică să se obțină acea stare perfectă, cunoscută în artele marțiale japoneze ca 無心 (mushin).

Lao Zi ne spune că dorința ascunde Misterul, Buddha ne avertizează că dorința creează suferință. Yagyū Munenori ne explică că dorința este „boala minții” iar Miyamoto Musashi  ne arată cum dorința duce la „fixarea minții”. Și cu toate acestea lumea astăzi cultivă dorința și în mod special pentru a o exploata.

Într-o lume dominată de dorințe, consumism și stimulare constantă, acest mesaj rămâne profund actual. A vedea lucrurile „așa cum sunt” nu este un act pasiv, ci unul care cere disciplină interioară: renunțarea la nevoia de a controla, de a poseda și de a transforma totul în funcție de sine.

Doar atunci când dorința tace, misterul începe să reveleze.

Cu mult timp în urmă, undeva în secolul al V-lea î.e.n., trei bătrâni s-au așezat la o masă pentru a discuta despre efemeritatea vieții și despre cum s-ar putea scăpa din ciclicitatea viață-moarte. După îndelungi discuții unuia dintre ei îi veni o idee. Ceru să-i fie adus un castron cu oțet de vin negru (balsamic). Când castronul a fost pus pe masă i-a rugat pe participanții la discuție să își înmoaie degetul în castron și să spună ce gust are oțetul. Unul dintre ei, făcând o expresie specifică celui ce gustă dintr-o lămâie, spuse că oțetul este acru. Altul gustă și imediat fața i se transformă într-o grimasă de parcă băgase în gură lapte de păpădie și spuse că de fapt ar fi amar. Și ca situația să fie și mai încurcată, cel de-al treilea spuse cum că de fapt ar fi dulce.

Oare cum era posibil ca totuși să fie trei răspunsuri total diferite când toți gustaseră fix din același oțet?!

Se spune că cei trei bărbați erau Confucius, Buddha și, respectiv, Laozi, iar că expresia fiecăruia reprezintă atitudinea predominantă a filozofiei sale: confucianismul a văzut viața ca fiind acră, fiind nevoie de reguli și norme care să corecteze degenerarea oamenilor. Buddhismul a văzut viața ca fiind amară, dominată de durere și suferință din cauza atașamentului față de posesiuni și dorințe materiale. Daoismul a văzut viața ca fiind dulce datorită faptului că era perfectă în starea sa naturală.

O altă interpretare a picturii este că, din moment ce cei trei bărbați sunt adunați în jurul aceluiași castron cu oțet, cele „trei învățături” sunt una. Însă fiecare nu a făcut decât să expună învățătura diferit, în funcție de predispoziția sa. 

Confucianismul a văzut viața ca fiind acră, privind oțetul ca și cum ar fi „vin acrit” și având nevoie de reguli care să corecteze degradarea morală a oamenilor, iar guvernul și poporul nu înțelegeau calea Cerului – cu un accent deosebit pe importanța familiei și a armoniei sociale, mai degrabă decât pe o sursă de valori spirituale, confucianismul este umanist, fiind un sistem filosofic care consideră secularul ca fiind sacru, considerând activitățile obișnuite ale vieții umane, în special relațiile umane, ca o manifestare a sacrului, pentru că sunt expresia naturii morale a umanității.

Buddha a trăit o viață foarte ușoară și extravagantă în copilărie și tinerețe, fiind prinț, însă pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, a devenit conștient de toată urâțenia din lume, lucru care l-a determinat să-și părăsească palatul în căutarea iluminării. La începutul călătoriilor sale, Buddha a devenit cerșetor și a studiat filozofia, apoi a experimentat asceza timp de șase ani. Ca ultimă metodă, înainte de a se elibera, a decis să mediteze până când o să găsească iluminarea. După multă meditație, el s-a iluminat și de atunci înainte a fost cunoscut sub numele de Buddha, care înseamnă „cel trezit”. În timpul meditației sale, el a avut o viziune asupra omenirii și a ciclului de care suntem legați, concluzionând că suntem legați de ciclurile vieții și ale morții din cauza setei, a dorințelor și a ignoranței. În timpul celei dintâi predici a lui Buddha, el a proclamat cele Patru Adevăruri Nobile și a descris calea cu opt brațe care duce la eliberare. Interpretare imaginii este că buddhismul a privit oțetul ca un poluant al corpului degustătorului datorită aromei sale extreme. Astfel atașarea de gusturi, dorințe, sentimente, obiecte etc. invariabil, mai repede sau mai târziu, duce la suferință. Din acest motiv el spune că oțetul este amar, pentru că este sursa suferinței.

Daoismul vede viața ca fiind dulce deoarece este în mod fundamental perfectă în starea sa naturală. În imaginea degustătorilor de oțet, expresia lui Laozi este satisfăcută din cauza modului în care învățăturile Daoismului privesc existența. Fiecare lucru natural este intrinsec bun atâta timp cât rămâne fidel naturii sale. Această perspectivă îi permite lui Laozi să experimenteze gustul oțetului fără a-l judeca. „Ah, asta este oțet!” spune Laozi fără să judece sau să se gândească ce efect are acest gust asupra sa. Dintr-o astfel de perspectivă, gustul nu trebuie să fie dulce, acru, amar sau blând. Este pur și simplu gustul oțetului. Experimentând în mod deschis oțetul ca oțet, Laozi recunoaște și participă la armonia naturii. Deoarece acesta este chiar scopul daoismului, indiferent de gustul oțetului, experiența este experiență. Conform filozofiei Daoiste, totul provine din Dao care este atotcuprinzător, există oriunde și peste tot, deși este invizibil.