Cu mult timp în urmă, undeva în secolul al V-lea î.e.n., trei bătrâni s-au așezat la o masă pentru a discuta despre efemeritatea vieții și despre cum s-ar putea scăpa din ciclicitatea viață-moarte. După îndelungi discuții unuia dintre ei îi veni o idee. Ceru să-i fie adus un castron cu oțet de vin negru (balsamic). Când castronul a fost pus pe masă i-a rugat pe participanții la discuție să își înmoaie degetul în castron și să spună ce gust are oțetul. Unul dintre ei, făcând o expresie specifică celui ce gustă dintr-o lămâie, spuse că oțetul este acru. Altul gustă și imediat fața i se transformă într-o grimasă de parcă băgase în gură lapte de păpădie și spuse că de fapt ar fi amar. Și ca situația să fie și mai încurcată, cel de-al treilea spuse cum că de fapt ar fi dulce.
Oare cum era posibil ca totuși să fie trei răspunsuri total diferite când toți gustaseră fix din același oțet?!
Se spune că cei trei bărbați erau Confucius, Buddha și, respectiv, Laozi, iar că expresia fiecăruia reprezintă atitudinea predominantă a filozofiei sale: confucianismul a văzut viața ca fiind acră, fiind nevoie de reguli și norme care să corecteze degenerarea oamenilor. Buddhismul a văzut viața ca fiind amară, dominată de durere și suferință din cauza atașamentului față de posesiuni și dorințe materiale. Daoismul a văzut viața ca fiind dulce datorită faptului că era perfectă în starea sa naturală.
O altă interpretare a picturii este că, din moment ce cei trei bărbați sunt adunați în jurul aceluiași castron cu oțet, cele „trei învățături” sunt una. Însă fiecare nu a făcut decât să expună învățătura diferit, în funcție de predispoziția sa.
Confucianismul a văzut viața ca fiind acră, privind oțetul ca și cum ar fi „vin acrit” și având nevoie de reguli care să corecteze degradarea morală a oamenilor, iar guvernul și poporul nu înțelegeau calea Cerului – cu un accent deosebit pe importanța familiei și a armoniei sociale, mai degrabă decât pe o sursă de valori spirituale, confucianismul este umanist, fiind un sistem filosofic care consideră secularul ca fiind sacru, considerând activitățile obișnuite ale vieții umane, în special relațiile umane, ca o manifestare a sacrului, pentru că sunt expresia naturii morale a umanității.
Buddha a trăit o viață foarte ușoară și extravagantă în copilărie și tinerețe, fiind prinț, însă pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, a devenit conștient de toată urâțenia din lume, lucru care l-a determinat să-și părăsească palatul în căutarea iluminării. La începutul călătoriilor sale, Buddha a devenit cerșetor și a studiat filozofia, apoi a experimentat asceza timp de șase ani. Ca ultimă metodă, înainte de a se elibera, a decis să mediteze până când o să găsească iluminarea. După multă meditație, el s-a iluminat și de atunci înainte a fost cunoscut sub numele de Buddha, care înseamnă „cel trezit”. În timpul meditației sale, el a avut o viziune asupra omenirii și a ciclului de care suntem legați, concluzionând că suntem legați de ciclurile vieții și ale morții din cauza setei, a dorințelor și a ignoranței. În timpul celei dintâi predici a lui Buddha, el a proclamat cele Patru Adevăruri Nobile și a descris calea cu opt brațe care duce la eliberare. Interpretare imaginii este că buddhismul a privit oțetul ca un poluant al corpului degustătorului datorită aromei sale extreme. Astfel atașarea de gusturi, dorințe, sentimente, obiecte etc. invariabil, mai repede sau mai târziu, duce la suferință. Din acest motiv el spune că oțetul este amar, pentru că este sursa suferinței.
Daoismul vede viața ca fiind dulce deoarece este în mod fundamental perfectă în starea sa naturală. În imaginea degustătorilor de oțet, expresia lui Laozi este satisfăcută din cauza modului în care învățăturile Daoismului privesc existența. Fiecare lucru natural este intrinsec bun atâta timp cât rămâne fidel naturii sale. Această perspectivă îi permite lui Laozi să experimenteze gustul oțetului fără a-l judeca. „Ah, asta este oțet!” spune Laozi fără să judece sau să se gândească ce efect are acest gust asupra sa. Dintr-o astfel de perspectivă, gustul nu trebuie să fie dulce, acru, amar sau blând. Este pur și simplu gustul oțetului. Experimentând în mod deschis oțetul ca oțet, Laozi recunoaște și participă la armonia naturii. Deoarece acesta este chiar scopul daoismului, indiferent de gustul oțetului, experiența este experiență. Conform filozofiei Daoiste, totul provine din Dao care este atotcuprinzător, există oriunde și peste tot, deși este invizibil.