KARATE – SPORT OLIMPIC. PART II

… continuare la articolul KARATE – SPORT OLIMPIC. PART I

Wado Ryu Karate.

În 1924, maestru Funakoshi dă primele șapte centuri negre. Printre cei careau fost promovați se aflași Hironori Otsuka, un maestru de Yoshin Ryu Ju Jutsu. Născut la 1 Iunie 1892 în Shimodate, Prefectura Ibaragi, Japonia, ca primul copil din cei patru ai doctorului Tokujiro și al doamnei Sato.

A crescut ascultînd poveștile unchiului mamei sale, Chojiro Ebashi, fost samurai și instructor de arte marțiale al clanului Tsuchiura. Se pare că era un copil cu o construcție fizică mai plăpîndă și din acest motiv familia a decis că trebuie să practice arte marțiale pentru fortificarea corpului. Astfel, cînd avea cinci ani (1897) a început să practice Ju Jutsu cu Chojiro Ebashi, urmînd ca în 1905, fiind în școala generală, să devină elevul lui Yokiyoshi Tatsusaburo Nakayama (1870-1933) în Shindo Yoshin Ryu Ju Jutsu. Comparativ cu multe alte tradiții de Ju Jutsu ale vremurilor, care erau axate în mod special pe prize, aruncări și tehnici articulare, Shindo Yoshin Ryu punea o atenție deosebită pe lovituri (atemi). Indiferent dacă a fost la liceu, universitate sau chiar pe vremea cînd era angajat la Banca Kawasaki, tînărul Otsuka se antrena intens în Ju Jutsu. 

Din acest motiv, la1 Iunie 1921 i se acordă Menkyo Kaiden (transmisie completă/ maestru) în această tradiție. Ulterior, Otsuka asistă la prima demonstrație făcută de Funakoshi laCongresulNațional pentru Sport din Tokyo și devinde extrem de interesat de această artă marțială. După eveniment Otsuka îl vizitează de mai multe ori pe maestrul Funakoshi în Meisei Juku (o rezidență a studenților din Okinawa) și începe studiul Karate-ului sub îndrumarea lui, din septembrie 1922. Otsuka realizase imediat avantajul de a combina elemente din Karate cu tehnici și principii din Yoshin Ryu Ju Jutsu, iar datorită înaltului său nivel în ju jutsu, a fost capabil să își însușească repede principiile din karate. Într-unsingur an învățase toate cele 15 kata pe care le preda la acea vreme Funakoshi.

Pe 24 Aprilie 1924 șapte elevi ai maestruluiFunakoshi trec examenul de centură neagră. După cum am scris și mai sus, printre aceștia se numără și Otsuka, care, ulterior, în 1925, este numit și instructor asistent.În septembrie 1924 maestrul Funakoshi împreună cu Otsuka au mers la Universitatea Keio pentru a-l cunoaște pe Yasuhiro Konishi. Acesta era la rîndul său un expert în Ju Jutsu și Kendo. Inițiat în Muso Ryu și Takenouchi Ryu Ju Jutsu, acestaera un mare admirator al karate-ului. Mulți dintre maeștriiokinawaienide karate îi trecuseră pragul dojo-ului. Printre aceștia se numără Mabuni Kenwa, Miyagi Chojun și chiar faimosul Choki Motobu. Mabuni Kenwa a stat în casa lui Konishi timp de 10 luni între anii 1927 și 1928, concepînd împreună forma (kata) Seiryu. De la Miyagi Chojun a primit în 23 martie 1934 un document intitulat Karate-Do Gaisetsu (Conspect de Karate Do). Dintre toate aceste nume, Konishi s-a antrenat cel mai mult cu Motobu Choki, pe care-l considera un geniu al karate-ului. Se pare că întîlnirea dintre Otsuka, Funakoshi și Konichi a făcut ca Otsuka să fie introdus de Konichi atît lui Mabuni Kenwa, cît și lui Motobu Choki, cu acesta din urmă, Otsuka studiind destul de mult. Se stie că la sfîrșitul anilor ’20 Otsuka era în excelente relații cu marile nume din artele marțiale, precum Ueshiba Morihei, Gogen Yamaguchi, Motobu Choki, Funakoshi Gichin, Mabuni Kenwa și alții. 

Kanken Toyama, Hironori Otsuka (al doilea din dreapta), Takeski Shimoda, Gichin Funakoshi, Choki Motobu, Kenwa Mabuni, Genwa Nakasone, Shinken Taira – Okinawa 1930.

În 1927 Otsuka hotărăște să se dediceși mai mult descopeririiartelor marțiale. Părăsește serviciul ce-l avea în sistemul bancar pentru a se axa pe studiul și tratamenteleîmpotriva traumatismelor din artele marțiale, în mod special pe fracturi, luxații,entorse și metode de resuscitare. Acest lucru i-a oferit mult mai mult timp. Nemaifiind distras de alte activități a putut să facă o sortare a ceea ce învățase, înlăturînd tot ce nu era direct util, păstrînd elementele semnificative sirafinînd totul pentru a face un concept nou care să fie perfect adaptat la cerințele vremurilor sale. 

Otsuka organizează în 1929 clubul de Karate al Universității Tokyo. De asemenea, tot el predă și la Universitatea Waseda. Pune un accent din ce în ce mai mare pe Yakusoku Kumite Kata dezvoltînd acest capitol la un nivel nemaiîntîlnit pînă în acel moment. 

Din cauza unor divergențe cu maeștrii Funakoshi și Yoshitaka, Otsuka părăsește mișcarea acestora și își înregistrază în 1938 propriul stil de karate la Dai Nippon Butoku Kaisub numele de Shinshu Wado Ryu Karate-Jujutsu, oferindu-i-se titlul de Renshi-go, după ce a făcut o superbă demonstrație a artei sale. La momentul înregistrării stilului respectiv la Dai Nippon Butoku Kai, curriculum-ul stilului era mult mai vast decît se practică astăzi, respectiv: 5 Pinan Kata, Kushanku, Naihanchi, Seishan, Chinto, Wanshu, Bassai, Jitte, Jion, Niseishi, Rohai, Suparinpei, Kihon Kumite 36, Idorigata 6, Tachiai 10, Yakusoku Kumite 10, Ohyogata 10, Tantodori 5, Tachidori – Shinken Shirahadori, Kassatsu Jizaigata 5, Rataidori 3, Keisatsu Taihojutsu 14 (tehnici de arestare pentru poliție), Joshi Goshinjutsu 14 (tehnici de apărare pentru femei). Cu ocazia celei de-a 44-a festivități a Butokuden, în 5 mai 1940 Otsuka schimbă numele în ”Wado Ryu” (和道流), iar în 1942, Dai Nippon Butoku kai îi oferă titlul de Kyoshi. 

În timpul războiului, Otsuka s-a implicat activ în tratarea și îngrijirea soldaților răniți ce erau retrași de pe front. Asemenea maestrului Funakoshi, Otsuka nu a vrut ca el personal să se implice în pregătirea soldaților pentru război. Evident că o parte din elevii săi au făcut acest lucru, tot așa cum făcuse și Yoshitaka Funakoshi . 

După război, Otsuka a deschis un dojo cu 24 de tatami, foarte aproape de Ginza, mai exact în Tsukiji, iar după trei ani s-a mutat în partea de Nord a orașului Tokyo, la Școala Generală Nakano. Dincolo de predat, Otsuka a fost un neobosit promotor al artelor marțiale și a Karate-ului în mod special. Pentru aceste eforturi susținute, în 1966 Împăratul Hirohito îi oferă Medalia Shiju Hosho (Ordinul Cinci de Merit, Cordonul Soarelui Răsare) pentru contribuția sa în karate. 

După 6 ani, Otsuka Hironori primește din partea Președintelui Kokusai Budo Renmei și a Prințului Higashi Kuni No Miya titlul de Meijin, (名人) – ”Om Excelent”, fiind cel mai înalt titlu oferit pînă la acel moment unui practicant de Karate. 

Wado Ryu Karate-Jujutsu combină într-un mod extrem de armonios karate-ul cu ju jutsu. Pozițiile sînt mai mai înalte comparativ cu cele din Shotokan Karate sau Goju Ryu Karate, iar elementele de ju jutsu ocupă un loc foarte important în stil. Otsuka a popularizat în Wado Ryu Karate 16 forme (kata) ce proveneau din studiul său cu Funakoshi, Mabuni Kenwa și Motobu Choki. Ulterior, în cartea ”Karatedo” Vol. 1 Otsuka spune: ”Wado Ryu are doar 9 kata, care sînt deja prea multe dacă vrei să te antrenezi serios”, acestekatafiind cele cinci Pinan no Kata(Heian în Shotokan), Kushanku (Kanku Dai/ Sho în Shotokan), Naihanchi (Tekki în Shotokan), Seishan (Hangetsu în Shotokan) și Chintō (Gankaku). Stilul lui Otsuka a fost influențat destul de mult de către Motobu Choki cu care a studiat în mod special Kumite și Naihanchi Kata, acestea fiind specialitatea lui Motobu. Pinan Kata sînt clar preluate de la Mabuni Kenwa, deoarece aceste forme seamănă mai mult cu cele din Shito Ryu Karate decît cu cele din Shotokan Karate. Pentru formele de autoapărare împotriva atacurilor de sabie și de cuțit, atunci cînd ești așezat, este evidentă influența tradiției Shindo Yoshi Ryu Ju Jutsu. 

Cu puțin timp înainte de moartea fondatorului ( 29 ianuarie 1982) un conflict între membrii organizației a făcut ca Wado Ryu să se despartă în două organizații, respectiv Wado Kai și Wado Ryu. Wado Ryu Karate condusă de Jiro Otsuka (fiul fondatorului) s-a organizat în Wado Ryu Karate Do Renmei în Tokyo, pe cînd Wado Kai este reprezentată de Japan Karate Federation Wado Kai, care actualmente este parte a World Karate Federation. În 1989, o altă ramură s-a desprins din Wado Ryu Karate Renmei și s-a organizat sub numele de Wado Kokusai (Wado International Karate Federation) fiind fondată de Tatsuo Suzuki în Londra, acesta fiind unul dintre cei mai vechi elevi ai fondatorului. Wado Kai a păstrat logo-ul (simbolul) original al stilului, respectiv pumnul înscris între aripile unui porumbel, iar Wado Ryu Karate Do Renmei a trebuie să își schimbe semnul, adoptînd caracterul “wa/ 和”înscris între aripile porumbelului. Federația lui Tatsuo Suzuki, Wado International Karate Do Federation a adoptat același porumbel dar care are între aripi simbolul soarelui răsare.

Goju Ryu Karate– 剛柔流

Este o tradiție de Karate din Okinawa, ce are ca idee de bază combinarea tehnicilor dure cu cele suple, după cum spune însuși numele stilului. 

Go – 剛înseamnă dur, referindu-se la tehnici liniare, din distanță mică pe cînd Ju –柔este același caracter cu care se scrie și Judo, însemnînd suplu, referindu-se la tehnici rotunde, suple, folosind mîna deschisă în mod special. Numele stilului a fost luat dintr-un poem numit „Opt metode de box”, ce este parte din Bu Bi Shi(武備志) , cea mai importantă carte a karate-ului, fiind, totodată, manualul de referință folosit de primii fondatori de tradiții marțiale din Okinawa. Citatul respectiv spune că totul în univers inspiră suplu, ușor și expiră tare, dur. Alegerea a fost facută tocmai pentru a evidenția ideea că stilul folosește atît mișcări dure, liniare cît și suple, rotunde, etc. Un accent major se pune pe tehnicile de respirație speciale care sînt folosite, darși pe metodele de fortificare a corpului, după cum reiese din principala formă (kata – 型), din stil, respectiv Sanchi (参戦). Principiul suplu al stilului este reprezentat de forma Tensho (天手), al cărui scop este să-l învețe pe practicant metodele suple ale stilului. 

Goju Ryu își are originea în stilul de karate practicat de Kanryo Higaonna (1853 – 1916). Acesta era original din Naha și a început studiul artelor marțiale în 1867 cu Arakaki Seisho (1840–1918) , translator oficial pentru limba chineză a curții regale din Okinawa înainte de alipirea forțată a insulei la Japonia, în anul 1872. În 1870 Arakaki a mers la Beijing într-o delegație oficială și cu această ocazie l-a introdus pe Higaonna la Kojo Taitei. Datorită acestei conjuncturi, Higaonna a reușit să meargă în 1873 în China, Fujian/ Fuzhou pentru a studia Kung Fu. Se știe că a studiat cu un maestru pe nume Ryu Ryu Ko, adept al He Quan (Boxul Cocorului). 

După îndelungi cercetări se consideră că acesta ar fi Xie Zhong Xiang, fondatorul stilului Míng Hè Quán (鳴鶴拳) –„Boxul Cocorului care Plînge”. Se estimează că ar fi stat în China undeva între 9 și 14 ani pentru a învăța arte marțiale. Higaonna se întorce în Okinawa unde începe să predea arte marțiale, știindu-se că preda karate în două moduri. Acasă preda karate pentru autoapărare, fiind axat pe eficiența marțială rapidă. De asemenea el preda și la Școala Comercială din Naha. Aici, antrenamentele aveau ca principal scop educația fizică și psihică a adepților, scopul fiind educațional. 

Chojun Miyagi (1888 – 1953)

Printre cei mai de seamă elevi ai lui Higaonna a fost și Chojun Miyagi (1888 – 1953) care a studiat cu acesta nu mai puțin de 15 ani. În 1915, împreună cu un maestru de He Quan pe nume Wu Xianhui (Gokenki), Miyagi a mers în China pentru a aprofunda studiul artelor marțiale. Ulterior, a început să predea la rîndul său, avînd mai mulți elevi în Okinawa și apoi în Japonia. În 1929 a avut loc o demonstrație de arte marțiale la care au participat experți din toate țările. Personal,Miyagi nu a putut merge, dar a trimis pe elevul său Jinan Shinsato să îl reprezinte. În timpul evenimentului Shinsato a fost întrebat ce tradiție reprezintă și pentru a nu se face de rîs a improvizat numele de Han Ko Ryu(半剛流). La întoarcere a povestit incidentul lui Miyagi care a hotărît ca stilul său să fie numit Goju Ryu – 剛柔流.

În 1933 Goju Ryu Karate este recunoscut de către Dai Nippon Butoku Kai. Actualmente, stilul are mai multe ramuri în funcție de linia de practicanți care l-a promovat. Unele curente au rămas pur tradiționale, altele transformîndu-se pentru a fi în conformitate cu cerințele sportului. 

Shito Ryu Karate – 糸東流

Mabuni Kenwa

Fondatorul acestei tradiții marțiale este Mabuni Kenwa 摩文仁 賢和. Acesta s-a născut la Shuri, Okinawa în 14 Nov. 1889. Începe studiul Tou Tela 13 ani cu celebra formăNaihanchi, sub tutela maestrului Itosu Ankō. Cum maestrul Itosu era destul de bătrîn la acel moment, în anul 1915 decedează. La cinci ani după aceasta, Mabuni este introdus de Chojun Miyagi la maestrul acestuia, respectiv Kanryo Higaonna. Pe lîngă acești doi maeștri, Mabuni a mai studiat și cu alte personalități ale respectivelor vremuri și aici trebuie menționați Wu Xianhui, Seishō Arakaki, Tawada Shimboku și Sueyoshi Jino. Așa se face că, astăzi, tradiția Shito Ryu are kata atît din curentul Naha Te cît și din Shuri Te, Tomari Te. Mabuni este recunoscut în istoria Karate-ului ca fiind o adevărată enciclopedie în materie de Kata și Bunkai. Nici o altă tradiție de karate nu are atîtea forme precum Shito Ryu. Un alt aspect ce trebuie menționat, este faptul că Mabuni este considerat un vizionar și din perspectiva faptului că a fost printre primii maeștri care au facut publice anumite aspecte ce erau considerate secrete. Cred că cel mai important lucru de acest gen pe care putem să îl menționăm este faptul că a făcut public în 1934 celebra lucrare Bubishi. Mulți ani acest manual a fost considerat secret și se transmitea doar de la maestru la elev. 

Bubishi este un text, al cărui autor sau dată cînd a fost scris nu sînt cunoscute. Este important totuși să nu fie confundat cu un alt tratat ce poartă fix același nume, dar care tratează arta războiului, fiind scris în timpul dinastiei Ming (≈1621) de către Mao Yuanyi din Fangfeng. Textul de care noi discutăm aici este un tratat de Kung Fu, ce prezintă tehnici și metode de luptă din Lohan Quan (Boxul Arhatului) și Bai He Quan (Boxul Cocorului Alb). De asemenea anumite aspecte de medicină tradițională chinezească sau de atingerea punctelor vitale se regăsesc în această lucrare. Majoritatea numelor celebre ale Tou Te-ului okinawaian au considerat Bubishica fiind „biblia” tradițiilor lor și exact din acest motiv era considerat unul dintre cele mai mari secrete. 

După terminarea stagiului militar, Mabuni intră în poliție, unde și începe să predea arte marțiale. Între 1917 și 1928 călătorește de mai multe ori în Japonia pentru a promova Tou Te-ul din Okinawa, iar în 1928 se stabilește definitiv la Osaka pentru a deveni instructor de karate. Deși inițial își numise versiunea sa de Karate ca Hanko Ryu, ulterior a stabilit numele de Shito Ryu (糸東流). Numele de Shito este o combinație a primelor kanji cu care se scriu numele celor mai importanți profesori de karate ai lui Mabuni, respectiv Anko Itosu (糸州安恒) și Kanryo Higaonna (東恩納寛量).Fiind sprijint de Ryusho Sakagami (1915–1993), Mabuni deschide mai multe dojo-uri în zona Kansai (Osaka), acesta fiind și motivul pentru care cei mai mulți practicanți de Shito Ryu Karate sînt regăsiți în aria Kansai. Primul Dojo a fost deschis în Osaka, Nishinari, avînd numele de Yoshukan. Unul dintre cei mai buni elevi ai maestrului Mabuni, respectiv Manzo Iwata, deschide în Noiembrie 1960 o filială și în Tokyo. În 1931, datorită eforturilor extraordinare pe care maestrul Mabuni le-a facut pentru promovarea karate-ului, Shito Ryu Karate este recunoscut de Dai Nippon Butoku Kai. În anul 1934 apare prima carte scrisă de Kenwa Mabuni, sub titlul Goshin Jutsu Karate Kenpo. Ulterior traduce și face public tratatul Bubishi. 

După moartea maestrului Mabuni (23 mai 1952) au apărut mai multe linii care își dispută legitimitatea. Ca în majoritatea cazurilor, anumite fracțiuni s-au îndreptat spre sport pe cînd alții, mai tradiționali, au preferat să păstreze nemodificată arta. 

Karate devine un fenomen internațional și se apropie de Olimpism. 

Henry Plee

Din istoria Karate-ului mondial nu poate să lipsească un om ce este considerat părintele Karate-ului European, dl. Henry Plee. El a fost cel mai mare promotor al acestui fenomen în Europa, încă din 1955. 

Henry Plee s-a născut în 24 Mai 1923 în Franța. Tatăl lui, Alcide Plee era maestru de scrimă și se pare că tînărul Henry și-a început cariera sportivă cu acesta. De asemenea mergea la Savate, Box Englezesc și Lupte Greco-Romane. Din 1945 începe Judo cu Mikonosuke Kawaishi, fiind a 96-a centură neagră în Judo din Franța. În 1953 începe practica Karate-ului. Datorită experienței sale în alte arte marțiale, atît europene cît și asiatice, progresul său este extrem de rapid. În 1955 își deschide primul său Dojo, Karate Club de France, ulterior numindu-se Shobudo Dojo, acesta fiind primul Dojo de Karate din Europa. Tot dl. Plee este cel ce fondează prima federație de Karate din Europa, avînd numele de Fédération Française de Karaté et de Boxe Libre și care devine parte a Fédération Française de Judo et Disciplines Associées – FFJDA. Primul președinte a acestui organizm a fost Jacques Delcourt, 4 Dan Karate, elev al maestrui Henry Plee. 

În 15 Decembrie 1963 are loc prima întîlnire a organizațiilor de Karate la Paris, iar în anul 1965 a fost creat European Karate Union, unde tot Jacques Delcourt a fost primul președinte. 

În 1966 are loc la Paris primul Campionat European de Karate ce a fost transmis în direct la TV. După mai multe alte forme de organizare apare o nouă entitate juridică, intitulată World Union of Karate-do Organizations și care în 1985 este oficial recunoscută de către Comitetul Olimpic Internațional. În 1990 este fondată Federația Mondială de Karate (World Karate Federation), fiind cea mai mare organizație de karate, cu peste 130 de țări membre. Această organizație este singura recunoscută de către Comitetul Olimpic Internațional, avînd peste zece milioane de membri. Ramurile de Karate ce sînt recunoscute de această federație sînt: Shotokan, Goju Ryu, Shito Ryu și Wado Ryu. 

Evident că părerile sînt împărțite în ceea ce privește Karate ca Sport Olimpic. Adepții tradiționalismului spun că sportul distruge adevărata artă marțială. Și eu personal sînt exact de aceeași părere. Pe de altă parte, promovarea și susținerea de care dispune o disciplină olimpică sunt indiscutabil dincolo de orice efort individual sau privat. 

Personal, cred că este un lucru bun. După ce vîrsta nu mai permite unui practicant să performeze în sportul Karate, acesta se poate îndrepta spre tradițional și artă. Însă, pentru tineret și mai ales pentru cei din acest secol, unde tendința spre sedentarism este accentuată, o disciplină sportivă, atractivă este mai potrivită decît o artă marțială tradițională. Dacă duci un copil de 10 ani într-o sală de Karate și timp de 60 de minute nu face decît deplasări sau poziții, ei bine….. ai șanse minime să-l faci să își dorească să revină la al doilea antrenament!

Karate – Sport Olimpic. Part I

Prin decizia nr. 129 a Comitetului Olimpic Internațional din 3 August 2016 de la Rio de Janeiro s-a decis ca, la Jocurile Olimpice din 2020 de la Tokyo, cinci noi discipline sportive printre care si KARATE să devină probe Olimpice. Acest lucru dovedește că arta marțială Karate a ajuns la o așa mare popularitate încît a devenit de interes olimpic. Alături de Karate, mai avem și alte discipline marțiale ce sînt prezente printre sporturile olimpice, respectiv Luptele Libere și Greco- Romane, Scrima, Boxul, Judo și Taekwondo. 

Dar ce este și de unde vine acest nou sport olimpic? În rîndurile ce urmează am să încerc să prezint pe cît se poate de condensat cele mai importante evenimente ce au contribuit la originea și dezvoltarea Karate-ului. Subiectul este extrem de vast și se poate întinde pe sute, dacă nu chiar mii de pagini. 

Karate ( Do ) este o artă marțială modernă ce a început să fie promovată începînd cu anul 1922, cînd Departamentul Educației din Japonia a invitat un exponent al vechii tradiții marțiale Tou Te, din Okinawa să facă o demonstrație publică. Însă acestă inițiativă nu s-a întîmplat așa, pur și simplu. În spatele acestui fapt este un lung șir de evenimente. Probabil cel mai important moment a fost anul 1867 cînd Shogun-atul este abolit și începe epoca Meiji. Acest moment este unul de cotitură pentru Japonia, care trece de la sistemul închis feudalist spre o nouă formă de organizare adaptată la vremurile secolului al 19-lea. În anul 1872, insulele Okinawa sînt anexate în mod oficial la Japonia, iar cinci ani mai tîrziu, respectiv în anul 1877, casta Samurailor este desființată.

În 1894, Japonia intră în război cu China, iar în 1904 intră în război cu Rusia. Militarismul nipon ajunge la paroxism și nu se va sfîrși decît prin capitularea Japoniei la sfîrșitul celui de al doilea Război Mondial. 

Ținînd cont de acest climat politic, artele marțiale erau văzute nu numai ca fiind potrivite, dar chiar ca fiind necesare. Guvernul militarist al Japoniei promovează din aceste motive practicarea artelor marțiale de la o vîrstă cît mai frageda. O astfel de măsură este luată în 1902 cînd, la sugestia Comisarului pentru Școlile Publice, Shintaro Ogawa, către Ministerul Japonez al Educatiei, în cadrul programului de educație fizică pentru școlile publice din Prefectura Okinawa este introdus Karate ca metodă de antrenament. În 1912, Prima Flotă a Marinei Imperiale sub comanda Amiralului Dewa vizitează Okinawa iar o parte a echipajului este instruită în ceea ce, la acel moment, se numea în dialect local Tou Te. Amiralul Dewa împreună cu un alt militar, Căpitanul Yashiro au fost primii militari care au promovat această artă marțială în mediul militar. Ulterior, în 1921, Printul Moștenitor Hirohito a vizitat Okinawa, ocazie cu care, la sugestia Căpitanului de distrugător, Kanna, asistă la o demonstrație de arte marțiale. Dintre maeștri vremurilor care promovau Tou Te la acele vremuri în Okinawa, Funakoshi Gichin a avut privilegiul să fie ales să facă această demonstrație. Tot în 1921 apare la Tokyo un articol semnat de Sasaki Godai ce îndeamnă publicul japonez să nu mai fie așa de interesat de metodele de luptă cu pumnii din occident, precum Box-ul, deoarece Japonia are și ea o astfel de tradiție ce se numea Tou Te, în insulele din sudul imperiului. Dar … Tou Te (唐手) se traduce literalmente ca „mîna chinezească”, făcînd referire la originea chinezească a acestei arte marțiale.

În luna mai a anului 1922, Gichin Funakoshi a fost invitat la prima ediție a Congresului Național pentru Sport din Tokyo, Ochanomizu, pentru a promova Tou Te. Această alegere nu a fost chiar întîmplătoare. Funakoshi era profesor de școală, foarte bine educat, un vorbitor perfect de japoneză și, totodată, un practicant vechi de arte marțiale. Demonstrația a avut un real succes, impresionînd publicul japonez. Printre cei careau asistat s-a numărat și Jigoro Kano, nimeni altul decît fondatorul noii arte marțiale Judo. Acesta și-a oferit ajutorul de a face din Tou Teceea ce a făcut din Ju Jutsu. 

Jigoro Kano a fost un vizionar, realizînd că o artă marțială destinată să ucidă nu își mai avea locul să facă parte din curriculum-ul educațional. Astfel, din Ju Jutsu s-au scos tehnicile periculoase si cu un puternic efect traumatizant. Tehnicile s-au standardizat și un regulament clar a fost conceput. Era rețeta prin care o artă marțială devine sport. 

Iar Jigoro Kano a dovedit că știa foarte bine ce trebuie să se facă. După aceeași rețetă, Tou Te trebuia să devină o disciplină sportivă, precum Judo, Kendo, Iaido. 

În 1924, la insistențele profesorului Shiyo Kasuya din cadrul Departamentului de Limbă Germană și al profesorului de Kendo și Ju Jutsu, Konishi Yasuhiroal (小西康裕) din Universitatea Keio, Funakoshi începe să predea Karate în cadrul acestei universități. Este primul club Universitar de Karate care a fost înființat în Japonia, acesta existînd și astăzi. Pînă în 1932, cele mai importante universități din Japonia aveau propriul lor club de Karate. Dar pentru a face un sport național trebuia să se facă ceva cu numele „mîna chinezească”. Japonia era în război cu China. Naționalismul era cuvîntul de ordine al respectivelor timpuri. Ceva cu numele de „X” chinezesc nu putea să fie acceptat. Să fim puțin atenți la caracterele cu care se scria inițial ceea ce în dialectul din Okinawa se numea Tou Te (tou ti).

Tou = 唐 – se citește în japoneză kara (から) sau tou (トウ) și înseamnă China, Statul Han sau Dinastia Tang.

Te (ti) = 手 – se citește în japoneză ca te (て)sau shu (シュ) și înseamnă mînă.

Constatăm că primul caracter se citește în japoneză kara. Dar, cum acest caracter nu era privit cu ochi buni, s-a facut o schimbare care a fost acceptată în mod general, iar în 1933 a fost recunoscută de Dai Nippon Butokukai (Societatea Japoneză a Virtuților Marțiale). Astfel, s-a ales caracterul 空,ce se citește tot kara dar al cărui înțeles este „gol”. Cine a făcut această schimbare?! Majoritatea practicanților consideră că schimbarea s-ar fi făcut la propunerea lui Funakoshi. Însă acest kanji a fost folosit pentru prima dată public de Chomo Hanashiro – 花城長茂 (1869–1945) pentru a scrie titlul cărții sale: Karate Kumite ( 空手 組手 ) în August 1905!!! Hanashiro a fost un mare maestru de Karate ce a studiat cu legendarul Bushi Matsumura și, ulterior, cu elevul acestuia, Anko Itosu. 

Hanashiro Chōmo

Următorul lucru ce trebuia să fie făcut era standardizarea. Totul trebuia sa fie standardizat și formalizat. Și așa s-a și întîmplat. Numele formelor (kata) a fost modificat să sune mai japonez, pînă și uniforma a fost clar definită, centurile și gradele au fost copiate din Judo. Tehnicile în sine nu au mai avut ca principal scop autoapărarea ci ar fi trebuitsă fie conforme pentru competiție și sportivitate. Este momentul cînd Karate-ul sportiv se năștea. În acest malaxor al transformării a trebuitsă intre toți cei care doreau să promoveze karate în Japonia. Funakoshi nu a fost singurul care a adoptat aceste modificări. Și alte nume sonore s-au conformat, precum Miyagi Chojun, Mabuni Kenwa, Kanken Toyama, Taira Shinken. Au fost și oameni care s-au opus, cum ar fi Motobu Choki sau Uechi Kanbun. Dar sistemele lor nu au reușit să devină atît de populare precum sînt cele care au acceptat modificările. În 1936 are loc în Okinawa o întîlnire a maeștrilor de Karate, pentru a stabili viitorul acestei arte. Întîlnirea a fost organizată și sponsorizată de publicația Ryukyu Shinpo. În același an, Funakoshi inaugurează în Zoshigaya/ Toshima primul său dojo,numit oficial Shotokan (松濤館). Termenul de Shoto vine de la pseudonimul folosit de Funakoshi pentru operele sale literale și se poate traduce ca „valurile pinului”, făcînd referire la mișcarea acelor de pin atunci cînd vîntul trece printre ele. 

În procesul de standardizare și reglementare impus de societatea japoneză au început să apară primele stiluri distincte de karate. Aceste curente erau existente încă din Okinawa dar nu exista ideea clară de tradiție marțială așa cum era în Japonia. În rîndurile ce urmează voi prezenta cîteva informații cu privire la cele 4 mari tradiții din karate ce astăzi formează disciplina olimpică Karate, fiind parte din World Karate Federation:

Shotokan Karate.

Deși Funakoshi nu și-a numit stilul folosind un nume specific, tradiția sa este cunoscută sub denumirea de Shotokan Karate. În 1944 elevii lui Funakoshi din întreaga Japonie, indiferent că erau cluburi universitare sau dojo-uri private au început demersurile pentru a forma o organizație de karate la nivel național. 

Cinci ani mai tîrziu, în 1949, pe 27 mai a luat ființă Nihon Karate Kyokai (日本 空手 協会), adică Japan Karate Association (JKA). Funakoshi a fost numit Instructor Șef Emerit, iar Nakayama Masatoshi a fost numit Instructor Șef. Primul președinte a fost Saigo Kichinosuku, un influent și bogat politician al vremurilor. Masatomo Takagi a fost numit Secretar General, Kimio Ito a fost numit director administrativ, iar Hidetaka Nishiyama a fost numit șeful Comitetului Tehnic. După ce maestrul Funakoshi a decedat (26 aprilie 1957) , mișcarea de Shotokan Karate a dat naștere la o mulțime de organizații. Un motiv important pentru această desfacere a mișcării în mai multe fracțiuni a fost ideea de a avea sau nu competiții în Karate. Funakoshi a fost împotriva competiției, însă mulți dintre elevii săi doreau să poată concura.

Primul care s-a despărțit de maestrul Funakoshi din acest motiv a fost Hironori Otsuka, fondatorul tradiției Wado Ryu Karate. După moartea lui Funakoshi (1957) scindările în cadrul Shotokan Karate au început prin disocierea Shotokai de Japan Karate Asociation (JKA). Tradiționaliștii din Shotokai conduși de Shigeru Egami și Motonobu Hironishi erau împotriva competiției, pe cînd JKA condusă de Nakayama Masatoshi era pentru schimbare. Un lucru trebuie spus, indiferent de cît de mult place sau nu: Shotokan Karate așa cum arată el astăzi este mai mult creația lui Yoshitaka Funakoshi (fiul lui Gichin) și a lui Nakayama Masatoshi decît a lui Gichin Funakoshi. Acest lucru se poate vedea destul de clar dacă privim pozele din prima ediție a cărții Karate Do Kyohan. Pozițiile maestrului Funakoshi sînt înalte, iar hikite, mîna care se trage înapoi atunci cînd se lovește are un scop clar de a prinde. 

Yoshitaka Funakoshi a fost instructor coordonator în Shotokan Dojo între anii 1938 și 1945, 1945 fiind anul în care a murit de tuberculoză. Oricum, maestrul Funakoshi era clar împotriva competiției. Iată o scurtă relatare a lui Otake Ichizo, un vechi elev al lui Funakoshi, care era adeptul formelor de luptă (Jiyu Kumite) cu protecție (Bogu). Acesta a avut parte de o critică din partea maestrului Funakoshi atunci cînd a aflat că elevul său practica kumite cu bogu: “Lupta în karate este o luptă pe viață și pe moarte, așa cum este în toate formele de Budo. Pe cînd Boxul este un sport ce are un alt obiectiv. Dacă o să folosiți bogu, Karate va deveni un sport [competiție]…”. 

Acest lucru dovedește clar că Gichin Funakoshi era împotriva Karate-ului sportiv. Pentru el, Karate însemna: baze (Kihon), forme (Kata), întărirea corpului prin exerciții de durificare (kote kitai) și lucru la Makiwara (dispozitiv specific format dintr-o scîndură ce se înfige în pămînt și o sfoară de hîrtie ce se înfășoară în partea superioară pentru a putea lovi), împreună cu Yakusoku Kumite (forme de luptă prearanjate, în care fiecare partener își cunoaște mișcările pe care le are de făcut). 

În comparație cu Gichin, fiul acestuia, Yoshitaka era adeptul luptei. Iar atunci cînd a devenit instructor coordonator în Shotokan a început să introducă elemente noi în tehnică. Imaginile pe care le avem cu acesta vorbesc de la sine despre diferențele conceptuale dintre karate-ul lui Ghichin și cel al lui Yoshitaka. Shigeru Egami și Funakoshi Yoshitaka au predat karate în timpul războiului pentru trupele speciale ale armatei japoneze. Mai exact, ei au fost angajați să predea arte marțiale în Școala Militară Nakano (Rikugun Nakano Gakkō). Această școală militară nu era una oarecare, fiind centrul principal de instruire al armatei japoneze pentru spionaj și contraspionaj. Era cea mai prestigioasă școală militară pentru serviciul de informații militare. Înainte de război, aici predase și Morihei Ueshiba (fondatorul Aikido). Însă, atunci cînd Al Doilea Război Mondial a început, responsabilii ce se ocupau de instruirea în arte marțiale au considerat că metoda lui Ueshiba nu era cea mai potrivită pentru ce aveau ei nevoie. Așa că au apelat la serviciilelui Yoshitaka Funakoshi și Shigeru Egami. Principalul scop al acestor antrenamente era ca studenții de aici să poată ucide rapid și fără zgomot inamicul, într-o luptă cu arme sau fără. Toate tehnicile erau executate cu maxim de forță și viteză, iar accidentele……evident că erau ceva comun. Antrenamentul era făcut în echipamentul militar și nu în tradiționalul Karate Gi. Loviturile cu piciorul erau executate cu bocancii militari, avînd drept ținte picioarele și testiculele adversarului. Cei ce erau răniți trebuia să lupte în continuare. Dacă nu mai erau capabili, soarta le era indecisă, pentru că nu exista un arbitru care să oprească lupta. Sînt surse ce spun chiar că, adesea, aceste lupte erau pe viață și pe moarte. Antrenamentul trebuia să fie exact așa cum se presupunea că este pe cîmpul de luptă. Nu exista un loc doi. 

Sînt mărturiiale practicanților din acea vreme, precum Shigeru Egami, Taji Kase, Noguchi Hiroshi sau Genshin Hironishi, ce ne spun că Yoshitaka era un luptător extrem de puternic, ce folosea adesea mîinile deschise pentru a lupta. 

Se crede că Yoshitaka era mai mult un adept al karate-ului lui Anko Azato decît al lui Anko Itosu via Gichin Funakoshi. La sfîrșitul războiului Yoshitaka moare de tuberculoză. Dojo-ul Shotokan fusese distrus în totalitate în bombardamentele din 1945, iar maestrul Funakoshi s-a retras în Kyushu pîna în 1947. 

În 1946 se întoarce din China Masatoshi Nakayama și imediat începe să promoveze conceptul de Karate competițional.

Se pare că maestrul Funakoshi nu și-ar fi dat acordul sub nici un aspect cu aceste idei. Însăși relația dintre el și JKA a fost în realitate inexistentă, fiind doar formală, prin numirea lui ca Instructor Șef Emerit. 

Linia de Shotokan din cadrul JKA a intuit ceea ce se potrivește vremurilor și a făcut toate schimbările necesare pentru a transforma Karate dintr-o artă marțială într-un sport marțial. În august 1956 s-a promulgat primul regulament de competiție, iar în iunie 1957 are loc prima ediție a All Japan Karate Do Championship. …

KARATE – SPORT OLIMPIC. PART II

Arte Marțiale sau ”Dansuri Marțiale”

Am început să practic arte marțiale undeva prin anul 1988. Artele marțiale erau încă interzise la respectiva vreme, iar eu,  fiind un copil, nu am avut altă variantă decît să merg la Judo. Nu mă duceau părinții, așa cum se întîmplă astăzi. Din contră, chiar îmi interziceau, așa că mă duceam pe ascuns la antrenament. Apoi a venit așa-zisa revoluție, iar artele marțiale au ieșit la suprafață precum ciupercile după ploaie. Am migrat rapid spre Karate și Aikido. În cei peste 30 de ani de cînd am intrat în contact cu artele marțiale, am întîlnit o mulțime de oameni care le practicau, fie mai bine, fie mai rău. Am călătorit în Europa, China, Japonia, Thailanda, Hong Kong, Taiwan, Filipine, Indonezia, etc., în dorința de a descoperi și practica ceea ce îmi doream. Dar acest articol nu se dorește a fi o prezentare a vieții mele marțiale. Acest articol dorește să explice care sunt diferențele dintre artele marțiale REALE și dansurile cu iz marțial. Sau cel puțin ce cred eu despre acest subiect!

Înainte de toate cititorii ar trebui să înțeleagă clar că Artele Marțiale sunt tehnici și metode de LUPTĂ. Deoarece fix din acest motiv se numesc arte MARȚIALE. Termenul ”marțial” se referă la război, militar, fiind un termen ce implică în mod automat ideea de luptă, război, militar, pregătire militară, pregătire de război  etc. Acesta este scopul lor principal. Că pot apărea și ”efecte secundare” este altă poveste, dar nu putem să vorbim de aceste aspecte secundare ca fiind de fapt adevăratul scop al Artelor Marțiale. Și aș dori să dau mai multe exemple aici, pentru a mă face mai bine înțeles. Celebrul spadasin Miyamoto Musashi a luat parte la șase războaie, a avut cel puțin 60 de dueluri pe viață și pe moarte, înainte de a se retrage și a scrie celebrul tratat militar Go Rin no Sho. A practicat Za Zen și nu numai. Dar principalul lui scop a fost eficiența marțială. Nu a practicat Zen pentru a atinge iluminare, ci pentru a fi din ce în ce mai eficient în tehnica războiului. La fel au stat lucrurile și cu Marune Kurando. Acesta era un spadasin celebru din zona Kumamoto ce învățase Kenjutsu de la Kamiizumi Ise (fondatorul tradiției Shinkage Ryu). Marune a fost fondatorul unui clan de ninja, numiți Sagara Shinobi și, totodată, un fervent practicant al cultului Zeiței Budhiste Marishi Ten. Spre sfîrșitul vieții se călugărește, dar înainte de asta a fost un războinic celebru. Dacă trecem în China, putem să vorbim de celebrul Sun Lu Tang, fondatorul stilului Sun de Taiji Quan. Acesta a studiat pe rînd Xing Yi Quan, Bagua Zhang și Taiji Quan. Era faimos pentru desele confruntări pe care le-a avut și a ieșit învingător. Dincolo de asta, Sun Lu Tan era un practicant înfocat al Daoismului, chiar putînd să își prevadă ziua morții cu mult timp înainte. Un alt exemplu este celebru Yang Lu Chan, fondatorul stilului Yang de Taiji Quan. Acesta a fost numit Instructorul de Arte Marțiale al gărzilor de corp imperiale. Vă închipuiți că nu  le preda acestora despre cum circulă energia Qi prin corp și cum pot ei să ajungă la nemurirea Daoistă! Gărzile de corp ale împăratului erau alcătuite din niște războinici cruzi și extrem de eficienți. Erau spuma armatei dinastiei Qing, nu niște căutători pacifiști ai iluminării. De ce am dat toate aceste exemple?! Pentru a înlătura valul mistic ce tinde să acopere anumite arte marțiale. Taiji Quan, Bagua Zhang, Kenjutsu, Aiki Jutsu, Iai Jutsu etc, nu erau niște metode mistice de elevare spirituală, ci erau niște tehnici marțiale ce aveau ca scop eliminarea cît mai rapidă a adversarilor. Astăzi, în 90% din cazuri, adepții acestor sisteme de luptă nu sînt în stare să facă față unei confruntări stradale cu o persoană neantrenată dar decisă să îi doboare. Și asta se datorează în primul rînd celor care au început să mistifice aceste discipline. Personal cred că toate artele martiale au fost eficiente la origine. Altfel nu ajungeau pînă în zilele noastre. Întrebarea care se pune este: ”De ce și cum a început această spiritualizare și cum de aceste sisteme marțiale au ajuns dansuri marțiale?

Cred că avem două direcții distincte care au dus la transformarea unor arte marțiale în dansuri marțiale. Prima direcție este cea mai interesantă, pentru că aici este vorba de cum oameni care știau, cunoșteau arta luptei și care erau extrem de eficienți în luptă, au dus, voit sau nu, elevii în eroare. A două direcție este foarte simplă și este una mercantilă. Oamenii cu abilități mediocre sau spre 0, dar cu un abil dar al vorbirii (“aburirii”) au văzut că se pot face bani frumoși! După cum se știe, escrocul este cel mai convingător om cînd este vorba de convins credulul de ceva ce… de fapt nu există!

Înainte de a vorbi de cele două direcții enunțate mai sus, vreau să menționez că, întotdeauna trebuie să ținem cont în primul rînd de climatul social, apoi de cerere și ofertă. Eu fiind de formație economist, pot spune că am reușit să înțeleg lucrurile acestea ceva mai ușor. Probabil un practicant de arte marțiale ce ar fi și psiholog / sociolog ar înțelege și mai ușor. 

Climatul social joacă cel mai important rol, pentru că el influențează într-o măsură esențială Cererea și Oferta. Este o expresie care sintetizează ceea ce vreau să spun în rîndurile ce vor urma:”Hard times create strong men. Strong men create good times. Good times create weak men. Weak men create hard times”

Artele marțiale au apărut atunci cînd erau necesare, cînd vremurile erau grele și violența era ceva obișnuit. Atunci nu era timp pentru povești cu zîne și Feți Frumoși. Pentru că venea ”Zmeul” și “vedeai” repede pe pielea ta, sau a celor dragi ție, cam cum stă treaba. Pe măsură ce timpurile au devenit mai bune, violența s-a redus. Dispărînd violența au apărut confortul, lenea, escrocii, șarlatanii, oamenii cu probleme psihice etc., în artele marțiale. Astăzi vedem în Japonia la tot pasul practicanți de diverse arte cu Ki (Qi) care își ”spulberă” adversarii fără să-i atingă. Totul pînă cînd întîlnesc pe cineva care “nu prea știe” cum funcționează treaba asta cu Ki Jutsu și le “sparge botul” repede cu un pumn foarte clasic. Păi, ce s-a întîmplat maestre?! S-a terminat bateria de la Ki? Nu ai apucat să te concentrezi suficient?….

Sistemele astea ”magice” nu au prea prins în țări precum Filipine, Brazilia, Thailanda. De ce?! Pentru că aceste țări nu au un nivel de viață ridicat, iar violența fizică este ceva cotidian. Aceste țări au dat arte marțiale ce sînt considerate extrem de violente, precum Muay Thai, Brazilian Ju Jutsu sau diverse sisteme de Knife Combat. Îmi aduc aminte și astăzi ce s-a întîmplat cînd am fost prima dată în Filipine. Practicam de ceva vreme diverse metode de Filipino Knife System ce erau populare prin Occident. Evident că eram convins că erau 100% autentice. Maestrul Ike Villaflores, la care eram atunci, mi-a cerut să-i arăt ce știu despre lupta cu cuțitul. I-am arătat eu ce am crezut că-i mai eficient etc.  A stat puțin, s-a gîndit și a venit întrebarea precum o lovitură de baros într-un clopot de biserică: ”Ce vrei să faci cu aceste tehnici, vrei să-l chinui?”. Mi s-a părut ciudată întrebarea. Cum adică să-l chinui?!? Evident că eu credeam că acele tehnici sînt letale. Am răspuns că nu, și că de fapt eu cred că acele tehnici au ca scop eliminarea definitivă a oponentului. Maestrul Villaflores a rîs și mi-a spus: ”Da! S-ar putea să și moară de la ele, dar poate ceva mai tîrziu. Însă, pînă ce o să moară, o să aibă timp să te omoare și el pe tine”. Am fost puțin descumpănit. Apoi, mi-a spus că de fapt ceea ce fac eu, la ei, în Filipine, se face atunci cînd vrei doar să-i dai o lecție cuiva, fără de fapt să vrei să-i faci rău cu adevărat. Ceea ce am învățat în Filipine despre lupta cu cuțitul nu are aproape nici o legătură cu ceea ce învățasem înainte, deși erau ambele sisteme ce pretindeau că sînt din Filipine. 

Acum să mă întorc la prima direcție de care vorbeam ceva mai sus. Maeștri care știau dar nu au vrut să arate ce trebuie! Aici subiectul este destul de complex. Artele marțiale erau văzute ca un lucru extrem de important în societățile în care s-au fundamentat, iar accesul la maeștri renumiți era destul de dificil și, în același timp, destul de exclusivist, în sensul financiar. Studierea cu un maestru renumit era o garanție a faptului că ceea ce vei învăța este de o calitate înaltă și, ulterior, acest lucru îți putea garanta obținerea nu numai a securității personale, cît și a unui trai înstărit. Era tot așa cum astăzi este absolvirea unei universități de prestigiu precum Oxford. Evident că nu toți cei ce termină Oxford devin peste noapte oameni de succes, dar într-un procent major aceștia au garanția unui viitor de calitate. Dar Oxford nu este pentru toată lumea, și mai ales nu este pentru cei săraci. Dintre cei ce își permit sînt aleși cei care au și calitate. Oricît de mercantil sună, așa stau lucrurile. Și astăzi, și acum 200 de ani, și acum 500 de ani! Acum să revenim la maeștri. Aceștia erau produsul unui proces destul de anevoios. Calități precum dedicația, răbdarea, seriozitatea, devotamentul erau impetuos necesare pentru a se obține un astfel de om. Om care la rîndul său solicita elevilor săi aceleași lucruri. Pentru că așa fusese și el învățat. Însă pe măsură ce vremurile s-au schimbat, din ce în ce mai rari erau elevii ce aveau aceste calități. După cum am spus mai sus, creșterea calității vieții duce automat la creșterea nivelului de siguranță personală. Astfel dispare necesitatea de a fi pregătit pentru conflict pe viață și pe moarte. Și așa maeștri s-au trezit că nu mai au masă de selecție și …. sursă de venituri. Unii dintre ei au găsit un ”loc de muncă” în cadrul anumitor unități militare, poliție sau securitate. Alții au făcut ”pact cu Diavolul” și au început să își împartă cunoștințele lumii interlope. Alții, mai puțini norocoși, au trebuit să se reprofileze, recalifice și au abandonat viața marțială pentru cea socială. Printre cei ce s-au reprofilat au apărut personaje care s-au adaptat la ”cerințele pieței”. Sportul a luat locul necesității. Kenjutsu s-a transformat în Kendo, Aiki Ju Jutsu în Aikido, Ju Jutsu în Judo, Kung Fu în Wushu etc. Toate aceste schimbări s-au făcut pentru că așa au fost cerințele vremurilor. Dar nu acest fapt a fost sursa răului. Ci cei care au preferat să se adapteze la anumite cerințe ce nu mai aveau legătură cu eficiența, fie ea marțială sau sportivă. Maeștri care au preferat să predea o metodă diluată a ceea ce ei făceau, de fapt. Unii au făcut-o pentru bani, alții pentru faimă, alții pentru a fi și ei la rîndul lor venerați de elevii lor. Motivele au fost diverse și destul de complexe. Cert este că la începutul sec. al XX-lea, lucrurile au început să se dilueze. Pentru că cerințele au fost altele. Personal am întîlnit așa-ziși experți, foarte bine cotați, dar care nu erau capabili nici măcar să facă față unui “sparring” prietenesc. Am întîlnit și oameni ce practicau arte marțiale tradiționale, dar care erau eficienți la luptă. Astăzi, datorită metodelor de promovare online, cu ușurință auzim și vedem diverse incidente, în care mari experți de arte marțiale tradiționale sînt făcuți KO extrem de repede de reprezentanți ai stilurilor așa-zis sportive. A se vedea celebra luptă dintre expertul de Taiji Quan Wei Lei și un luptător destul de modest de MMA pe nume Xu Xiaodong. Lupta a durat 20 sec. înainte ca practicantul de Taiji Quan să fie făcut KO. Și este mult spus că a fost o luptă. Apoi Xu Xiaodong a provocat și alte stiluri, precum Wing Chun, unde a învins cu ușurință doi așa-ziși experți.

De ce s-a ajuns aici?! Simplu! Pentru că oamenii ce practică arte marțiale tradiționale nu mai sînt profesioniști în sensul pur. Adică nu mai cîștigă bani din ceea ce fac, mai exact din luptă. Majoritatea celor care predau arte marțiale tradiționale și cîștigă bani din asta o fac din activități conexe, precum seminarii, examinări, diplome, cursuri. Nu mai sînt cu adevărat profesioniști, ci mai degrabă au devenit coach de dezvoltare personală. Nu calitatea lor de luptători le aduce venitul, ci calitatea lor de vînzători de iluzii. Pe lîngă cei ce au transformat tehnicile de luptă în metode de dezvoltare personală au apărut și elevi de mîna a cincea care au vrut și ei să fie profesori. 

Dincolo de cele menționate pînă acum mai este o anumită categorie de experți, respectiv cei ce știu, pot să o dovedească, dar nu predau decît celor ”aleși”. Însă nu refuză banii celor ce nu sînt aleși. Pe aceștia din urmă îi învață cel mai adesea formele (kata/ taolu/ etc) ”goale”. Le oferă o explicație absolut penibilă pentru ceea ce fac și… gata! Ca fost practicant de Karate m-am întrebat adesea de ce tehnicile din kata (forme) pe care le practicam nu semănau deloc cu tehnicile din Kumite (luptă). Era ca și cum ai face două lucruri total diferite. Răspunsul este că de fapt adevăratele aplicații din Kata erau ascunse publicului. 

Și acest gen de maeștri sînt oarecum la fel de periculoși precum cei ce nu prea mai știu, pentru cei nealeși. Deoarece îi amăgesc pe aceștia fără să le ofere ceva de calitate, calitate pe care de altfel o au. De ce fac asta?! Cel mai adesea este o chestiune de istorie, cultură. Motivele fiind de genul că nu ai aceeași culoare a pielii cu ei, nu vorbești aceeași limbă, nu ești din aceeași familie etc. A sta alături de astfel de experți este la fel de dăunător ca a sta lîngă unul care nu prea știe. Adică … la ce bun dacă știe și nu te învață?! Ok, poți să te mîndrești că maestrul tău este foarte capabil. Dar este bine să ai grijă să nu fi pus în situația de a testa ceea ce te învață. 

Să trecem acum și la analiza celor ce doresc să învețe. În 2007 am deschis o sală de Kenjutsu. Mi-au trecut pragul mulți oameni. Motivele din spatele acestor oameni erau la fel de numeroase precum era și numărul lor. Însă, dacă din 100 de persoane am găsit unul cu adevărat interesat de ceea ce făceam noi acolo, este bine! Nu spun că eu sînt un profesor atît de bun încît oricine venea la mine ar fi trebuit să și rămînă. Pînă la urma este cerere și ofertă. Clientul cere, vine, vede o perioadă mai lungă sau scurtă de timp și apoi plecă. Este normal! Nu tuturor le place friptura. Sînt oameni care preferă lactatele sau vegetalele. Este o chestiune de gust. Problema este că dintre toți cei care mi-au trecut pragul și au plecat ulterior nu sînt mai mult de 3 persoane cărora eu personal le-aș fi dat credit că aveau șanse să înțeleagă cu adevărat ceea ce fac. Un alt aspect foarte important aici este de cîte ori pe săptămînă ajunge elevul la antrenament. Dacă ai 3 antrenamente pe săptămînă și ajungi la doar unul din ele, poate sa fie însuși Ip Man în persoană pe post de profesor, ca elevul tot slab o să fie. Și nu este vina maestrului. Un sportiv decent face între 10 și 12 antrenamente pe săptămînă. Deci, încercați să înțelegeți că practic el face de 3, 4 ori mai mult decît o persoană care merge de 3 ori pe săptămînă la un antrenament de arte marțiale tradițional. Așa că a încerca să te compari cu un astfel de individ este ușor spre stupid. Pentru că un sportiv ce își cîștigă existența din activitatea pe care o desfășoară se numește profesionist. Chiar dacă la nivel declarativ spune că este amator. Amator ești cînd faci sport după ce ai terminat activitatea profesională care îți aduce venituri, iar aceasta nu este sportul. Dar de multe ori lucrurile nu sînt ceea ce se declară că ar fi. Am ținut timp de 6 luni evidența strictă a prezenței practicanților la mine în sală. Aveau la dispoziție două antrenamente pe săptămînă pentru toți practicanții și unul în plus pentru cei avansați. Și ghiciți ce?! Majoritatea veneau doar la un singur antrenament. Bine, am zis, pentru că de fapt se dorește să se facă o singură zi pe săptămînă, am redus antrenamentele la o singură zi/ săptămînă (evident s-a redus și prețul direct proporțional). Imediat au apărut discuții și cereri să se revină la vechiul program. I-am întrebat de ce doresc asta pentru că timp de 6 luni nu au făcut decît să vină o singură dată pe săptămînă. De fapt este vorba de confortul psihic al practicantului. Își spune: ”Lasă că mă duc data următoare, azi nu prea am chef, sînt puțin obosit.” Sau alte așa-zise motive. Acest lucru se întîmplă din lipsa de necesitate a antrenamentului de arte marțiale caracteristic zilelor noastre și tărilor unde nivelul de violență este scăzut. Dacă ai știi că atunci cînd ieși pe stradă integritatea ta fizică și psihică ți-ar fi amenințate, cu siguranță nu am mai fi ”puțin obosit” cînd ar fi vorba de a merge la antrenament. 

Comparativ cu artele marțiale tradiționale, cele sportive sau moderne au o mare calitate. Scopul lor este să învingă alți sportivi. Evident că atunci cînd există competiție, minciunile încep ușor, ușor, de fapt foarte rapid să dispară. Nu poți să-i spui adversarului că ai venit cu energia la pachet și că el trebuie să fie cooperant. Nu! Cu cît sistemul marțial este mai aproape de ceea ce se poate întîmpla pe stradă, cu atît mai eficienți sînt sportivii respectivi. Din acest motiv,  astăzi MMA este una dintre cele mai eficiente sisteme marțiale sportive. Pentru că scopul în MMA este să îți dobori cît mai repede adversarul avînd cît mai puține reguli. Iar antrenamentul este conceput de așa manieră încît să deservească scopului. Nu prea am auzit de săli de MMA unde o parte majoră din antrenament este acordată formelor (kata, taolu, anyo, etc). După ce s-a trecut cît de cît de faza de inițiere, sportivii încep să facă sparring. Pentru că numai așa poți verifica dacă o anumită tehnică este sau nu folositoare. Fie că este vorba de sparring cu temă, de o intensitate mai mare sau mai mică, tot sparring este. Pentru că lupta este o chestiune în care cei doi adversari nu au ca scop armonizarea, contopirea, integrarea în absolut etc. Ci este o treabă urîtă în care fiecare încearcă să-l neutralizeze pe celălalt. Și cu acest subiect s-au ocupat TOATE artele marțiale. 

În Taiji Quan, și aici mă refer la arta marțială Taiji QUAN nu la Qi Gong sau mai știu eu ce alte aberații cu emanciparea spirituală, integrarea în absolut etc, tehnicile sînt grappling oriented. Deși Taiji Quan conține și tehnici de lovire, sistemul este foarte aproape de Shuai Jiao (Lupte Chinezești). Acum vă întreb, retoric, pe voi, cititorii, cîți practicanți de Taiji Quan ce se aruncă unul pe altul la sol ați văzut?! Nu prea ați văzut! Nici eu! Însă ar trebui să se știe că de fapt un sistem complet de Taiji Quan conține: Jiben (inițiere, tehnici de bază), Zhan Zhuang (posturi statice), repetarea fiecărei tehnici individual pe ambele părți, Taolu (tehnicile exersate legat una de alta), Fa Li (exerciții de forță), Fa Jin (exerciții pentru abilități), Tui Shou (împingerea mîinilor), Drills (exerciții în doi ce au ca scop fundamentarea anumitor aspecte tehnice), exersarea formelor de lupă cu partener și desigur sparring. Dincolo de tehnicile de luptă fără arme în Taiji Quan se studiază și lupta cu Dao (sabia), Jian (Spada) și Qiāng (suliță). Și cînd mă refer la tehnici nu mă refer doar la Taolu (forme înlănțuite), ci la tot ce presupune exerciții premergătoare luptei. Evident că și nelipsitul sparring. Astăzi Taiji Quan este sinonim cu baletul executat foarte încet de către persoane trecute de a doua tinerețe. Eu m-am întrebat adesea cum naiba s-a ajuns de la ceea ce era în sec. 19 Taiji Quan (metoda de luptă predată gărzilor imperiale) la ceea ce este azi! Răspunsul este fix în rîndurile de mai sus. 

Nimeni nu spune că toți trebuie să practicăm MMA, Muay Thai, Wing Chun, Aikido sau Taiji Quan. Sau că trebuie să facem X+1 antrenamente pe săptămînă. Ce vreau să spun cu acest articol este că dacă tot practicăm o artă marțială, chiar la nivel de amatorism, să o practicăm într-un mod corect. Nu trebuie să ne accidentăm sau să ne deteriorăm fizic pentru a fi cei mai mari campioni, decît dacă chiar dorim acest lucru. Putem să facem orice fel de artă marțială la acel nivel pe care ni-l dorim sau putem, însă ceea ce facem să fie corect. Important este să fim conștienți de ce facem. Să nu trăim în basme cu Feți Frumoși marțiali.  Să nu credem că noi facem arte marțiale și să intrăm într-un conflict, atunci cînd de fapt facem un fel de dansuri marțiale. Pentru că ne punem în pericol pe noi și/ sau pe cei dragi nouă. 

Este bine de știut dacă ceea ce vă doriți să practicați sînt Arte Marțiale sau ….. Dansuri Marțiale și să ne asumăm asta! Însă nu uitați că Artele Marțiale sînt înainte de toate tehnici de luptă. Nu metode de ”armonizare” cu partenerul, nu metode curative sau tehnici spirituale. Dacă doriți să vă păstrați sau să vă redobîndiți sănătatea,  cel mai bine mergeți la Yoga sau Qi Gong, dacă totuși nu doriți să vă vadă un doctor. Dacă vreți să vă elevați spiritual se recomandă să mergeți la Biserică, Ashram, Shanga, Zen Dojo etc. Nu vă mai păcăliți singuri, pentru că de fapt sînteți păcăliți doar atunci cînd… chiar voi doriți să fiți păcăliți. 

Taisha Shinkage Ryu – Part. 3

O călătorie în munții Japoniei

Era o primăvară friguroasă, iar eu mă aflam deja de 2 săptămîni în Kokura, insula Kyushu, Japonia pentru a studia tradiția marțială lăsată moștenire de nimeni altul decît Miyamoto Musashi. Musashi este cunoscut pentru faptul că nu a petrecut foarte mult timp într-un loc ci umblînd prin toată Japonia pentru a se perfecționa în arta sabiei. Se pare însă că în Kokura a petrecut un timp mai îndelungat, aproximativ 7 ani. Al 11-lea păstrător al tradiției (Soke) era la acel moment Iwami Toshio Sensei alături de care petrecusem 14 zile cu multe ore de antrenament. Însă așteptam cu nerăbdare o altă întîlnire ce mi-o programasem chiar înainte de a pleca din România spre Țara Soarelui Răsare. 

Pentru a înțelege mai bine contextul, să ne aducem aminte că vorbim de Japonia, una dintre cele mai tehnologizate țări ale secolului 21. O țară în care telefonul mobil nu funcționează pe o frecvență mai joasă de 3G, iar dacă vrei să afli ora exactă este foarte simplu, neavînd de făcut altceva decît să urmărești orele de venire ale mijloacelor de transport în comun. Japonia este unică în lume din punctul meu de vedere. Mulți compară Japonia cu Germania, spunînd despre japonezi că sînt nemții Asiei. Ei bine, nu este asa. Germania și-ar dori ca nemții să aibe macar cateva lucruri in comun cu japonezii.

M-am urcat în Shinkansen (trenul de mare viteză din Japonia) la Kokura și urma să merg cu acesta pînă la Shinyatsushiro de unde trebuia să iau alt tren care să mă ducă în Hitoyoshi, locul de întîlnire stabilit cu familia celui de la 13-lea Mare Maestru al tradiției marțiale Taisha Shinkage Ryu. Aveam de mers 206 km cu Shinkansen-ul, iar pentru aceasta distanta timpul estimat era de 1,11h. Fabulos, nu? Poate un tren să facă o medie de aproximativ 200km/h. Ei bine, da. Doar în Japonia. 

Ajuns în stația Shinyatsuhiro a trebuit să schimb terminalul trenului și să aștept trenul care făcea legătura între Shinyatsushiro și Hitoyoshi. Cînd am ajuns pe peron am avut senzația că m-am întors în timp. De la noul și extrem de tehnologizat Shinkansen în fața mea a apărut un tren Diesel!!! Am crezut că ceva nu este bine, ca poate nu-i acela trenul deși pe el scria clar cu alfabetul Hiragana destinația Hitoyoshi. Pentru mai multă siguranță înainte de a urca în el am întrebat o tînăra japoneză ce lucra la JR (Japan Railway) dacă este respectivul tren cel pe care-l căutam eu. Adică cum, în Japonia secolului 21 mai există tren pe motorină gîndeam eu. Răspunsul a fost unul afirmativ și uite asa m-am urcat în respectivul tren. Nu numai faptul că trenul avea un motor Diesel era uimitor, dar respectivul tren parca era integral din secolul 19. Furniturile, scaunele deși erau într-o stare perfectă arătau de parcă erau din vremuri de mult trecute. Pe măsură ce trenul înainta spre destinație peisajul devenea unul din ce în ce mai spectaculos. O bună parte din traseu era pe albia unui rîu ce străbătea munții din Kyushu. Nu semăna cu nimic din ceea ce văzusem eu pînă la acel moment în Japonia. Efectiv parcă mă întorceam în timp. Ei bine, acest tren a făcut 60 km în aproximativ 1,10 h. A fost o călătorie ca în povești. Oarecum prevestea experiența ce urma să vină. 

Am coborît din tren și am ieșit de pe peron așteptînd să mă întîlnesc cu cineva … o persoana pe care nu o vazusem niciodata. Mi-a trecut prin cap întrebarea cum o să mă recunoască respectiva persoană, dar răspunsul a venit foarte repede: eram singurul caucazian din zonă. Am zîmbit în sinea mea și am așteptat într-o zonă deschisă chiar la intrarea în gara. Nu au trecut mai mult de 3 min și un cetățean s-a apropiat de mine și m-a întrebat într-o engleză destul de bună dacă eu sînt Kirik San. Iar a fost o surpriză, deoarece în zonele rurale din Japonia să găsești un vorbitor de engleză este ca și cum ai merge în Romania într-un sat de munte fără curent și să întrebi „Do you speak English?”.Cred de altfel că acesta este singura asemănare dintre tara noastră și Japonia. După ce s-au făcut introducerile am descoperit că persoana care a venit să mă ia de la gara era Okawa Takafumi, un elev al lui Yamakita Sensei, persoana cu care eu trebuia să mă întîlnesc. Împreună ne-am urcat în mașina personala a dl Okawa și am mers timp de alte 30 de minute pe drumuri de munte spre o destinație ce nu părea deloc să fie o zonă populată. Cînd am ajuns la destinație am realizat că practic sînt undeva într-o zonă muntoasă și împădurită de lîngă Hitoyoshi unde erau doar 3 case. Aici locuia Yamakita Sensei, cel de al 13-lea păstrător al unei tradiții martiale ce a fost fondată în 1568 de către Marune Kurando no Suke. 

Autorul împreună cu Yamakita Sensei, în timp ce scria ”Mokuroku” cu tehnica din Taisha Ryu!

Yamakita Sensei ne-a întîmpinat de cum am intrat în curte. Era îmbrăcat precum persoanele din România ce lucrau pe vremuri la C.A.P. Și pentru ca peisajul să fie complet avea în mîini o lopată și o găleată. Nu era sub nici o formă ceea ce mă așteptam să vad. Venisem de la 10000 km pentru a învăța arta sabiei de la un păstrător al unei tradiții cu o vechime de peste 400 de ani, iar ceea ce vedeam era mai degrabă un personaj de prin satele din Maramureș. A venit și s-a prezentat avînd un comportament extrem de natural și de modest. Imediat după ce m-am prezentat, Yamakita Sensei m-a rugat să merg în Dojo pentru a semna în registrul cu elevii școlii. Nici un ritual, nici un Kimono … eram uimit. Mă întrebam dacă sînt în Japonia sau nu.

Am fost cazat într-o dependință a casei principale, chiar lîngă dojo, iar antrenamentele au început imediat după ce am servit masa împreună cu Yamakita Sensei. Okawa San a fost prezent și el deoarece nu se știa dacă eu vorbesc sau nu Japoneză. Am aflat că eram singurul elev alb pe care Yamakita Sensei l-a avut. Imediat ce elevul era oficial înscris în scoală, numele acestuia era trecut pe o plăcuță de lemn și era bătut pe un perete ce era special destinat acestui scop. Practic antrenamentul nu se opreau decît atunci cînd dormeam. La masă sau cu orice altă ocazie Yamakita Sensei oferea neprețuite informații cu privire la tradiția marțială pe care o reprezenta. Cînd nu practicam efectiv eram inițiat în practicile Mikkyo (învățăturile mistice) ce țineau de cultul zeiței Marishiten, acestea fiind o importantă parte a tradiției. Mantre și Mudre sînt folosite pentru a conferi practicantului abilitățile necesare pentru a accesa asa zisele puteri mistice. 

În fiecare dimineață luam masa cu Yamakita Sensei iar apoi urma prima sesiune de antrenament. Însă nimic nu se întîmpla înainte ca Sensei nu facă un ritual de purificare în Dojo. Acel loc era biserica sa. Toate viața și-o petrecuse doar în cadrul artelor marțiale și pentru transmiterea generațiilor următoare uriașul bagaj informațional pe care-l deținea. 

Nu departe de casa lui Yamakita Sensei era locul unde erau înmormîntati Marune Kurando și Den Rinbo Raigyo. Împreună cu Yamakita Sensei și Okawa San am mers să vizităm monumentul. Monumentul dedicat lui Marune Kurando era într-o perfectă stare datorită deselor vizite ale lui Sensei acolo pentru îngrijire și rugăciune. Apoi Yamakita Sensei a spus să mergem la casa lui Marune Kurando! Da, casa acestuia era și acum în perfectă stare și în ea locuia urmașul direct al lui Kurando, în persoana lui Marune Sekinosuke San.

Autorul împreuna cu Yamakita Sensei, Marune Sekinosuke San în casa lui Marune Kurando

Am fost prezentat acestuia iar Yamakita Sensei a cerut să îmi fie arătate documentele originale lăsate de Marune Kurando. Nenumărate Densho (documente în formă de sul) din secolul XVI au fost aduse și expuse. Printre acestea am recunoscut chiar și Inka (certificatul) emis de Kamizumi Ise pentru Marune Kurando. Am fost surprins cînd mi s-a dat permisiunea să copiez toate aceste documente. Yamakita Sensei a fost o persoana extrem de plăcută și deschisă față de cei ce arătau cu adevărat interes pentru Koryu.Printre numeroasele documente ce erau expuse în Dojo-ul lui Yamakita Sensei existau mai multe diplome emise de Dai Nippon Butoku Kai, inclusiv o diplomă prin care se atesta faptul că Yamakita Sensei era maestru de Jukenpo (lupta cu pușca cu baioneta). Discutînd subiectul am aflat că învățase această disciplină de la tatăl său care fusese instructor de pușcă cu baionetă al armatei japoneze în timpul războiului dintre Japonia și Rusia. 

Autorul împreuna cu Yamakita Sensei în timpul antrenamentului.

Pot spune că această experientă m-a făcut să înțeleg mai bine ce înseamnă Koryu în vremuri de mult apuse. Izolarea într-o zona muntoasă, fără internet și cu semnal la telefon doar pe un vîrf de deal ce se deschidea spre orășelul Hitoyoshi, a făcut ca cele 20 de zile petrecute atunci împreună cu Yamakita Sensei să valoreze cel puțin cît doi ani de antrenamente făcute într-o zonă urbană. În ultima zi Yamakita Sensei m-a întrebat cînd am să mă întorc. Părea ușor îngrijorat cînd i-am spus că peste un an de aceea am întrebat care-i problema. Mi-a mărturisit că are 80 de ani și că la această vîrstă orice și oricînd se poate întîmpla, dar … mi-a cerut să-l însoțesc în dojo. Aici mi-a arătat ultimele două forme ale școlii. Cele mai secrete tehnici ce se arătau doar celor care ajungeau la nivelul Menkyo Kaiden. Am fost uimit și consternat. Ceea ce eu reușisem să învăț pînă la acel moment erau tehnicile aferente nivelelor Shoden și Chuden. Nici măcar nu văzusem tehnicile de la Okuden și Inka, iar Yamakita sensei imi arăta tehnicile de la Menkyo Kaiden. La ce mi-ar folosi mă întrebam. Era o groapă enormă între ceea ce învățasem și acestea. Dar, cum calul de dar nu se cauta la dinți, am învățat ceea ce mi s-a dat.

Yamakita Sensei explicînd conținutul unei scrisori dintre Kamiizumi Ise și Marune Kurando.

După ce Yamakita sensei a fost mulțumit de cum executam tehnicile mi-a dezvăluit și scopul a ceea ce se întîmplase. “Dacă se întîmplă ceva cu mine pînă cînd te întorci la anul, mergi la elevul meu Honda Sensei, arată-i aceste tehnici iar el o să știe că ai binecuvîntarea mea și o să îți arate tot ceea ce mai ai de învățat din Taisha Shinkage Ryu.” Înțelegeam ce se întîmplase. Practic Yamakita Sensei se asigura că o să am de la cine să învăț dacă el murea între timp. Eram profund marcat. În 6 luni eram iar la el și nimic rău nu se întîmplase. 

Yamakita Sensei a trecut în nefiină ceva mai tîrziu, în Februarie 2012 la 83 de ani. A lăsat în urma sa mai multe generații de discipoli, unii mai pricepuți, alții mai puțin, în funcție de posibilitatea fiecăruia de a practica și a învăța. Pentru mine personal a fost experiența care m-a transformat. 

Adevăr și minciună în artele marțiale – Wudang Taiji Quan

Priveam deunăzi un documentar pe Youtube despre Wudang Taiji Quan. Un cetățean de origine asiatică, îmbrăcat cu niște haine aparținînd de regulă călugărilor Dao-iști, demonstra așa zisul Wudang Taiji Quan. Mișcările sale erau foarte frumoase, exotice, iar faptul că purta acele haine atunci cînd demonstra, îl faceau și mai atractiv. Tot în documentarul cu pricina ni se explică cum că Taiji Quan ar fi o artă marțială Dao-istă ce își are originea fix în Wudang. Dacă facem un pic de cercetare pe internet o să constatăm că acest sistem (Wudang Taiji Quan) și reprezentanții lui au apărut precum ciupercile după ploaie. Unde erau în timpul formării Republicii Chineze?! Nu mă refer la Republica Populară Chineză, ci la Republica din perioada 1912-1949. Pentru că exact în acea epocă, Taiji Quan era o artă marțială respectabilă, bine apreciată. Reprezentanții Taiji Quan-ului din acele vremuri nu erau sub nici o formă călugări/preoți Dao-iști. Și nici înainte de Republica Chineză reprezentanții nu erau călugări. Majoritatea erau militari sau civili ce erau recunoscuți în lumea artelor marțiale ca adevărați luptători. Yang Lu Chan (1799–1872) era instructorul Gărzilor Imperiale. La fel și fiul său, Yang Bao Hui. Fondatorul stilului Wu (Hao) a fost Wu Yuxiang (1812–1880), magistrat al Dinastiei Qing. Fondatorul stilului Wu (Manchurian) de Taiji Quan, Wu Quan Yu, era ofițer al gărzii imperiale. Fiul acestuia, Wu Jian Quan, a fost instructorul de arte marțiale al Corpului 12 de Gărzi de Corp a Președintelui noii Republici Chineze. Înainte de aceștia, mergînd chiar spre originea Taiji Quan-ului îl găsim pe Chen Wang Ting. În Manualul Familiei Chen (Chen Si Jia Pu) se spunea că Chen Wang Ting (1597-1664) era creatorul stilului Chen de Taiji Quan, a formelor cu mîna liberă, sabie și suliță. În conformitate cu Analele Provinciei Wen, Chen Wang Ting a fost ofițer în Provincia Shantung din 1618 pînă în 1621, iar în 1641 era comandantul garnizoanei Provinciei Wen. Nu există, din punct de vedere istoric, nici o legătură între Wudang și stilul Taiji Quan. Există doar o legendă ce nu este susținută istoric de nici o dovadă. Iar această legendă a fost promovată atît de mult, încît a ajuns să fie considerată adevăr. Stiu că sună exotic că un Dao-ist pe nume Zhang Sanfeng, ce a trăit 307 ani, este fondatorul Taiji Quan-ului. Dar nici măcar existența acestui personaj nu poate fi dovedită istoric.

Reprezentare moderna a lui Zhang Sanfeng

Totul se bazează doar pe legende. Și legendele, de fapt se vînd mai bine decît realitatea. Totuși, dincolo de aceste legende există și o transmisie reală de la o generație la alta. Doar că această trasmisie clară nu îi include și pe faimoșii preoți Dao-iști ce astăzi s-au adaptat perfect la cerințele de pe piață și au scos la vînzare un fel de gimnastică/dans ce nu are nici o noimă d.p.d.v. marțial. Arată frumos, exotic, însă este perfect inutil cînd vine vorba de marțialitate. Cum să umpli sala cu plătitori dacă le spui de fapt că Taiji Quan este o artă marțială precum multe altele, fără să arunci cu bile de energie precum în Mortal Kombat? Fară să le promiți nemurirea Dao-istă sau iluminarea Buddhistă?! Dacă le spui oamenilor că de fapt antrenamentul greu și plictisitor este cheia spre eficientă, tot așa cum este și în Judo, Wushu, Karate, MMA, etc, nu prea o sa mai ai o prezență mare. Fantezia este la mare căutare în zilele noastre. Iar chinezii au înțeles și ei acest lucru. Precum ciupercile după ploaie au apărut X+1 maestri Dao-iști ce sînt dornic să-și predea învățăturile noilor sosiți, în mod special dacă aceștia din urmă sînt posesori de bancnote verzi ($) pe care sînt dispuși să le dea pentru a învăța ”dansuri” Dao-iste.

Nu încerc aici să neg efectele curative ale practicii Taiji Quan-ului. Acestea sînt demonstrate de nenumărate studii medicale care au arătat fără echivoc că acestea există. Doar că vreau să spun că nu a existat nici o legătură directă între adevăratul Taiji Quan și formele moderne ce sînt azi promovate ca fiind de fapt Wudang Taiji Quan. Faptul că aceste forme sînt predate în China de așa ziși preoți Dao-iști nu însemnă că sînt reale. Falsul cel mai bun este chiar la el acasă și arată chiar mai autentic decît originalul. Pentru că cei ce nu au valoare reală fac tot ceea ce le stă în putință să pară cît mai autentici. Astfel minciuna trece drept adevăr iar adevărul drept minciună.

Cei ce doresc să practice Taiji Quan adevărat le recomand să caute reprezentanți ai stilurilor clasice, respectiv Chen Taiji Quan, Yang Taiji Quan, Wu Taiji Quan, Wu (Hao) Taiji Quan, Sun Taiji Quan. Și așa să găsești un maestru autentic de Taiji Quan care să fie dispus să și predea corect este ca și cum ai căuta acul în carul cu fîn. Dacă mai punem în acest car și poveștile cu Wudang Taiji Quna, atunci și mai puține șanse avem să găsim ceva.

Știu că acest articol nu este pe placul multora dintre cei ce practică astăzi Taiji Quan, dar asta nu este problema mea, ci a lor. Pentru că fiecare dintre noi alegem fie adevarul incomod fie minciuni comode și frumoase.