dragos.chiric – Martial.ro

Dorința este vălul realității

Posted on 19/03/202619/03/2026 by dragos.chiric

常无欲以观其妙

Fiind permanent fără de dorință poți observa misterul [Dao]

În primul capitol din Dao De Jing, Lao Zi formulează una dintre cele mai profunde idei ale gândirii daoiste: „常无欲以观其妙” – „Fiind permanent fără de dorință poți observa misterul [lui Dao] ”. Acest vers aparent simplu ascunde o metodă fundamentală de cunoaștere: eliberarea de dorință ca mijloc de a percepe realitatea în esența ei. Deoarece următorul verset ne spune clar că atunci când suntem permanent sub influența dorinței putem să vedem doar manifestarea externă, numai aparențele. “常有欲以观其微” – “fiind permanent posedat de dorință, poți vedea doar manifestarea externă”

La prima vedere, dorința pare a fi motorul existenței umane, sau așa cum este numit în buddhism este originea existențelor perpetue (Saṃsāra) și implicit a suferinței (dukkha). Ne dorim să progresăm, să acumulăm, să experimentăm. Însă, din perspectiva lui Lao Zi, tocmai această mișcare continuă a dorinței distorsionează percepția. Dorințele proiectează asupra lumii așteptări, preferințe și temeri, transformând realitatea într-o reflecție a minții noastre, nu într-o experiență directă a ceea ce este. Când privim lucrurile prin prisma dorinței, nu mai vedem lucrurile în sine, ci doar modul în care acestea ne pot satisface sau frustra. Iar această alegere, plăcut sau displăcut au la bază ignoranța. Astfel, lumea devine fragmentată, subiectivă și tensionată. În schimb, „a fi fără dorință” nu înseamnă absența completă a oricărei intenții, ci o stare de detașare interioară, în care mintea nu mai este agitată de nevoi compulsive. În această liniște, percepția devine clară, iar „misterul” (妙, miao) – subtilitatea și profunzimea Dao-ului – poate fi percepută. Această idee rezonează profund cu învățătura buddhistă, unde dorința (tanha) este identificată ca originea suferinței. În Cele Patru Adevăruri Nobile, Buddha afirmă că atașamentul și dorința sunt cauza ciclului nesfârșit care implicit duce la suferință fără de sfârșit. Eliberarea de dorință nu conduce la goliciune, ci la o stare de pace profundă – nirvana. Atât în Daoism, cât și în Buddhism, soluția nu este acumularea, ci renunțarea; nu controlul rigid, ci relaxarea în natura lucrurilor.

Lao Zi merge însă mai departe, sugerând că această stare de lipsă a dorinței are și efecte asupra corpului și energiei vitale. În tradiția chineză, Qi (气) este energia fundamentală care susține viața. Dorințele excesive, emoțiile intense și agitația mentală duc la disiparea acestui Qi. Când mintea este liniștită, Qi-ul se conservă și circulă armonios. Astfel, corpul nu mai este supus unei uzuri premature, iar omul poate trăi în acord cu ritmurile naturale, împlinindu-și pe deplin durata de viață „dată de Cer”. În tratatul de medicină al Împăratului Galben găsim citatul: ” Pace interioară, calmul, vidul absolută, adevăratul Qi urmează [aceste stări]. Când esența și spiritul sunt păzite în interior, unde ar putea veni o boală?
Prin urmare, mintea este relaxată iar omul are puține dorințe. Inima este în pace și frica nu există. Fizicul este exploatat, dar nu este obosit. Qi urmează [cursul său adecvat] și din aceasta rezultă conformitatea.” Deoarece în Medicina Tradițională Chineză la cauzele bolilor avem ca și cauze interne exact sentimentele. Plăcere, furie, supărare, îngrijorare, obsesie (gîndire excesivă asupra unui fapt), frică / anxietatea, șoc emoțional. Fiecare sentiment afectează un anumit organ și aparține de un anumit organ de simț. Plăcerea afectează Inima și aparține de limbă. Furia afectează Ficatul și aparține de ochi. Supărarea și îngrijorarea afectează Plămînul și aparțin de nas. Obsesia afectează Splina (funcțiile digestive) și aparține de gură. Frica și anxietatea afectează Rinichii și aparțin de urechi. Șocul emoțional afectează Inima și Rinichii.

Prin urmare, încă din primul capitol al Dao De Jing, ni se oferă nu doar o observație filosofică, ci o metodă practică: eliberarea de dorință ca poartă către înțelegerea Dao-ului dar și pentru a ne menține starea de sănătate. Nu prin acumulare de cunoștințe sau efort intelectual intens ajungem la adevăr, ci prin simplificare, liniștire și întoarcere la o stare originară de claritate. Nu de puține ori am întâlnit persoane cu o inteligență sclipitoare care erau pline de ură, frustrare și răutate. Deoarece inteligența academică nu este totuna cu inteligența emoțională.

Aceleași concepte le găsim și în artele marțiale. Dorința este văzută ca și boală și în tratatul de strategie al lui Yagyu Munenori, intitulat Heiho Kadensho (兵法家伝書), unde ideea de „boală” (disease of the mind) este centrală și apare în mai multe pasaje. În acest tratat cel mai mare dușman nu este adversarul, ci boala minții: dorința de a câștiga, dorința de a impresiona, dorința de victorie, atașamentul față de tehnică, dorința de a demonstra superioritate, dorința de a domina psihologic adversarul. În tratatul lui Miyamoto Musashi, intitulat Gorin no Sho, ideile despre dorință, „boala minții” și eliberarea de gânduri apar clar, la fel ca la Yagyū Munenori, ele fiind răspândite în mai multe secțiuni, mai ales acolo unde Musashi vorbește despre minte, percepție și strategie corectă. Musashi numește acest lucru ca fiind o minte fixată, agățată de ceva și ne recomandă ca mintea să fie precum apa — adaptabilă, fără formă fixă, mintea nu trebuie să se fixeze pe nimic, nu trebuie să fie blocată de gânduri sau intenții rigide, nu trebuie să fie condusă de dorința de a învinge. Musashi avertizează împotriva dorinței de a domina, impulsului de a forța situația sau a reacțiilor emoționale. Practic orice dorință este văzută chiar și de artiștii marțiali din vechime ca fiind “o boală” care împiedică să se obțină acea stare perfectă, cunoscută în artele marțiale japoneze ca 無心 (mushin).

Lao Zi ne spune că dorința ascunde Misterul, Buddha ne avertizează că dorința creează suferință. Yagyū Munenori ne explică că dorința este „boala minții” iar Miyamoto Musashi ne arată cum dorința duce la „fixarea minții”. Și cu toate acestea lumea astăzi cultivă dorința și în mod special pentru a o exploata.

Într-o lume dominată de dorințe, consumism și stimulare constantă, acest mesaj rămâne profund actual. A vedea lucrurile „așa cum sunt” nu este un act pasiv, ci unul care cere disciplină interioară: renunțarea la nevoia de a controla, de a poseda și de a transforma totul în funcție de sine.

Doar atunci când dorința tace, misterul începe să reveleze.

Principalele ramuri ale stilului Wu (吴) de Taijiquan

Posted on 05/10/202507/10/2025 by dragos.chiric

Originea și evoluția stilului Wu de Taiji Quan

Stilul Wu (吴) de Taijiquan reprezintă una dintre cele cinci mari școli clasice de Taijiquan, alături de Chen, Yang, Wu (Hao) și Sun. Își are originea la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind fondat de Wu Quanyou (吴全佑, 1834–1902), ofițer în Garda Imperială din Beijing și discipol al lui Yang Luchan (杨露禅) și al fiului său Yang Banhou (杨班侯).

Wu Jienquan practicând Taiji Jien (Spada din taijiquan)

Fiul său, Wu Jianquan (吴鉴泉, 1870–1942), a sistematizat practica, a rafinat tehnica și a popularizat stilul, care se caracterizează prin:

posturi aliniate, compacte și echilibrate,
mișcări continue, fine și circulare,
accent pe „înțelegerea energiei” (dongjin 懂劲),
o abordare armonioasă între aspectul marțial și cel terapeutic.

De-a lungul secolului XX, în funcție de locul unde discipolii și urmașii familiei Wu au activat, s-au conturat trei ramuri principale: ramura de Nord (Beijing), ramura din Shanghai și ramura din Hong Kong.

Ramura de Nord (Beifang 北方)

Ramura de Nord este cea mai apropiată de forma originală transmisă de Wu Quan yu și de Wu Jianquan în perioada petrecută la Beijing. Această linie a păstrat caracterul tradițional, cu o orientare pronunțată spre aspectele interne și aplicative ale Taijiquan-ului. Principalul reprezentant al acestei ramuri a fost Wang Mao Zhai, Guo Fen și discipolii acestora.

Trăsături distinctive:

Posturi ceva mai largi decât în celelalte ramuri.
Accent pe neigong (lucrul intern) și pe antrenamentul în tui shou (mâini lipicioase).
Forme de arme (sabie, baston, suliță) practicate în mod tradițional.

Influență:
Ramura de Nord s-a răspândit în principal în China continentală și Europa prin discipolii lui Wang Mao Zhai și Guo Fen, precum Yáng Yǔtíng, păstrând o metodă de predare structurată și profundă, cu accent pe calitatea mișcării și pe studiul principiilor interne. În occident această ramură este cunoscută prin intermediul lui Wáng Péishēng (王培生/ 1919–2004) care a fost elevul atât al lui Wang Mao Zhai, precum și al lui Yáng Yǔtíng.

Ramura din Shanghai

Fondată de Wu Jianquan în 1928, odată cu înființarea Wu Jianquan Taijiquan Association în Shanghai. Principali reprezentanți sunt: Wu Yinghua (吴英华/ 1907–1996) Ma Yueliang (马岳梁).

*Ma Yueliang (马岳梁)*(1 August 1901 – 13 Martie 1998)

Mutarea la Shanghai a marcat începutul modernizării stilului Wu. În acest mediu urban și cosmopolit, Taijiquan-ul a fost adaptat pentru a răspunde nevoilor unui public mai larg, interesat atât de autoapărare, cât și de sănătate. În momentul în care cei doi fii ai lui Wu Jienquan se mută la Hong Kong această ramură rămâne să fie condusă de Wu Yinghua și Ma Yueliang.

Trăsături distinctive:

Mișcări mai compacte, fluide și uniforme.
Ritm echilibrat, potrivit pentru antrenamentul de sănătate, dar păstrând eficiența marțială.
Sistem bine organizat, cu forme lente și rapide, tui shou standardizat și arme tradiționale.

Influență:
Această ramură este astăzi reprezentată de toți elevii familiei lui Ma Yueliang, precum Li Liqun, Ma Jiangbao care a devenit rezident în Rotterdam, Shi Mei Lin, aceasta fiind fiica adoptiva a familie Ma, care a emigrat în Noua Noua Zeelandă.

Ramura din Hong Kong

Aceasta ramură practic începe efectiv în 1937, când Wu Jienquan vine în Hong Kong. În 1937 începe practic Al Doilea Război Chino–Japonez iar Shanghaiul devine rapid teatru de război. La acel moment o parte a familia Wu se mută în Hong Kong, ce fiind teritoriu britanic la acel moment era protejat de război. Ulterior Wu Jienquan se întoarce la Shanghai, lasându-și totuși o mare parte a familiei în Hong Kong. Când acesta moare în 1942, automat fiul său Wu Gongyi (吳公儀 / 1898–1970) devine reprezentantul liniei din Hong Kong a familiei. În afară de reprezentanții familiei se remarcă un alt elev intern printre practicanții din Hong Kong, respectiv Cheng Wing Kwong (鄭榮光, 1903–1967). Taiji Quan-ul maestrului Cheng este orientat spre luptă, păstrând ca principal scop eficiența marțială.

Din această ramură s-au desprins foarte multe linii care au ajuns astăzi peste tot în lume. Însăși Bruce Lee a fost practicant de Wu Taijiquan al acestei ramuri, prin intermediul tatălui său ce fusese elevul lui Cheng Wing Kong și al lui Liang Zi Peng.

Bruce Lee & Taiji Quan

Posted on 02/10/202507/10/2025 by dragos.chiric

Tatăl său și Wu Taiji Quan

Bruce Lee în tehnica cunoscută sub numele de Dan Bien

Când se rostește numele Bruce Lee, lumea se gândește imediat la viteză explozivă, la filosofia sa pătrunzătoare și la omul care a schimbat pentru totdeauna artele marțiale și coregrafia scenelor de luptă din filme. Dar în spatele acestei figuri legendare a stat un alt om – tatăl său, Lee Hoi Chuen, actor de operă cantoneză, părinte exigent și un practicant al unei arte mult mai sofisticate: Wu Taiji Quan.

Un tată între scenă și sala de antrenament

Lee Hoi Chuen împreună cu celebrul său fiu, Bruce Lee

Lee Hoi Chuen (1901–1965) a fost un actor renumit de operă și film cantonez, apreciat pentru versatilitatea și prezența sa scenică. Însă, în afara scenei, el purta cu sine o moștenire culturală profundă. În Hong Kong, se pare că ar fi studiat Wu Taiji Quan cu Cheng Wing Kwong și cu Liang Zi-Peng (梁子鵬) un renumit maestru de Yi Quan și Wu Taiji Quan, după cum se poate citi pe pagina oficială de web a Asociației Yiquan din Hong Kong “李海泉曾是吳氏太極拳名師梁子鵬的弟子” .

În 1937 Wu Jian Quan, fondatorul stilului Wu de Taiji Quan se mută în Hong Kong pentru a preda Taiji Quan în cadrul South China Sports Association. Aici îl întâlnește pe Cheng Wing Kong (1903–1967) ce era elevul nepotului sau, Chiu Sau Chien (1901 – 1964). Este important de menționat faptul ca Cheng Wing Kong a fost acceptat ca elev intern (túdì) al lui Wu Jianquan, astfel a avut parte de o transmisie completa a artei. Se pare că Chiu Sau Chien a avut la un moment o mare nevoie de bani, iar cel care l-a ajutat a fost elevul său Cheng Wing Kong. Atunci când Wu Jian Quan a ajuns în Hong Kong, Chiu Sau Chien a intervenit pe lângă unchiul său pentru a-l accepta pe Cheng ca elev direct.

Stilul Wu de Taiji Quan (吳氏太極拳) este cunoscut pentru mișcările scurte, compacte, posturile ușor aplecate înainte și principiul „a folosi suplețea pentru a învinge duritatea.” Pentru Lee Hoi-chuen, Tai Chi nu era doar o artă marțială; era o disciplină a sănătății, a calmului și a echilibrului – calități pe care spera să i le transmită și fiului său.

Tânărul Bruce descoperă Taiji Quan

În tinerețe, Bruce Lee era neliniștit, impulsiv și adesea prins în bătăi de stradă. Tatăl său, dorind să îi ofere stabilitate, l-a introdus în lumea Taiji Quan-ului, împărtășindu-i ceea ce învățase din linia lui Cheng Wing Kwong și Liang Zi Peng.

Însă, pentru un băiat plin de energie precum Bruce, mișcările lente și grațioase ale sistemului Taiji Quan păreau plictisitoare în comparație cu adrenalina luptelor de stradă sau cu rapiditatea altor sisteme de Kung Fu împreună cu boxuloccidental. Se antrena fără tragere de inimă, adesea împotrivindu-se îndrumărilor tatălui său. Și totuși – deși atunci nu înțelegea – acele lecții timpurii au sădit semințe adânci.

Lee Hoi Chuen practicând Tui Shou cu tânărul Bruce Lee

Influența Taiji Quan-ului în filosofia lui Bruce Lee

Mai târziu, Bruce a ales să se antreneze și în alte stiluri de kung fu, box occidental, scrimă, judo și nenumărate alte sisteme, înainte de a-și crea propria filosofie: Jeet Kune Do.

Însă în învățăturile sale celebre se regăsește ecoul Taiji Quan-ului. Cuvintele lui „fii precum apa” reflectă perfect ideea centrală a Taiji Quan-ului: adaptarea și flexibilitatea. Accentul pus pe eficiența energiei, pe sensibilitatea față de forța adversarului și pe curgere, nu pe opoziție directă – toate acestea răsună din principiile pe care, prin tatăl său le cunoscuse în copilărie.

O moștenire transmisă

Povestea lui Bruce Lee și a stilului Wu de Taiji Quan nu este una despre măiestrie deplină, ci despre moștenire. Tatăl său i-a transmis nu doar o tradiție culturală, ci și o filosofie a echilibrului – una pe care Bruce a învățat să o aprecieze abia mai târziu în viață.

Bruce Lee în tehnica “*Pășing în spate lovești tigrul*” din Wu Taiji Quan

În interviurile sale, Bruce a recunoscut că, deși în copilărie respingea Taiji Quan-ul, mai târziu i-a descoperit valoarea ca artă a armoniei și a conștientizării. Acea respectare târzie este o punte între lumea tatălui și propria sa viziune. Într-un interviu dat de Dan Inosanto, unul dintre cei mai apropiați elevi ai lui Bruce Lee, acesta povestește cum în primele șase luni de antrenament cu Bruce a fost învățat o formă din Stilul Călugăriței de Nord, prima formă din Wing Chun și prima parte din forma de Wu Taiji Quan. Acest interviu ne dovedește clar că Bruce era și un practicant de Taiji Quan.

Concluzie

În spatele legendei Bruce Lee s-a aflat o influență discretă: un tată care era practicant de Wu Taiji Quan, pe care îl învățase de la Liang Zi Peng și Cheng Wing-Kwong, și care a încercat să o transmită fiului său neliniștit. Bruce nu a devenit un practicant de Tai Chi în sens tradițional, dar filosofia sa – suplețea care învinge forța, curgerea în locul opoziției – avea să reapară ani mai târziu, în vocea sa proprie.

Amintindu-ne de Bruce Lee, nu vedem doar inovatorul care a dărâmat bariere, ci și fiul ale cărui rădăcini erau adânc înfipte în arta complexă a tatălui său.

GM Oliver Maguyon

Posted on 21/09/202509/10/2025 by dragos.chiric

“The WOTBAG Servant”

I am Grandmaster Oliver G. Maguyon, a Civil Engineer by profession and currently residing in Winnipeg, Manitoba, Canada. I started my Arnis/Eskrima carrier when I was 9 years old, which was in 1971 under the supervision of our late Grandmaster Teofilo Velez, the late Grandmaster Pachito Velez, the late Grandmaster Eduardo Velez and Grandmaster Ramon Franco “Monie” Velez. Our Club’s name then was Balintawak International but was changed to Teovel’s Balintawak Self Defense Club. Aside from our main club, we have our satellite club located at Caballes Compound, Barangay Guadalupe, Cebu City in a small open area owned by the Obrador Family and was later transferred to our own place at the same compound. My first instructor was Grandmaster Bobby Taboada who taught me the 12 basic strikes, power strikes, basic defense and offense and the basic 5 groupings. We also practiced Combat Judo and Knife Fighting defense which was checked by the Velez brothers from time to time.

The club was very active with the demonstrations whenever the club was invited. When Grandmaster Bobby Taboada went to New Zealand with his student Peter Bull, I continued with my carrier directly with the Velez brothers and checked by their father Grandmaster Teofilo Velez. I had a rigid training with the Velez brothers who taught me different skills and techniques, the method of proper teaching and the Teovel’s Balintawak curriculum. Many years later we decided to change the name of the club to WORLD ORIGINAL TEOVEL’S BALINTAWAK ARNIS GROUP (WOTBAG). We practiced the system seriously for long years until SGM Pacito Velez, GM Ramon Franco Velez, GM Eduardo Velez and WOTBAG President Dr. Evencio “Ben” Marapao Sr. promoted me to the rank of MASTER INSTRUCTOR on December 16, 2008. We continued to teach the Teovel’s Balintawak System to local enthusiasts and foreigners who love arnis/eskrima. We continue in reviewing all the past and present skills and techniques to maintain Speed, Timing, Accuracy, Flexibility, Reflexes and Power. In the year 2019 I was promoted by the pillars of WOTBAG – World Original Teovel’s Balintawak Arnis Group, namely SGM Pacito Velez, GM Ramon Franco Velez and GM Eduardo Velez as one of their Grandmasters and was later elected as President of the Club. Until now we continue to practice for advancement and further development of the system and share it to those who wants to learn more about the Teovel’s Balintawak System.

This material was published with the consent of GM Oliver Maguyon and can be found in its original form on this website:

https://balintawakcanada.ca/all-team/david-sherman/

PANGAMOT

Posted on 25/06/202501/12/2025 by dragos.chiric

FILIPINO BOXING

Pangamot (Cebuano), Suntukan (Tagalo), sau modernul termen Panantukan, sînt cuvinte ce desemnează partea de luptă fără arme, cunoscut și sub numele de Filipino Dirty Boxing, este componenta de luptă fără arme a artelor marțiale filipineze, fiind o formă eficientă și brutală de autoapărare. Dezvoltat în stradă și influențat de boxul occidental, boxul thailandez și alte metode de luptă de sorginte chinezească, Pangamot păstrează spiritul luptelor reale, neîngrădite de reguli sportive.

Spre deosebire de boxul clasic, Pangamot implică o gamă largă de tehnici neconvenționale: lovituri cu pumnul din unghiuri neașteptate, lovituri de cot, cap, lovituri cu umărul și distrugeri de membre (limb destructions). Arnisador-ul (practicantul de Arnis) folosește întregul corp ca armă, profitând de orice contact pentru a dezechilibra, controla sau neutraliza adversarul.

Pangamot este adesea integrat în sistemele mai mari de Arnis și este folosit atât în antrenamentele de autoapărare civilă, cât și în pregătirea unor unități militare și de forțe speciale. În esență, Panantukan nu este un sport, ci o metodă realistă de supraviețuire în confruntări stradale.

Cu o estetică simplă dar eficientă, Pangamot reflectă ingeniozitatea și pragmatismul războinicului filipinez – o artă tăcută, dar extrem de eficientă, deoarece în Pangamot nu este despre spectaculozitate, este despre eficiență. Este o moștenire a spiritului filipinez de supraviețuire și adaptabilitate.

Dan Inosanto și Panantukan – adaptarea modernă a unei arte tradiționale

Dan Inosanto este una dintre cele mai influente figuri în promovarea artelor marțiale filipineze la nivel internațional. Elev direct al legendarului Bruce Lee și maestru recunoscut în Eskrima/ Arnis și Jeet Kune Do, Inosanto a fost printre primii care a folosit termenul de Panantukan, scoțînd din umbră această parte din artele marțiale filipineze și integrînd-o într-un sistem coerent de antrenament modern. În viziunea lui Inosanto, Panantukan nu este doar o colecție de tehnici brutale, ci o expresie sofisticată a adaptabilității și eficienței tactice. Prin seminarii, cărți și materiale video, el a reușit să transforme Panantukan într-o disciplină respectată, predată în întreaga lume. Datorită lui, luptătorii moderni pot învăța cum să folosească tehnicile de box filipinez nu doar instinctiv, ci strategic.

Pentru Dan Inosanto, Panantukan este mai mult decât un stil – este o moștenire vie, o punte între cultura filipineză și realitatea confruntărilor de stradă. Prin el, această artă a depășit granițele Asiei și a devenit un instrument valoros pentru practicanții de pretutindeni.