dragos.chiric – Martial.ro

Balintawak Arnis

Posted on 08/05/202412/05/2024 by dragos.chiric

Balintawak Arnis (Eskrima) reprezintă o artă marțială filipineză dezvoltată de către Venancio Bacon în anii ’50 pentru a consolida și conserva natura originală a artei marțiale Arnis.

ORIGINI

Regiunile cunoscute sub numele Visayas (Centrul Filipinei) în particular insulele Cebu și Negros, sunt cunoscute drept “leagănul” artelor marțiale locale. În apropierea Insulei Mactan, căpetenia locală, Lapu Lapu, și oamenii săi au respins conchistadorii spanioli în 1521. Celebrul Ferdinand Magellan, navigatorul portughez care a condus expediția în numele regelui Spaniei, a plătit cu propria viață în bătălia de la Mactan. Se crede că oamenii căpeteniei Lapu Lapu erau înarmați cu sulițe, săbii și alte arme tradiționale, iar aceasta este prima referință cu privire la existența unui sistem marțial local antic.

Înainte de venirea spaniolilor, sistemele marțiale băștinașe au fost cel mai probabil o artă de război învățată de războinici pentru a fi folosită în conflictele dintre triburile din arhipelag. Fiecare trib și-a dezvoltat propria strategie de luptă bazată pe tipul de armă preferat și pe mediul de viață, încercînd să-și apere tehnicile și tacticile specifice. În această perioadă aceste sisteme ar putea fi clasificate drept o artă tribală de luptă.

În cele din urmă, spaniolii au cucerit Filipine, iar prin intermediul bisericii au reușit să convertească, mai cu forța mai cu vorba, o mare parte din populația locală. Această colonizare spaniolă a schimbat radical practica sistemelor marțiale.

În Mindanao (Sud-ul Filipinelor) populația băștinașă însă era de confesiune musulmană. Spaniolii creștini s-au trezit ca îi au ca dușmani pe musulmanii din Mindanao, cunoscuți sub numele de “Moros”. Spania a inițiat conflictul cu Moros încă din anii 1500, cînd în efortul lor de a subjuga Arhipelagul Filipinelor, a invadat teritoriile din Mindanao. Moros au o lungă istorie în rezistența armată împotriva Spaniei, Americii și Japoniei, ce se întinde pe o perioadă mai mare de 400 de ani. Chiar și astăzi această regiune este instabilă.

Una din ocupațiile de bază a populației moros era pirateria și traficul de sclavi. Astfel, aceștia prădau periodic zonele de coastă ale insulelor mai sus de Mindanao, respectiv Negros, Cebu, Camotes, etc, luînd cu ei sclavi ce erau vînduți chiar și în Jakarta. Pentru populația din aceste insule era un coșmar ce putea oricînd să se abată peste ei. Coloniștii spanioli au început să construiască turnuri de veghe, fortărețe și sisteme defensive care să-i ajute să se apere împotriva piraților Moros. Un rol foarte important în dezvoltarea artei marțiale Arnis (Eskrima) o are Guvernatorul General Sebastian Hurtado de Corcuera al cărui mandat s-a întins între anii 1635 și 1644. În toți acești ani a avut mai multe acțiuni remarcabile împotriva piraților. Era un luptător basc extrem de capabil, militar de carieră, un lider excepțional ce știa să-și motiveze oamenii, Sebastian de Corcuera și-a atras populația nativă convertită la creștinism din insulele cel mai adesea călcate de pirați, de partea sa. A format unități de armată ai căror membri erau nativi filipinezi și care erau instruiți în tehnicile de luptă specifice militarilor spanioli. Acest schimb de informații cu privire la tehnica de luptă a făcut ca nativii să-și combine tehnicile proprii cu elemente de luptă din sabia Spaniolă. Dacă privim cu atenție la tehnicile de luptă ce se pot regasi astăzi în Arnis constatăm că sînt similare cu multe tehnici de sabie spaniolă. Mai ales trebuie să fim atenți la însăși denumirile de Arnis și Eskrima ce sunt folosite pentru a desemna această artă marțială. Ambele cuvinte sunt de origine spaniolă. Arnis – vine din arnés cuvînt vechi spaniol care înseamă armură sau arme. Eskrima – este filipinizarea cuvîntului spaniol esgrima care înseamnă scrimă. Cît despre Kali, eu personal am avut surpriza să constat că în Filipine acest cuvînt nu este prea cunoscut, iar practicanții care totuși îl știu l-au învățat mai de grabă din USA. Această temă este momentan într-o dezbatere aprinsă între adepții termenului Kali și cei care studiază istoria reală a fenomenului. Nu îmi propun în acest articol să abordez tema, dar pe viitor am să revin la acest subiect. Pentru o intelegere mai bună a fenomenului recomand celor interesați, citirea cărții Cebuano Eskrima – Beyond the Myth de Ned Nepangue & Celestino Macachor. Am avut ocazia să discut conținutul acestei cărți cu mulți maestri din Filipine, inclusiv cu autorii.

ARNIS ÎN CEBU

Cea mai veche înregistrare a unei asociații de arte marțiale filipineze datează din 14 august 1920, anul în care Asociația Labangon Fencing (Labangon Fencing Association) a fost fondată de către Lorenzo Saavedra (1852? – 1944). Această prima formă de asociere era mai mult o adunare formată din mai mulți prieteni ce aveau ca interes comun artele marțiale. Antrenamentele erau conduse de membrii familiei Saavedra, respectiv Lorenzo, Teodoro și Federico Saavedras. Numele clubului se datorează faptului că maeștrii clubului locuiau în Labangon, un cartier din orașul Cebu. Interesant este de sesizat faptul ca s-a ales cuvîntul fencing (scrimă).

Lorenzo Saavedra este o figură marcantă în ceea ce privește artele marțiale filipineze. Foarte multe stiluri care au ajuns pînă în zilele noastre sunt conectate sub o formă sau alta cu el. Pe cînd avea 20 ani a fost trimis în pușcărie pe motiv că ar fi colaborat cu Katipunan ( organizație revoluționară din Filipine fondată în 1892 la Manila, al carui principal scop era obținerea independenței printr-o revoluție). In interiorul închisorii a avut ocazia să întîlnească un cetățean francez, al cărui nume nu s-a păstrat și cu care s-a înprietenit. În timp s-a dovedit că acesta era un maestru în lupta cu cuțitul și cu bastonul conform cu metodele franțuzești. Cît timp au stat în pușcărie, Lorenzo a învățat aceste metode de la maestrul francez. Aceasta ar putea fi o explicație de ce actualul Baraw Sugbo (Arnes Diablo), care își are originea tot în sistemul de luptă al familiei Saavedra, nu seamănă cu alte sisteme de luptă cu cuțitul din Filipine.

La inițiativa membrilor familiei Saavedra de a forma o organizație mai mare care să studieze și să reunescă mai multe sisteme de arte marțiale locale, apare în 11 Ianuarie 1932 Asociația Doce Pares. Printre membrii acestei organizații putem aminti nume celebre ale Arnis-ului: Lorenzo, Doring, Federico Saavedra, Eulogio Canete, Venancio Bacon (1912 – 1981), Filemon Canete, Vicente Atillo și Delfin Lopez (1917 – 1964).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, datorită activitații de gherilă desfășurată de membrii familiei Saavedra, aceștia au fost vînați de trupele de ocupație japoneze și uciși, iar conducerea organizației Doce Pares a fost preluată de familia Canete și care o deține pînă în zilele noastre.

ANCIONG BACON (1912 – 1981)

Venacio “Anciong” Bacon reprezintă o figură legendară pentru Arnis/Eskrima şi unul dintre cei mai influenţi maeştri din istoria artelor marţiale din Filipine. Născut în Carcar Cebu pe 15 Octombrie 1912, acesta şi-a început pregătirea în 1920 în cadrul Clubului Labangon Fencing, învăţînd stilul Corto Linear de la Lorenzo Saavedra. Pe lângă Arnis, Bacon a studiat Box, Dumog și Ju Jutsu. O strînsă prietenie s-a legat între el și faimosul Doring Saavedra, nepotul lui Lorenzo. Doring este considerat cel mai feroce și abil luptător de Arnis al vremurilor sale. Se spune că în timpul ocupației japoneze ar fi tăiat mai mult de 100 de capete ale soldaților japonezi. Acest fapt i-a adus atît faima cît și moartea. Japonezii disperați de activitatea acestuia au pus un premiu uriaș pe capul acestuia, reușind să-l captureze și să-l execute în Școala Elementară Basak din orașul Cebu.

În anul 1933 s-a deschis Clubul Doce Pares, constituit din 3 Saavedra eskrimadors şi 9 din familia Canete. Alţi 12 membri au fost antrenaţi la scurt timp după aceasta, formîndu-se o echipă de 24 de membri. Bacon a fost unul dintre cei 24.

Stilul lui Bacon era o directă reflexie a tehnicilor învățate de la Lorenzo, dar totodată și a propriei sale constituții. Înalt de doar 1,61m şi avînd o greutate de doar 54 de kg, Bacon nu se putea baza pe forță sau mărime pentru aș învinge adversarii. Corto Linear învățat de la Lorenzo se pare că se potrivea perfect pentru Bacon, permițîndu-i acestuia să intre aproape de adversar și lovească din interiorul razei de acțiune a adversarului. Era renumit pentru viteză, precizie și abilitatea de aș dezechilibra adversarii, nepermițîndu-le să-l lovească. Metodele sale de predare erau de asemenea o reflexie a viziunii sale cu privire la luptă, dorind ca el și elevii săi să fie permanent pregătiți pentru o luptă brutală fără reguli și compromisuri. Erau vremuri foarte dure, iar luptele pe viață și moarte erau ceva la ordinea zilei. Vincente “Inting” Carin din Doce Pares a fost atacat de mai mulţi agresori, a fost grav rănit, însă a reuşit să îi rănească mortal pe doi dintre atacatori. Delfin Lopes a fost înjunghiat pe la spate în timp ce se afla în mulţime în Calamba Cemetarz. Venancio Bacon a fost prins într-o ambuscadă în întuneric în timp ce se îndrepta spre casa sa din Labangon, ucigîndu-și atacatorul în luptă.

În 1952, sătul de disputele politice din Clubul Doce Pares, Anciong Bacon a decis să părăsească clubul pentru aș deschide propriul club, alături de Vincente “Inting” Atillo, Delfin Lopez, Jesus Cui,“ Timor” Maranga, Lorenzo Gonzales, Isidro Bardilas, Andres Olaibar, şi alții. Noul club a început antrenamentul în curtea unui magazin de ceasuri deţinut de către unul dintre studenţii lui Venancio Bacon. Magazinul se afla pe o stradă laterală din Colon, numită Balintawak. Astfel numele clubului a fost Balintawak Self Defense Club.

Venancio Bacon moare în 1981 la 69 de ani, iar Balintawak Arnis este moștenirea lăsată de el acestei lumi. Printre elevii cei mai de seamă putem să enumerăm pe Teofilo Velez, Jose Villasin, Timoteo Maranga, Vicente Atillo, Jose Go și alții. O parte dintre elevii lui Teofilo Velez s-au antrenat de asemenea cu Bacon, printre care îi amintim pe Eduardo Velez, Bobby Taboada, Pecito Velez.

Denumirea de Balintawak are o profundă semnificație pentru poporul filipinez. 26 August 1896 este considerat momentul în care a început revoluția filipineză împotriva ocupanților spanioli. La acea dată, membrii Katipunan (organizație revoluționară) și-au declarat deschis dorința de a elibera de sub dominația spaniolă poporul filipinez. Acest eveniment a avut loc în suburbiile Manilei într-un loc ce era cunoscut sub numele de Balintawak. Acest eveniment istoric este cunoscut sub numele de Bocetul din Balintawak.

În România acest stil este predat în cadrul Clubului Martial de către Dragos Chiric, ce a studiat cu maestrului Oliver Gabato Mag-uyon și G.M. Eduardo (Eddie) Velez. Astfel în 18 Martie 2018 i se acordă nivelul de instructor și reprezentant al WOTBAG Balintawak în Romania.

Stilul Balintawak Arnis se caracterizează prin folosirea unui singur baston, în distantă medie și mică, fără însă să se limiteze doar la acesta. Alte arme sunt de asemenea folosite, precum cuțitul, bățul și cuțitul sau tehnicile de mână goală. Mișcările sunt precise, puternice, rapide și necesită un control perfect. Dincolo de a se axa preponderent pe baston, în Balintawak se folosesc lovituri de pumn, cot, genunchi, cuțit, dezechilibrari și alte metode neortodoxe de luptă. Balintawak nu este un sistem sportiv, fiind destinat luptei fără compromis, reguli și rețineri. Metodele de antrenament sunt adesea dureroase, iar aceasta face ca stilul să nu fie practicat la o scară largă.

Taiji Quan – O altfel de istorie

Posted on 17/12/202310/05/2024 by dragos.chiric

Cred că există mii de titluri ce tratează acest subiect și totuși foarte puține sînt demne de luat în seamă. Evident, fiecare autor spune că adevărul lui este cel mai adevărat și că el deține de fapt cunoașterea. Personal cred că Taiji Quan este de departe cea mai mistificată artă marțiale pe care o putem întîlnii. Aceste mii de lucrări de care vă spuneam au făcum de fapt mai mult rău decît bine artei marțiale Taiji Qaun, de fapt au făcut să fie confundat cu o formă de Nei Gong (Qi Gong). Astăzi, dacă spui că faci arte martiale și ești întrebat ce stil, o să fi luat drept penibil dacă spui că faci Taiji Quan. Pînă și practicanți serioși de arte marțiale cred că de fapt Taiji Quan nu este nimic mai mult decît un balet executat de persoane de vîrsta a 3 a cu scopul de a ași menține sănătatea. Nu are nici o valență marțială. Cum am mai scris și cu alte ocazii, istoria acestei arte marțiale ne vorbește totuși de luptători celebrii, ce au fost militari de profesie.

Taiji Quan este considerată una dintre artele marțiale “interne” din China, împreună cu Xing Yi Quan, Bagua Zhang, Liuhe Bafa Quan, fiind de altfel și cea mai cunoscută dintre acestea. Este o metoda de lupta originară din Nordul Chinei, ce s-a răspîndit extrem de mult în ultima perioadă pe tot globul, iar asta se datorează efectelor sale curative, nicidecum datorită tehnicilor marțiale. Lucrarea de față nu își propune să intre adînc în istoria aceste superbe arte marțiale, deoarece istoria Taiji Quan se întinde pe sute de pagini. O să menționăm cele mai importante informații pentru publicul specializat și nu numai.

Concret, din punct de vedere istoric nu s-a putut demonstra originea stilului dincolo de un general de armată, pe nume Chen Wang Ting. Exista mai mult teorii cu privire la aceasta. Unele dintre ele fiind mai repede doar niște legende. Cea mai cunoscută și promovată legenda de acest gen este aceea cum că Taiji Quan a fost fondat de un călugăr Dao-ist pe nume Zhang Sanfeng. Aceasta este teoria adoptată de majoritatea stilurilor de Taiji, fiind popularizată inițial de către adepții stilului Yang. În stilul Yang de Taiji se promovează originea artei pîna la Chen Chang Xin, care, se spune, ca ar fi fost elevul lui Jiang Fa, acesta din urma fiind el însuși elevul lui Wang Tsung Yueh. Wang Tsung Yueh se presupune a fi fost elevul lui Chang Sung Chi, un practicant cunoscut al boxului din Wudang. Templul din Wudang există cu certitudine și stilul lor intern de lupta cu siguranță a existat și are anumite caracteristici comune cu Taiji-ul, cum ar fi controlul calm al adversarului. Creatorul acestui box din Wudang este considerat a fi Zhang Sanfeng, un Daoist din zona munților Wudang. Totuși, boxul din Wudang seamănă destul de puțin cu Taiji Quan-ul, deși are în mod cert anumite caracteristici comune cu acesta. Din păcate, această versiune, nu are nici măcar o singură dovadă istorică. Cel mai probabil a fost adoptată pentru a face sistemul mult mai faimos prin atribuirea creației sale unui personaj mistic ce a tăit, dacă chiar a existat, cu mulți ani înainte de apariția de drept a primelor forme de Taiji Quan.

Ceea ce se poate demonstra pe baza dovezilor istorice este că la originea Taiji Quan ar sta un ofițer de armată, pe numele său Chen Wang Ting (陈王庭). În Manualul Familiei Chen (Chen Si Jia Pu) se spunea ca Chen Wang Ting (1597-1664) era creatorul Stilului Chen de Taiji Quan, a formelor cu mîna liberă, sabia și sulița. În conformitate cu Analele Provinciei Wen, Chen Wang Ting a fost ofițer în Provincia Shantung din 1618 pînă în 1621, iar în 1641 era comandantul garnizoanei Provinciei Wen. Dincolo de acest personaj, toate teoriile cu privire la originea Taiji Quan nu sînt nimic altceva decît simple legende.

Chen Wang Ting era un membru de seama al clanului Chen, ce locuia încă de la 1374 în provincia Henan, localitatea Chang Yang Cun, la nici măcar 100 de km de faimosul templu Shaolin. Datorită numărului mare de membrii ai familiei Chen și a faptului că erau faimoși pentru artele marțiale, localitatea a început sa fie cunoscută sub numele de Chen Jiagou. Chen Wang Ting se pare ca este cel ce a ordonat metodica și tehnicile ce erau practicate de familia sa, fiind cel ce a conceput și primele forme (Taolu), respectiv forma lungă de 108 mișcări și Pao Chui (Boxul tunului). Tot lui îi sînt atribuite introducerea de aspecte filosofice, precum teoria Yin Yang, pentru a explica natura subtilă a artei marțiale pe care o sintetiza. Conform istoricului Xu Zhen stilul Chen de Taiji Quan ar fi fost de fapt o variantă a boxului Taizu changquan (太祖長拳) practicat la mînăstirea Shaolin, sălașul de cult fiind situat la 100km de satul Chen. Se crede că boxul Taizu changquan ar fi creația împăratului Zhào Kuāngyìn (927-976) din dinastia Song, cunoscut sub numele Song Taizu 宋太祖.

Teoria cum că inițiatorul primelor forme de Taiji Quan a fost militar este mult mai viabilă și din cauza conținutului tehnic al stilului. În timpul dinastiei Ming, ofițerii purtau o armură de luptă destul de elaborată ce îi proteja pe aceștia de armele albe, săgeți și lovituri cu mîna sau piciorul. Practic a lovi un soldat echipat cu armură de acel tip era inutil dacă nu cumva chiar neproductiv, putînd să ducă la accidentarea celui care lovea. Din acest motiv, tehnicile de luptă corp la corp ce erau folosite împotriva acestora erau mai degrabă tehnici de aruncare, doborîre și tehnici asupra articulațiilor. Tot așa cum erau și tehnicile din Koryu Ju Jutsu. Dacă studiem cu atenție aplicațiile formelor din stilul Chen de Taiji Quan o să constatăm ca stilul are mai mult de ⅔ din tehnici orientate fix spre aruncări și tehnici articulare. Nimeni nu își dorește să dea cu pumnul într-o cască de metal. Iar pe cîmpul de luptă rar vezi combatanții lovind cu pumnii și picioarele. Dacă un războinic, dintr-un motiv sau altul rămînea fără armă, primul său instinct era să își imobilizeze adversarul, impiedicîndu-l astfel să își folosească armele, apoi fie să-l dezarmeze, fie să-l doboare la sol pentru a finaliza acolo lupt. Din acest motiv cea mai populară formă de luptă corp la corp atît în Asia cît și în Europa erau Luptele Libere. Din Grecia și pînă în Japonia, toate popoarele aveau sau au o formă de Lupte Libere.

Revenind la familia Chen, cinci generatii mai tîrziu, un alt membru al familiei, Chang Xing (1771 – 1853) a făcut o nouă sinteza a tuturor formelor individuale de antrenament concepînd doua Taolu (forme) care sa conțină toate elementele tehnice din formele anterioare lui. Aceste doua forme vor fi cunoscute ca “Lao Jia” (forma veche) și au numele de Yi Lu (primul drum, ruta) și Er Lu (al doilea drum). Er Lu este cunoscut mai adesea sub denumirea de Pao Chui. Și tot el este cel care rupe tradiția familie, respectiv ca arta să fie transmisă doar membrilor familie. Astfel, el îl accepta ca elev pe Yang Luchan (1799 – 1871), care devine primul om ce nu era din familia, clanul Chen și care a studiat Taiji Quan.

Motivul ce a stat în spatele faptului că Yang Lu Chan a fost acceptat să învețe arta marțială a familiei Chen, pare a fi unul de natură financiară și de obligație. Mai exact se știe că familia Wu (武) ce avea trei frați ce erau magistrați imperiali, era destul de înstărită în zona Hendan. Deținea pămînturi și mai multe propietăți imobiliare în respectiva regiune și în districtul Henan. Reședința familiei era în zona Yungnian, de unde era și Yang Lu Chan. Într-unul din imobilele familiei Wu funcționa o farmacie, numită Tai He Tang, a cărei propietar era Chen De Hu, membru al familiei Chen. Nu se știe de ce dar Yang Lu Chean era într-o zi în respectiva locație, și aici a asistat la un conflict între un membru al familiei Chen și un client recalcitrant. Cu siguranță există o legatura între familia Wu, Yang Lu Chan și Chen De Hu. Cel mai probabil, Yang Lu Chan fiind fiul unui fermier sărac ce lucra pe pămînturile familiei Wu, era și el angajat al familiei Wu. Posibil, în această calitate a fost trimis la farmacia lui Chen De Hu. Fiind uimit de eficiența metodei de luptă a celor din familia Chen, a cerut să devină discipol. Se știe că Yang Lu Chan înainte să studieze cu familia Chen, practica Boxul Hung de la Shaolin, același stil ce era practicat și de membrii familiei Wu. Cel mai probabil, Yang Lu Chan a povestit respectiva întîmplare lui Wu Yu Xian sau fratelui său mai mare Wu Deng Qing iar aceștia au făcut o presiune pe Chen De Hu să-l accepte pe Yang ca și discipol. Cert este că Chen De Hu l-a trimis pe Yang în satul Chen la Chen Cheng Xing de la care a și început să învețe stilul familiei Chen.

Coincidență sau nu, al doilea om ce a studiat arta familiei Chen fără sa fie membru al familiei, a fost Wu Yu-Xiang (武禹襄; 1812–1880), fondatorul stilului Wu (武). Acesta a fost inițial elev al lui Yang Luchan si ulterior a studiat cu Chen Qingping ( 1795–1868).

Acesta este momentul în care arta marțială a familiei Chen a devenit cunoscută în întreaga China. Datorită abilităților sale de lupta și a relației sale cu familia Wu, Yang Luchan a devenit instructor de arte marțiale al gărzii imperiale. Aceasta pozitie era rezervată doar celor mai puternici luptători din China. Faima sa a devenit de neimaginat. Sa predai celor din garda imperială era dovada supremă a iscusintei in arte marțiale, deoarece fiecare membru al gărzii era la rîndul său un expert în arte marțiale.

Recomand celor interesați de istoria Taiji Quan să facă cercetări amănunțite, să înlăture tot ceea ce sună fantastic și în special legendele cum că Taiji Quan ar fi o artă marțială ce provine din Wudang. Astfel au să găsească lucruri adevărate ce există în mai multe materiale de specialitate.

Quan Yu și stilul Wu de Taiji Quan

Printre numeroșii elevi pe care i-a avut Yang Lu Chan în timpul cît a predat gărzilor imperiale, pe noi ne interesează un tânăr ofițer al gărzii pe numele său Wu Quan Yu – 吴全佑 (1834–1902). Acesta s-a distins ca fiind cel mai bun elev al lui Yang Luchan dintre membrii gărzii. La rîndul său, Wu Quan Yu a avut mai mulți elevi, dintre aceștia, cei mai faimoși au fost fiul sau, Wu Jian Quan și Wang Mao Zhai (1862–1940). Wu Jian Quan este cel care a rafinat ceea ce a învățat de la tatăl sau și a sintetizat stilul Wu – 吴 (Manchurian) de Taiji Quan. În 1928 Wu Jian Quan se mută cu întreaga familie la Shanghai, unde, împreuna cu faimosul Yang Chen Fu, predau Taiji Qaun în cadrul academiei Jing Wu. Wang Mao Zhai rămîne la Beijing și continuă să predea Wu Taiji Quan în capitală.

În 1937 Wu Jian Quan se mută în Hong Kong pentru a preda Taiji Quan în cadrul South China Sports Association. Aici îl întîlnește pe Cheng Wing Kong (1903–1967) ce era elevul nepotului sau, Chiu Sau Chien (1901 – 1964). Este important de menționat faptul ca Cheng Wing Kong a fost acceptat ca elev intern (túdì) al lui Wu Jianquan, astfel a avut parte de o transmisie completa a artei. Se pare că Chiu Sau Chien a avut la un moment o mare nevoie de bani, iar cel care l-a ajutat a fost elevul său Cheng Wing Kong. Atunci cînd Wu Jian Quan a ajuns în Hong Kong, Chiu Sau Chien a intervenit pe lîngă unchiul său pentru a-l accepta pe Cheng ca elev direct.

Cheng Wing Kong (鄭榮光) a fost un om de afaceri înstărit, iar Taiji Quan a fost pentru el o practica personală, nefiind interesat de obținerea de venituri din aceasta arta. Născut în 1903 la Zhongshan, Cheng Wing Kong a emigrat în Hong Kong la vîrsta de 13 ani. După ce și-a terminat studiile a devenit un prosper om de afaceri. Totodată a fost extrem de interesat de arte marțiale, fiind un fervent practicant de Taiji Quan. În 1948 devine instructor în South China Sports Association, predînd Wu Taiji Quan timp de 4 ani. Datorită interesului enorm pe care l-a arătat față de practica Taiji Quan-ului și în mod special părții de Tui Shou, acesta a devenit extrem de cunoscut în Hong Kong, fiind numit “The Grand Master of Canton in Taiji Quan”. Apoi, în 1952 fondează propria sa organizație de Taiji Quan numită Wing Kong Taiji Academy. În foarte scurt timp maestrul Cheng Wing Kong ajunge să aibă reprezentanți de jur împrejurul Hong Kong-ului. A avut mulți elevi atît în Hong Kong cît și în Guangzhou, Singapore sau Kuala Lumpur (Malaezia). Taiji Quan-ul maestrului Cheng este orientat spre lupta, păstrînd ca principal scop eficiența marțială.

Taiji Quan a fost și pe alocuri mai este încă o artă marțială care a avut ca scop lupta. Dar din păcate a ajuns să fie atât de mistificată și diluată încât astăzi a ajuns să fie considerată doar o formă de gimnastică medicală.

De la Calea Războiului la Calea Vieții

Posted on 15/04/202310/05/2024 by dragos.chiric

Cu mulți ani în urmă, am avut ocazia să vizionez un documentar despre artele marțiale din Japonia. Se intitula Budo – Art of Killing (1978). Numele păre cel puțin ciudat la o primă vedere. Cum adică arta de a ucide?! Ei bine, după mai mulți ani de practică și studiu am început să îmi dau seama cam despre ce ar fi vorba.

Samuraii și alți războinici ai Japoniei medievale au reușit să rafineze Arta Strategiei (Hyoho) la un nivel așa de ridicat de înțelegere încît, dintr-o tehnică destinată să aducă moartea, au reușit să făcă o cale spirituală (Dō – 道), prin care adeptul putea să se desăvîrșească și să atingă iluminarea (satori). La o primă vedere acest lucru este greu de conceput, însă – dacă urmărim istoria acestui fenomen – o să începem ușor, ușor să înțelegem cum metodele da a-ți învinge adversarul au devenit căi prin care să poți să te desăvîrşeşti.

În zilele noastre în Japonia există mai mulți termeni care fac referire la artele marțiale. Cea mai mare distincție este făcută cu privire la școlile de arte marțiale fondate înainte de restaurația Meiji, denumite generic Ko Ryū (tradiții vechi), și cele fondate după restaurație, numite generic Gendai Budō (Budō modern).

În Ko Ryū intră toate școlile vechi de arte marțiale, indiferent dacă folosesc sau nu arme. La fel, în Gendai Budō intră toate școlile de arte marțiale moderne, indiferent de natura lor, cum ar fi Judo, Kendo, Aikido, Iaido, Karate etc.

Datorită importanței pe care a ocupat-o cultura sabiei (katana), și folosirea ei în confruntări armate în Japonia, cele mai importante școli tradiționale de arte marțiale erau școli de sabie – însă nu trebuie să credem că în respectivele școli se studia doar Tehnica Sabiei (Ken Jutsu). Majoritatea școlilor de bu jutsu își instruiau adepții în mai multe dișcipline marțiale. De exemplu, în Kukishin Ryu (九鬼神流), școală de arte marțiale tradiționale fondată în secolul al XIV-lea, se întîlnesc șase discipline principale după cum urmează: tai jutsu (tehnica corpului), bō jutsu (tehnica bastonului), naginata jutsu (armă asemănătoare cu halebarda), kenpo (metoda sabiei), hanbo (metoda bastonului scurt), sō jutsu (tehnica sabiei) și, dincolo de folosirea diverselor arme, se mai studia și heiho (strategie). Toate aceste discipline erau menite să producă luptători profesioniști, superiori razboinicului de rînd.

Atestarea istorică a tradițiilor marțiale japoneze, în adevăratul sens al cuvîntului, începe cu secolul XIV (1301-1400), iar dintre acestea putem enumera: Chujō-ryu, Hozan-ryū, Kukishin-ryū și Nen-ryū. Termenul de ryu, care în mod normal se traduce prin „curgere”, este folosit în acest caz pentru a desemna o anumită tradiție care „curge” de la un maestru la altul, din generație în generație. Din acest moment școlile de arte marțiale se transmit prin certificate și înscrisuri care descriu în detaliu conținutul tehnico-tactic al școlii (mokuroku/densho) și cine are dreptul să predea respectivele tehnici.

În secolele XV și XVI, numărul școlilor de arte marțiale crește rapid, datorită războaielor și a perioadei de instabilitate prin care a trecut Japonia, fiind o necesitate.

Cel mai interesant lucru este că o parte dintre aceste tradiții de război, își aveau originea în lăcașuri de cult religios ale vremurilor respective, iar aceasta a avut o mare influență. Astfel, în cadrul practicilor ce aveau loc, începe ușor, ușor să apară tehnici de natură religioasă precum meditația, incantarea sūtrelor, folosirea gesturilor sacre (mudrā) etc. Motivul pentru care aceste practici au fost luate din sistemele religioase a fost unul foarte pragmatic, acela că – descoperă războinicii momentului respectiv – o minte antrenată prin rugăciune și meditație devenea ea însăși o armă ușor de stăpînit în timpul luptei, iar acest lucru le aducea un mare avantaj, prin eficiență, în fața adversarului. De asemenea, tehnicile și metodele de dezvoltare și coordonare a energiei interne s-au dovedit a fi extrem de utile în luptă, oferindu-i practicantului relaxarea necesară.

Însă aici au „căzut” în capcana tehnicilor ezoterice. Chiar dacă ei practicau doar pentru a obține anumite capacități psihice sau energetice, odată cu acestea au venit și alte „beneficii”, dar de natură spirituală.

De exemplu, Tenshin Shōden Katori Shintō-ryū (天真正伝香取神道流) a fost fondată de Iizasa Ienao Chosai care se spune că a practicat meditația și antrenamentul marțial în altarul Shinto Katori (orașul Sawara, prefectura Chiba) timp de 1000 de zile consecutiv, pînă cînd zeitatea tutelară a altarului, Futsunushi-no-mikoto (経津主之命), i-a apărut în vis, oferindu-i secretul artelor marțiale pe un pergament numit Mokuroku Heiho no Shinsho.

Alte tradiții marțiale sunt legate prin evenimente similare de altarul Shinto Kashima și de zeitatea altarului, Takemikazuchi-no-mikoto (武甕槌大神), zeitatea tutelară a artelor marțiale în șintoism.

Oameni care și-au dedicat întreaga viață studiului marțial, precum Yagyu Sekishusai (școala Yagu Shinkage-ryū), Kamiizumi Ise Nobutsuna (școala Shinkage-ryū), Miyamoto Musashi (școala Hyoho Niten Ichi-ryū) și Morihei Ueshiba (Aikido), se spune că au atins starea de satori (iluminarea) prin practica marțială. Iar acest lucru a fost posibil prin „împrumutarea” tehnicilor meditative din diverse sisteme filosofice sau religioase.

După o perioadă lungă de războiae între marii seniori ai Japoniei, cunoscută ca perioada statelor războinice Sengoku Jidai, doi generali abili, pe nume Oda Nobunaga și Toyotomi Hideyoshi, au reușit să unifice Japonia sub o singură conducere. Aceste evenimente au fost redate romanțat în romanul Taiko de Eiji Yoshikawa și nu numai.

Însă, la puțin timp după ce Toyotomi Hideyoshi moare, instabilitatea se instaurează iarăși, urmînd o altă perioadă scurtă de frămîntări și lupte pentru putere. În 1600 are loc bătălia de la Sekigahara unde forțele fidele fostului guvernator al Japoniei, Toyotomi Hideyoshi, s-au înfruntat cu cele ale lui Tokugawa Ieyasu. După această bătălie cîștigată spectaculos de Takugawa Ieyasu, autoritatea centrală a Japoniei trece în mîna acestuia care este numit Shogun în 1603.

În perioada lui Tokugawa societatea a fost condusă după reguli foarte clare care reglementau pînă și partea pe care trebuie să se meargă pe stradă. Clasele sociale, introduse pentru prima dată de Toyotomi Hideyoshi, au stat la baza societății în acea perioadă. Țara a intrat într-o perioadă de pace iar luptele dintre diverșii conducatori locali au fost interzise. De asemenea, duelurile dintre războinici, fără acordul oficialilor locali, au fost interzise.

Pînă la Bătălia de la Sekigahara (1600) și la Campania de la Osaka (1614), numărul războaielor era foarte mare, însă după aceste două bătălii țara a fost condusă de o singură autoritate centrală, iar războiele au devenit o raritate. Datorită acestor circumstanțe, cum pînă la acel moment școlile care predau starategia și tehnica războiului erau o necesitate, ulterior multe dintre acestea au trebuit să-și închidă porțile sau să se adapteze la noile cerințe ale momentului. În acest prim moment de răscruce, în istoria artelor marțiale japoneze, a apărut și unul dintre cei mai faimoși războinici ai Japoniei, spadasinul Miyamoto Musashi. Viața și activitatea lui sunt o oglindire a vremurilor pe care le-a trăit, din perspectiva marțială.

Miyamoto Musashi este un exemplu perfect cum, mergînd pe calea artelor marțiale, războinicul la început are parte de lupte sîngeroase, însă ulterior, practicînd intens, reușește să ajungă la stări de conștiință similare cu cele ale practicanților de căi spirituale precum Zen sau Yoga. Astfel, un instrument aducător de moarte prin natura sa inițială, sabia, devine un instrument ce dă viață, dar o viață plină de conotații spirituale.

Cel mai important moment de răscruce din istoria artelor marțiale japoneze a fost însă retaurația Meiji din 1867, cînd clasele sociale au fost abolite, iar prin aceasta a dispărut și ideea de familii de războinici. Portul sabiei a fost interzis. Astfel dispare simbolul cel mai de preț al samuraiului, încheindu-se o epocă care a format practic tot ceea ce spunem noi astăzi că sunt tradiții marțiale în Japonia.

Sub influența culturii de tip european, Japonia face schimbări mari la nivel social iar asta se răsfrînge și asupra artelor marțiale. Țara are o nouă formă de administrare din punct de vedere militar, armata este sub conducerea directă a împăratului, fiind centralizată și nu separată ca pînă atunci cînd fiecare daimyo (senior) local avea propria armată. Epoca duelurilor și a războaielor interne se va încheia la acel moment. Școlile de arte marțiale dedicate anumitor clanuri nu mai erau o necesitate. Atunci cînd scopul principal pentru care au fost concepute a dispărut, aceste școli aveau de ales între două variante: a) să se adapteze vremurilor prezente, b) să dispară.

Dorința de a-ți doborî adversarul a trebuit să se transforme în dorința de a te învinge pe tine însuți. Tăierea rapidă cu sabia a cît mai mulți adversari a devenit dorința de a tăia printr-un gest perfect în care trupul și mintea să fie una. Rezistența pe cîmpul de luptă s-a transformat în păstrarea condiției fizice optime prin practicarea artelor marțiale. Evident că și astăzi mulți dintre practicanții sporturilor moderne marțiale au ca principal scop învingerea adversarului, cîștigarea de medalii, titluri, faimă și bani, lucruri care de fapt nu fac nimic altceva decît să crească vanitatea și orgoliul respectivilor practicanți. Acesta este de fapt scopul oricărei societăți ce are ca valori fundamentale mercantilismul, consumerismul etc!

Ken Jutsu (tehnica sabiei) s-a transformat în Ken Do (calea sabiei) în care scopul nu mai era doborîrea adversarului ci învingearea lui printr-un control și o îndemînare perfectă a practicantului. Aiki Jutsu prin înlăturarea formelor extrem de agresive, s-a transformat în Aikido, unde scopul suprem este amonizarea energiilor celor doi practicanți. Batto Jutsu (tehnica scoaterii sabiei), unde se căuta tăierea adversarului odată cu scoaterea sabiei, a devenit Iai Do (calea de a fi in armonie), unde scopul este de a fi în armonie cu tine însuți și cu adversarul.

Astfel, din vechile tradiții de arte marțiale (ko ryū) au apărut forme de luptă noi, numite generic Gendai Budo (budomodern). Astăzi oameni din toată lumea practică aceste forme de sport și arte marțiale. Termeni precum Karate, Aikido, Judo și Kendo sunt cotidieni pretutindeni. Iar acest fapt se datorează schimbărilor profunde pe care le-a suferit societatea japoneză și artele marțiale în același timp. Japonia se îndrepta spre o nouă epocă. A fost un moment în care ideea de clan dispărea și apărea ideea de națiune ca un tot. Aceste mișcări sociale au dus la necesitatea elaborarii unor forme moderne de bu jutsu destinate educării maselor și nu indivizilor.

Ueshiba Morihei – fondatorul Aikido, pe vremea cînd preda Daito Ryu Aiki Jutsu

Principala preocupare a guvernului din aceea perioada a fost educarea maselor într-o manieră milităroasă ce a caracterizat Japonia respectivilor ani. Sistemul de antrenament în formațiuni, cu toți membrii excutînd în același timp este specific modului de instruire militară și nu au nimic în comun cu modul în care se practicau artele marțiale în cadrul vechilor săli de antrenament. De exemplu, Kentsu Yabu este omul care a introdus acest mod de antrenament în Karate-ul din Okinawa. Fiind de profesie militar al armatei imperiale nipone, și-a dat seama că pentru a preda unui număr mare de elevi de liceu cel mai ușor mod este să foloșești același sistem precum în armată. La fel s-a întîmplat și în Kendo, Naginata etc, toate formele de Gendai Budo. Antrenamentul în formațiuni mari crează ideea de apartenență la grup și a fost folosită în armată pentru pregătirea soldaților. În felul acesta naționalismul exacerbat japonez din perioada 1900-1945 a încercat și în mare măsură a și reusit, să introducă în educația tineretului aceste idei naționaliste și militare. Acest lucru nu este neapărat unul rău, însă are marele dezavantaj că plafonează indivizii geniali, dezavantajează indivizii care nu pot ține pasul cu grupul, născînd frustrări și nu treatează fiecare individ după necesitățile și aptitudinile fiecăruia. Un alt mare dezavantaj este scopul urmărit cu precădere de fiecare din aceste curente. În disciplinele noi, precum Judo, Karate, Kendo etc, principalul scop este cîștigarea de puncte, titluri și medalii, neglijînd aspecte precum sănătatea fizică sau psihică a practicantului. În disciplinele vechi primul scop era acela de a readuce războinicii vii acasă, apoi se căuta evoluția lor socială și spirituală. Aceste diferențe de scop a dus la despărțirea inevitabilă a acestor două curente koryu și gendai budo.

În tradițiile vechi de arte marțiale (ko ryū) adeptul, pentru a fi acceptat, trebuia să treacă o perioadă lungă de studiu și probe. De asemenea, se depuneau jurăminte de fidelitate față de școală semnate cu propriul sînge (keppan), în care se specifica că nu aveai voie să arăți ceea ce învățai altor practicanți care nu erau din aceeași școală și adesea chiar și celor din școală dacă nu aveau nivelul potrivit.

Astăzi oricine poate să se înscrie într-un club de Kendo sau Aikido, contra unei sume reprezentînd taxa lunară de antrenament. Artele marțiale au devenit accesibile tuturor. Însă chiar și astăzi există școli tradiționale de arte marțiale vechi, care păstrează aceleași reguli și condiții precum acum patru sau cinci secole în urmă cînd au fost fondate. De exemplu tradiția marțiale a lui Miyamoto Musashi intitulată Hyoho Niten Ichi-ryū Ken Jutsu, aceasta există și astăzi avînd mai bine de 380 de ani. Fiecare maestru a lăsat generației următoare înscrisurile și tehnicile predate de fondator, pînă cînd au ajuns astăzi la noi.

Pentru că japonezi sunt un popor foarte meticulos și perfecționist, nu au lăsat lucrurile la voia întîmplării. La nivel național, cei mai autorizați experți în arte marțiale din Japonia, au fondat Asociația Japoneză de Arte Marțiale Tradiționale (Nihon Kobudo Kyokai) al cărei principal scop este autentificarea școlilor, care sunt veritabile sau care, dintre cele care au o sursă veritabilă, este cea originală. Nimic nu este lăsat la întîmplare, istorici, chimiști, practicanți de arte marțiale sunt reuniți în această asociație. Ei studiază documentele, fac teste cu carbon 14 pe artefacte, pentru ca atunci cînd dau un certificat prin care se atestă că o anumită școală este recunoscută de ei, nimeni de niciunde să nu poată contesta acest fapt. Aceste tradiții, care au recunoșterea acestei asociații, sunt cu adevărat școli marțiale vechi care fac cinste Japoniei astăzi.

Însă numărul practicanților acestor tradiții nu este tot așa de numeros ca în cazul disciplinelor moderne precum Kendo, Judo, Karate etc. Iar motivele sunt oarecum evidente. În vechile școli de Ju Jutsu scopul era incapacitarea din punct de vedere fizic a adversarului cît mai repede, fără să ținem cont de faptul că cel mai adesea accidentările erau foarte serioase. Tocmai din acest motiv în Judo au fost eliminate acele tehnici ce au fost considerate periculoase, iar în competiții sunt penalizate acțiunile ce pot duce la accidentarea oponentului. Altfel sportul nu ar mai fi fost practicat de un număr așa de numeros de persoane. Actualmente artele marțiale moderne au ca scop dezvoltarea individului și nu eliminarea adversarilor cum era cazul în vechime. Iar acest lucru a făcut ca zona de interes să fie cu totul alta.

Cei trei degustători

Posted on 14/04/202310/05/2024 by dragos.chiric

Cu mult timp în urmă, undeva în secolul al V-lea î.e.n., trei bătrâni s-au așezat la o masă pentru a discuta despre efemeritatea vieții și despre cum s-ar putea scăpa din ciclicitatea viață-moarte. După îndelungi discuții unuia dintre ei îi veni o idee. Ceru să-i fie adus un castron cu oțet de vin negru (balsamic). Când castronul a fost pus pe masă i-a rugat pe participanții la discuție să își înmoaie degetul în castron și să spună ce gust are oțetul. Unul dintre ei, făcând o expresie specifică celui ce gustă dintr-o lămâie, spuse că oțetul este acru. Altul gustă și imediat fața i se transformă într-o grimasă de parcă băgase în gură lapte de păpădie și spuse că de fapt ar fi amar. Și ca situația să fie și mai încurcată, cel de-al treilea spuse cum că de fapt ar fi dulce.

Oare cum era posibil ca totuși să fie trei răspunsuri total diferite când toți gustaseră fix din același oțet?!

Se spune că cei trei bărbați erau Confucius, Buddha și, respectiv, Laozi, iar că expresia fiecăruia reprezintă atitudinea predominantă a filozofiei sale: confucianismul a văzut viața ca fiind acră, fiind nevoie de reguli și norme care să corecteze degenerarea oamenilor. Buddhismul a văzut viața ca fiind amară, dominată de durere și suferință din cauza atașamentului față de posesiuni și dorințe materiale. Daoismul a văzut viața ca fiind dulce datorită faptului că era perfectă în starea sa naturală.

O altă interpretare a picturii este că, din moment ce cei trei bărbați sunt adunați în jurul aceluiași castron cu oțet, cele „trei învățături” sunt una. Însă fiecare nu a făcut decât să expună învățătura diferit, în funcție de predispoziția sa.

Confucianismul a văzut viața ca fiind acră, privind oțetul ca și cum ar fi „vin acrit” și având nevoie de reguli care să corecteze degradarea morală a oamenilor, iar guvernul și poporul nu înțelegeau calea Cerului – cu un accent deosebit pe importanța familiei și a armoniei sociale, mai degrabă decât pe o sursă de valori spirituale, confucianismul este umanist, fiind un sistem filosofic care consideră secularul ca fiind sacru, considerând activitățile obișnuite ale vieții umane, în special relațiile umane, ca o manifestare a sacrului, pentru că sunt expresia naturii morale a umanității.

Buddha a trăit o viață foarte ușoară și extravagantă în copilărie și tinerețe, fiind prinț, însă pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, a devenit conștient de toată urâțenia din lume, lucru care l-a determinat să-și părăsească palatul în căutarea iluminării. La începutul călătoriilor sale, Buddha a devenit cerșetor și a studiat filozofia, apoi a experimentat asceza timp de șase ani. Ca ultimă metodă, înainte de a se elibera, a decis să mediteze până când o să găsească iluminarea. După multă meditație, el s-a iluminat și de atunci înainte a fost cunoscut sub numele de Buddha, care înseamnă „cel trezit”. În timpul meditației sale, el a avut o viziune asupra omenirii și a ciclului de care suntem legați, concluzionând că suntem legați de ciclurile vieții și ale morții din cauza setei, a dorințelor și a ignoranței. În timpul celei dintâi predici a lui Buddha, el a proclamat cele Patru Adevăruri Nobile și a descris calea cu opt brațe care duce la eliberare. Interpretare imaginii este că buddhismul a privit oțetul ca un poluant al corpului degustătorului datorită aromei sale extreme. Astfel atașarea de gusturi, dorințe, sentimente, obiecte etc. invariabil, mai repede sau mai târziu, duce la suferință. Din acest motiv el spune că oțetul este amar, pentru că este sursa suferinței.

Daoismul vede viața ca fiind dulce deoarece este în mod fundamental perfectă în starea sa naturală. În imaginea degustătorilor de oțet, expresia lui Laozi este satisfăcută din cauza modului în care învățăturile Daoismului privesc existența. Fiecare lucru natural este intrinsec bun atâta timp cât rămâne fidel naturii sale. Această perspectivă îi permite lui Laozi să experimenteze gustul oțetului fără a-l judeca. „Ah, asta este oțet!” spune Laozi fără să judece sau să se gândească ce efect are acest gust asupra sa. Dintr-o astfel de perspectivă, gustul nu trebuie să fie dulce, acru, amar sau blând. Este pur și simplu gustul oțetului. Experimentând în mod deschis oțetul ca oțet, Laozi recunoaște și participă la armonia naturii. Deoarece acesta este chiar scopul daoismului, indiferent de gustul oțetului, experiența este experiență. Conform filozofiei Daoiste, totul provine din Dao care este atotcuprinzător, există oriunde și peste tot, deși este invizibil.

Bagua Zhang & Daoism

Posted on 19/10/202210/05/2024 by dragos.chiric

Maestrul Di Guo Yong în postura Tuō Tiān Zhǎng. Romania, Snagov, 2004

În Bagua Zhang anumite tehnici sînt folosite pentru a cultiva și dezvolta energie internă, numită tradițional Qi, cu scopul de a păstra sănătatea și de a eleva spiritul. De exemplu setul de tehnici numite Ding Shi Ba Zhang, are ca scop formarea unei structuri corecte a corpului împreună cu activarea energiei interne în meridianele energetice ce sînt folosite în Medicina Tradițională Chineză (M.T.C.). Atunci cînd practicantul păstrează o formă statică în partea superioară a corpului dar totodată se deplasează pe un cerc, în funcție de structura superioară, energia este activată pe unul sau pe altul dintre meridiane. De exemplu, cînd se practică forma Tuō Tiān Zhǎng (palma care sustine cerul – 托天掌) datorită formei sale, este activată energia din Meridianul Stomac și din Meridianul Intestin Gros. Cînd se practică forma Shī Zǐ Zhǎng (palma în forma leului – 狮子掌) se activează energia din Meridianul Pericard și Meridianul Trei Focare. În funcție de necesități, adeptul poate practica o anumită formă mai mult sau mai puțin. Prin focalizarea energiei Qi pe anumite meridiane se pot vindeca anumite afecțiuni tot așa cum o fac și exercițiile de Qi Gong sau tratamentele prin M.T.C.

Cele trei comori ale omului – Jing, Qi, Shen

Apoi există tehnicile meditative numite Xiu Dao, pe care inițiații Daoiști le folosesc pentru a prelungi viața și a crea un corp spiritual nemuritor care va supraviețui după moarte și se va contopi cu supremul Dao/ 道. În Xiu Dao corpul uman devine un vas alchimic, în care cele Trei Comori, respectiv Jing (esența), Qi (energia) și Shen (spiritul) sunt cultivate în scopul îmbunătățirii fizice, emoționale, sănătatea mintală și, în cele din urmă, revenirea la unitatea primordială a lui Dao, adică devenind un iluminat.

Atunci cînd profesorul Kang Ge Wu a studiat practicile sectei Long Men a descoperit că este citată o metodă de meditație intitulată Zhuǎn Tiānzūn/ 转天尊 (Rotindu-ne, venerăm Cerul) care constă în deplasarea pe cerc și rostirea unor incantații. Această metodă de deplasare este extrem de asemănătoare cu mersul în cerc ce este folosit în Bagua Zhang. Aceștia foloseau mersul în cerc atît pentru cultivarea energiei interne (Qi) cît și pentru practica mediației [Xiu Dao]. În timpul practicii, călugării mergeau pe un cerc și repetau incantații. Fondatorul sistemului Bagua Zhang a unit tehnicile de meditație cu tehnicile de dezvoltare și direjare a energiei interne Qi ce le învățase în cadrul sectei Long Men cu tehnicle marțiale, punînd astfel baza unui sistem integrat de dezvoltare marțială, fizică și spirituală.