Balintawak Arnis

Balintawak Arnis  (Eskrima) reprezintă o artă marțială filipineză dezvoltată de către Venancio Bacon în anii ’50 pentru a consolida și conserva natura originală a artei marțiale Arnis.

ORIGINI

Regiunile cunoscute sub numele Visayas (Centrul Filipinei) în particular insulele Cebu și Negros, sunt cunoscute drept “leagănul” artelor marțiale locale. În apropierea Insulei Mactan, căpetenia locală, Lapu Lapu, și oamenii săi au respins conchistadorii spanioli în 1521. Celebrul Ferdinand Magellan, navigatorul portughez care a condus expediția în numele regelui Spaniei, a plătit cu propria viață în bătălia de la Mactan. Se crede că oamenii căpeteniei Lapu Lapu erau înarmați cu sulițe, săbii și alte arme tradiționale, iar aceasta este prima referință cu privire la existența unui sistem marțial local antic.

Înainte de venirea spaniolilor, sistemele marțiale băștinașe au fost cel mai probabil o artă de război învățată de războinici pentru a fi folosită în conflictele dintre triburile din arhipelag. Fiecare trib și-a dezvoltat propria strategie de luptă bazată pe tipul de armă preferat și pe mediul de viață, încercînd să-și apere tehnicile și tacticile specifice. În această perioadă aceste sisteme ar putea fi clasificate drept o artă tribală de luptă.

În cele din urmă, spaniolii au cucerit Filipine, iar prin intermediul bisericii au reușit să convertească, mai cu forța mai cu vorba, o mare parte din populația locală. Această colonizare spaniolă a schimbat radical practica sistemelor marțiale. 

În Mindanao (Sud-ul Filipinelor) populația băștinașă însă era de confesiune musulmană. Spaniolii creștini s-au trezit ca îi au ca dușmani pe musulmanii din Mindanao, cunoscuți sub numele de “Moros”. Spania a inițiat conflictul cu Moros încă din anii 1500, cînd în efortul lor de a subjuga Arhipelagul Filipinelor, a invadat teritoriile din Mindanao. Moros au o lungă istorie în rezistența armată împotriva Spaniei, Americii și Japoniei, ce se întinde pe o perioadă mai mare de 400 de ani. Chiar și astăzi această regiune este instabilă.

GM Bobby Taboada & GM Oliver Mag Uyon

Una din ocupațiile de bază a populației moros era pirateria și traficul de sclavi. Astfel, aceștia prădau periodic zonele de coastă ale insulelor mai sus de Mindanao, respectiv Negros, Cebu, Camotes, etc, luînd cu ei sclavi ce erau vînduți chiar și în Jakarta. Pentru populația din aceste insule era un coșmar ce putea oricînd să se abată peste ei. Coloniștii spanioli au început să construiască turnuri de veghe, fortărețe și sisteme defensive care să-i ajute să se apere împotriva piraților Moros. Un rol foarte important în dezvoltarea artei marțiale Arnis (Eskrima) o are Guvernatorul General Sebastian Hurtado de Corcuera al cărui mandat s-a întins între anii 1635 și 1644. În toți acești ani a avut mai multe acțiuni remarcabile împotriva piraților. Era un luptător basc extrem de capabil, militar de carieră, un lider excepțional ce știa să-și motiveze oamenii, Sebastian de Corcuera și-a atras populația nativă convertită la creștinism din insulele cel mai adesea călcate de pirați, de partea sa. A format unități de armată ai căror membri erau nativi filipinezi și care erau instruiți în tehnicile de luptă specifice militarilor spanioli. Acest schimb de informații cu privire la tehnica de luptă a făcut ca nativii să-și combine tehnicile proprii cu elemente de luptă din sabia Spaniolă. Dacă privim cu atenție la tehnicile de luptă ce se pot regasi astăzi în Arnis constatăm că sînt similare cu multe tehnici de sabie spaniolă. Mai ales trebuie să fim atenți la însăși denumirile de Arnis și Eskrima ce sunt folosite pentru a desemna această artă marțială. Ambele cuvinte sunt de origine spaniolă. Arnis – vine din arnés cuvînt vechi spaniol care înseamă armură sau arme. Eskrima – este filipinizarea cuvîntului spaniol esgrima care înseamnă scrimă. Cît despre Kali, eu personal am avut surpriza să constat că în Filipine acest cuvînt nu este prea cunoscut, iar practicanții care totuși îl știu l-au învățat mai de grabă din USA. Această temă este momentan într-o dezbatere aprinsă între adepții termenului Kali și cei care studiază istoria reală a fenomenului. Nu îmi propun în acest articol să abordez tema, dar pe viitor am să revin la acest subiect. Pentru o intelegere mai bună a fenomenului recomand celor interesați, citirea cărții Cebuano Eskrima – Beyond the Myth de Ned Nepangue & Celestino Macachor. Am avut ocazia să discut conținutul acestei cărți cu mulți maestri din Filipine, inclusiv cu autorii.

ARNIS ÎN CEBU

Cea mai veche înregistrare a unei asociații de arte marțiale filipineze datează din 14 august 1920, anul în care Asociația Labangon Fencing (Labangon Fencing Association) a fost fondată de către Lorenzo Saavedra (1852? – 1944). Această prima formă de asociere era mai mult o adunare formată din mai mulți prieteni ce aveau ca interes comun artele marțiale. Antrenamentele erau conduse de membrii familiei Saavedra, respectiv Lorenzo, Teodoro și Federico Saavedras. Numele clubului se datorează faptului că maeștrii clubului locuiau în Labangon, un cartier din orașul Cebu. Interesant este de sesizat faptul ca s-a ales cuvîntul fencing (scrimă). 

Lorenzo Saavedra este o figură marcantă în ceea ce privește artele marțiale filipineze. Foarte multe stiluri care au ajuns pînă în zilele noastre sunt conectate sub o formă sau alta cu el. Pe cînd avea 20 ani a fost trimis în pușcărie pe motiv că ar fi colaborat cu Katipunan ( organizație revoluționară din Filipine fondată în 1892 la Manila, al carui principal scop era obținerea independenței printr-o revoluție). In interiorul închisorii a avut ocazia să întîlnească un cetățean francez, al cărui nume nu s-a păstrat și cu care s-a înprietenit. În timp s-a dovedit că acesta era un maestru în lupta cu cuțitul și cu bastonul conform cu metodele franțuzești. Cît timp au stat în pușcărie, Lorenzo a învățat aceste metode de la maestrul francez. Aceasta ar putea fi o explicație de ce actualul Baraw Sugbo (Arnes Diablo), care își are originea tot în sistemul de luptă al familiei Saavedra, nu seamănă cu alte sisteme de luptă cu cuțitul din Filipine. 

La inițiativa membrilor familiei Saavedra de a forma o organizație mai mare care să studieze și să reunescă mai multe sisteme de arte marțiale locale, apare în 11 Ianuarie 1932 Asociația Doce Pares. Printre membrii acestei organizații putem aminti nume celebre ale Arnis-ului: Lorenzo, Doring, Federico Saavedra, Eulogio Canete, Venancio Bacon (1912 – 1981), Filemon Canete, Vicente Atillo și Delfin Lopez (1917 – 1964). 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, datorită activitații de gherilă desfășurată de membrii familiei Saavedra, aceștia au fost vînați de trupele de ocupație japoneze și uciși, iar conducerea organizației Doce Pares a fost preluată de familia Canete și care o deține pînă în zilele noastre. 

ANCIONG BACON (1912 – 1981)

GM Anciong Bacon & GM Teofilo Velez

Venacio “Anciong” Bacon reprezintă o figură legendară pentru Arnis/Eskrima şi unul dintre cei mai influenţi maeştri din istoria artelor marţiale din Filipine. Născut în Carcar Cebu pe 15 Octombrie 1912, acesta şi-a început pregătirea în 1920 în cadrul Clubului Labangon Fencing, învăţînd stilul Corto Linear de la  Lorenzo Saavedra. Pe lângă Arnis, Bacon a studiat Box, Dumog și Ju Jutsu. O strînsă prietenie s-a legat între el și faimosul Doring Saavedra, nepotul lui Lorenzo. Doring este considerat cel mai feroce și abil luptător de Arnis al vremurilor sale. Se spune că în timpul ocupației japoneze ar fi tăiat mai mult de 100 de capete ale soldaților japonezi. Acest fapt i-a adus atît faima cît și moartea. Japonezii disperați de activitatea acestuia au pus un premiu uriaș pe capul acestuia, reușind să-l captureze și să-l execute în Școala Elementară Basak din orașul Cebu.

În anul 1933 s-a deschis Clubul Doce Pares, constituit din 3 Saavedra eskrimadors şi 9 din familia Canete. Alţi 12 membri au fost antrenaţi la scurt timp după aceasta, formîndu-se o echipă de 24 de membri. Bacon a fost unul dintre cei 24. 

Stilul lui Bacon era o directă reflexie a tehnicilor învățate de la Lorenzo, dar totodată și a propriei sale constituții. Înalt de doar 1,61m şi avînd o greutate de doar 54 de kg, Bacon nu se putea baza pe forță sau mărime pentru aș învinge adversarii. Corto Linear învățat de la Lorenzo se pare că se potrivea perfect pentru Bacon, permițîndu-i acestuia să intre aproape de adversar și lovească din interiorul razei de acțiune a adversarului. Era renumit pentru viteză, precizie și abilitatea de aș dezechilibra adversarii, nepermițîndu-le să-l lovească. Metodele sale de predare erau de asemenea o reflexie a viziunii sale cu privire la luptă, dorind ca el și elevii săi să fie permanent pregătiți pentru o luptă brutală fără reguli și compromisuri. Erau vremuri foarte dure, iar luptele pe viață și moarte erau ceva la ordinea zilei. Vincente “Inting” Carin din Doce Pares a fost atacat de mai mulţi agresori, a fost grav rănit, însă a reuşit să îi rănească mortal pe doi dintre atacatori. Delfin Lopes a fost înjunghiat pe la spate în timp ce se afla în mulţime în Calamba Cemetarz. Venancio Bacon a fost prins într-o ambuscadă în întuneric în timp ce se îndrepta spre casa sa din Labangon, ucigîndu-și atacatorul în luptă.

GM Anciong Bacon & Jose Villasin

În 1952, sătul de disputele politice din Clubul Doce Pares, Anciong Bacon a decis să părăsească clubul pentru aș deschide propriul club, alături de Vincente “Inting” Atillo, Delfin Lopez, Jesus Cui,“ Timor” Maranga, Lorenzo Gonzales, Isidro Bardilas, Andres Olaibar, şi alții. Noul club a început antrenamentul în curtea unui magazin de ceasuri deţinut de către unul dintre studenţii lui Venancio Bacon. Magazinul se afla pe o stradă laterală din Colon, numită Balintawak. Astfel numele clubului a fost Balintawak Self Defense Club. 

Venancio Bacon moare în 1981 la 69 de ani, iar Balintawak Arnis este moștenirea lăsată de el acestei lumi. Printre elevii cei mai de seamă putem să enumerăm pe Teofilo Velez, Jose Villasin, Timoteo Maranga, Vicente Atillo, Jose Go și alții. O parte dintre elevii lui Teofilo Velez s-au antrenat de asemenea cu Bacon, printre care îi amintim pe Eduardo Velez, Bobby Taboada, Pecito Velez. 

Denumirea de Balintawak are o profundă semnificație pentru poporul filipinez. 26 August 1896 este considerat momentul în care a început revoluția filipineză împotriva ocupanților spanioli. La acea dată, membrii Katipunan (organizație revoluționară) și-au declarat deschis dorința de a elibera de sub dominația spaniolă poporul filipinez. Acest eveniment a avut loc în suburbiile Manilei într-un loc ce era cunoscut sub numele de Balintawak. Acest eveniment istoric este cunoscut sub numele de Bocetul din Balintawak.

În România acest stil este predat în cadrul Clubului Martial de către Dragos Chiric, ce a studiat cu GM Oliver Gabato Maguyon și G.M. Eduardo (Eddie) Velez. Astfel în 18 Martie 2018 i se acordă nivelul de instructor și reprezentant al WOTBAG Balintawak în Romania. Opt ani mai târziu, în Septembrie 2025 i se conferă nivelul de Master Instructor de către GM Oliver Maguyon.

G.M. Oliver Maguyon – M.I. Dragos Chiric – GM Eduarco Ceniza (Baraw Sugbo)

Stilul Balintawak Arnis se caracterizează prin folosirea unui singur baston, în distantă medie și mică, fără însă să se limiteze doar la acesta. Alte arme sunt de asemenea folosite, precum cuțitul, bățul și cuțitul sau tehnicile de mână goală. Mișcările sunt precise, puternice, rapide și necesită un control perfect. Dincolo de a se axa preponderent pe baston, în Balintawak se folosesc lovituri de pumn, cot, genunchi, cuțit, dezechilibrari și alte metode neortodoxe de luptă. Balintawak nu este un sistem sportiv, fiind destinat luptei fără compromis, reguli și rețineri. Metodele de antrenament sunt adesea dureroase, iar aceasta face ca stilul să nu fie practicat la o scară largă.  

GM Eddie Velez & Dragos Chiric

De la Calea Războiului la Calea Vieții

Cu mulți ani în urmă, am avut ocazia să vizionez un documentar despre artele marțiale din Japonia. Se intitula Budo – Art of Killing (1978). Numele păre cel puțin ciudat la o primă vedere. Cum adică arta de a ucide?! Ei bine, după mai mulți ani de practică și studiu am început să îmi dau seama cam despre ce ar fi vorba.

Samuraii și alți războinici ai Japoniei medievale au reușit să rafineze Arta Strategiei (Hyoho) la un nivel așa de ridicat de înțelegere încît, dintr-o tehnică destinată să aducă moartea, au reușit să făcă o cale spirituală (Dō – 道), prin care adeptul putea să se desăvîrșească și să atingă iluminarea (satori). La o primă vedere acest lucru este greu de conceput, însă – dacă urmărim istoria acestui fenomen – o să începem ușor, ușor să înțelegem cum metodele da a-ți învinge adversarul au devenit căi prin care să poți să te desăvîrşeşti.

În zilele noastre în Japonia există mai mulți termeni care fac referire la artele marțiale. Cea mai mare distincție este făcută cu privire la școlile de arte marțiale fondate înainte de restaurația Meiji, denumite generic Ko Ryū (tradiții vechi), și cele fondate după restaurație, numite generic Gendai Budō (Budō modern).

În Ko Ryū intră toate școlile vechi de arte marțiale, indiferent dacă folosesc sau nu arme. La fel, în Gendai Budō intră toate școlile de arte marțiale moderne, indiferent de natura lor, cum ar fi Judo, Kendo, Aikido, Iaido, Karate etc.

Datorită importanței pe care a ocupat-o cultura sabiei (katana), și folosirea ei în confruntări armate în Japonia, cele mai importante școli tradiționale de arte marțiale erau școli de sabie – însă nu trebuie să credem că în respectivele școli se studia doar Tehnica Sabiei (Ken Jutsu). Majoritatea școlilor de bu jutsu își instruiau adepții în mai multe dișcipline marțiale. De exemplu, în Kukishin Ryu (九鬼神流), școală de arte marțiale tradiționale fondată în secolul al XIV-lea, se întîlnesc șase discipline principale după cum urmează: tai jutsu (tehnica corpului), bō jutsu (tehnica bastonului), naginata jutsu (armă asemănătoare cu halebarda), kenpo (metoda sabiei), hanbo (metoda bastonului scurt), sō jutsu (tehnica sabiei) și, dincolo de folosirea diverselor arme, se mai studia și heiho (strategie). Toate aceste discipline erau menite să producă luptători profesioniști, superiori razboinicului de rînd.

Atestarea istorică a tradițiilor marțiale japoneze, în adevăratul sens al cuvîntului, începe cu secolul XIV (1301-1400), iar dintre acestea putem enumera: Chujō-ryu, Hozan-ryū, Kukishin-ryū și Nen-ryū. Termenul de ryucare în mod normal se traduce prin „curgere”, este folosit în acest caz pentru a desemna o anumită tradiție care „curge” de la un maestru la altul, din generație în generație. Din acest moment școlile de arte marțiale se transmit prin certificate și înscrisuri care descriu în detaliu conținutul tehnico-tactic al școlii (mokuroku/densho) și cine are dreptul să predea respectivele tehnici.

În secolele XV și XVI, numărul școlilor de arte marțiale crește rapid, datorită războaielor și a perioadei de instabilitate prin care a trecut Japonia, fiind o necesitate.

Cel mai interesant lucru este că o parte dintre aceste tradiții de război, își aveau originea în lăcașuri de cult religios ale vremurilor respective, iar aceasta a avut o mare influență. Astfel, în cadrul practicilor ce aveau loc, începe ușor, ușor să apară tehnici de natură religioasă precum meditația, incantarea sūtrelor, folosirea gesturilor sacre (mudrā) etc. Motivul pentru care aceste practici au fost luate din sistemele religioase a fost unul foarte pragmatic, acela că – descoperă războinicii momentului respectiv – o minte antrenată prin rugăciune și meditație devenea ea însăși o armă ușor de stăpînit în timpul luptei, iar acest lucru le aducea un mare avantaj, prin eficiență, în fața adversarului. De asemenea, tehnicile și metodele de dezvoltare și coordonare a energiei interne s-au dovedit a fi extrem de utile în luptă, oferindu-i practicantului relaxarea necesară.

Însă aici au „căzut” în capcana tehnicilor ezoterice. Chiar dacă ei practicau doar pentru a obține anumite capacități psihice sau energetice, odată cu acestea au venit și alte „beneficii”, dar de natură spirituală.

De exemplu, Tenshin Shōden Katori Shintō-ryū (天真正伝香取神道流) a fost fondată de Iizasa Ienao Chosai care se spune că a practicat meditația și antrenamentul marțial în altarul Shinto Katori (orașul Sawara, prefectura Chiba) timp de 1000 de zile consecutiv, pînă cînd zeitatea tutelară a altarului, Futsunushi-no-mikoto (経津主之命), i-a apărut în vis, oferindu-i secretul artelor marțiale pe un pergament numit Mokuroku Heiho no Shinsho.

Takemikazuchi-no-mikoto

Alte tradiții marțiale sunt legate prin evenimente similare de altarul Shinto Kashima și de zeitatea altarului, Takemikazuchi-no-mikoto (武甕槌大神), zeitatea tutelară a artelor marțiale în șintoism.

Oameni care și-au dedicat întreaga viață studiului marțial, precum Yagyu Sekishusai (școala Yagu Shinkage-ryū), Kamiizumi Ise Nobutsuna (școala Shinkage-ryū), Miyamoto Musashi (școala Hyoho Niten Ichi-ryū) și Morihei Ueshiba (Aikido), se spune că au atins starea de satori (iluminarea) prin practica marțială. Iar acest lucru a fost posibil prin „împrumutarea” tehnicilor meditative din diverse sisteme filosofice sau religioase.

După o perioadă lungă de războiae între marii seniori ai Japoniei, cunoscută ca perioada statelor războinice Sengoku Jidai, doi generali abili, pe nume Oda Nobunaga și Toyotomi Hideyoshi, au reușit să unifice Japonia sub o singură conducere. Aceste evenimente au fost redate romanțat în romanul Taiko de Eiji Yoshikawa și nu numai.

Însă, la puțin timp după ce Toyotomi Hideyoshi moare, instabilitatea se instaurează iarăși, urmînd o altă perioadă scurtă de frămîntări și lupte pentru putere. În 1600 are loc bătălia de la Sekigahara unde forțele fidele fostului guvernator al Japoniei, Toyotomi Hideyoshi, s-au înfruntat cu cele ale lui Tokugawa Ieyasu. După această bătălie cîștigată spectaculos de Takugawa Ieyasu, autoritatea centrală a Japoniei trece în mîna acestuia care este numit Shogun în 1603.

În perioada lui Tokugawa societatea a fost condusă după reguli foarte clare care reglementau pînă și partea pe care trebuie să se meargă pe stradă. Clasele sociale, introduse pentru prima dată de Toyotomi Hideyoshi, au stat la baza societății în acea perioadă. Țara a intrat într-o perioadă de pace iar luptele dintre diverșii conducatori locali au fost interzise. De asemenea, duelurile dintre războinici, fără acordul oficialilor locali, au fost interzise.

Pînă la Bătălia de la Sekigahara (1600) și la Campania de la Osaka (1614), numărul războaielor era foarte mare, însă după aceste două bătălii țara a fost condusă de o singură autoritate centrală, iar războiele au devenit o raritate. Datorită acestor circumstanțe, cum pînă la acel moment școlile care predau starategia și tehnica războiului erau o necesitate, ulterior multe dintre acestea au trebuit să-și închidă porțile sau să se adapteze la noile cerințe ale momentului. În acest prim moment de răscruce, în istoria artelor marțiale japoneze, a apărut și unul dintre cei mai faimoși războinici ai Japoniei, spadasinul Miyamoto Musashi. Viața și activitatea lui sunt o oglindire a vremurilor pe care le-a trăit, din perspectiva marțială.

Miyamoto Musashi este un exemplu perfect cum, mergînd pe calea artelor marțiale, războinicul la început are parte de lupte sîngeroase, însă ulterior, practicînd intens, reușește să ajungă la stări de conștiință similare cu cele ale practicanților de căi spirituale precum Zen sau Yoga. Astfel, un instrument aducător de moarte prin natura sa inițială, sabia, devine un instrument ce dă viață, dar o viață plină de conotații spirituale.

Pictură executată de Miyamoto Musashi

Cel mai important moment de răscruce din istoria artelor marțiale japoneze a fost însă retaurația Meiji din 1867, cînd clasele sociale au fost abolite, iar prin aceasta a dispărut și ideea de familii de războinici. Portul sabiei a fost interzis. Astfel dispare simbolul cel mai de preț al samuraiului, încheindu-se o epocă care a format practic tot ceea ce spunem noi astăzi că sunt tradiții marțiale în Japonia.

Sub influența culturii de tip european, Japonia face schimbări mari la nivel social iar asta se răsfrînge și asupra artelor marțiale. Țara are o nouă formă de administrare din punct de vedere militar, armata este sub conducerea directă a împăratului, fiind centralizată și nu separată ca pînă atunci cînd fiecare daimyo (senior) local avea propria armată. Epoca duelurilor și a războaielor interne se va încheia la acel moment. Școlile de arte marțiale dedicate anumitor clanuri nu mai erau o necesitate. Atunci cînd scopul principal pentru care au fost concepute a dispărut, aceste școli aveau de ales între două variante: a) să se adapteze vremurilor prezente, b) să dispară.

Dorința de a-ți doborî adversarul a trebuit să se transforme în dorința de a te învinge pe tine însuți. Tăierea rapidă cu sabia a cît mai mulți adversari a devenit dorința de a tăia printr-un gest perfect în care trupul și mintea să fie una. Rezistența pe cîmpul de luptă s-a transformat în păstrarea condiției fizice optime prin practicarea artelor marțiale. Evident că și astăzi mulți dintre practicanții sporturilor moderne marțiale au ca principal scop învingerea adversarului, cîștigarea de medalii, titluri, faimă și bani, lucruri care de fapt nu fac nimic altceva decît să crească vanitatea și orgoliul respectivilor practicanți. Acesta este de fapt scopul oricărei societăți ce are ca valori fundamentale mercantilismul, consumerismul etc!

Ken Jutsu (tehnica sabiei) s-a transformat în Ken Do (calea sabiei) în care scopul nu mai era doborîrea adversarului ci învingearea lui printr-un control și o îndemînare perfectă a practicantului. Aiki Jutsu prin înlăturarea formelor extrem de agresive, s-a transformat în Aikido, unde scopul suprem este amonizarea energiilor celor doi practicanți. Batto Jutsu (tehnica scoaterii sabiei), unde se căuta tăierea adversarului odată cu scoaterea sabiei, a devenit Iai Do (calea de a fi in armonie), unde scopul este de a fi în armonie cu tine însuți și cu adversarul.

Astfel, din vechile tradiții de arte marțiale (ko ryū) au apărut forme de luptă noi, numite generic Gendai Budo (budomodern). Astăzi oameni din toată lumea practică aceste forme de sport și arte marțiale. Termeni precum Karate, Aikido, Judo și Kendo sunt cotidieni pretutindeni. Iar acest fapt se datorează schimbărilor profunde pe care le-a suferit societatea japoneză și artele marțiale în același timp. Japonia se îndrepta spre o nouă epocă. A fost un moment în care ideea de clan dispărea și apărea ideea de națiune ca un tot. Aceste mișcări sociale au dus la necesitatea elaborarii unor forme moderne de bu jutsu destinate educării maselor și nu indivizilor.

Ueshiba Morihei – fondatorul Aikido, pe vremea cînd preda Daito Ryu Aiki Jutsu

Principala preocupare a guvernului din aceea perioada a fost educarea maselor într-o manieră milităroasă ce a caracterizat Japonia respectivilor ani. Sistemul de antrenament în formațiuni, cu toți membrii excutînd în același timp este specific modului de instruire militară și nu au nimic în comun cu modul în care se practicau artele marțiale în cadrul vechilor săli de antrenament. De exemplu, Kentsu Yabu este omul care a introdus acest mod de antrenament în Karate-ul din Okinawa. Fiind de profesie militar al armatei imperiale nipone, și-a dat seama că pentru a preda unui număr mare de elevi de liceu cel mai ușor mod este să foloșești același sistem precum în armată. La fel s-a întîmplat și în Kendo, Naginata etc, toate formele de Gendai Budo. Antrenamentul în formațiuni mari crează ideea de apartenență la grup și a fost folosită în armată pentru pregătirea soldaților. În felul acesta naționalismul exacerbat japonez din perioada 1900-1945 a încercat și în mare măsură a și reusit, să introducă în educația tineretului aceste idei naționaliste și militare. Acest lucru nu este neapărat unul rău, însă are marele dezavantaj că plafonează indivizii geniali, dezavantajează indivizii care nu pot ține pasul cu grupul, născînd frustrări și nu treatează fiecare individ după necesitățile și aptitudinile fiecăruia. Un alt mare dezavantaj este scopul urmărit cu precădere de fiecare din aceste curente. În disciplinele noi, precum Judo, Karate, Kendo etc, principalul scop este cîștigarea de puncte, titluri și medalii, neglijînd aspecte precum sănătatea fizică sau psihică a practicantului. În disciplinele vechi primul scop era acela de a readuce războinicii vii acasă, apoi se căuta evoluția lor socială și spirituală. Aceste diferențe de scop a dus la despărțirea inevitabilă a acestor două curente koryu și gendai budo.

În tradițiile vechi de arte marțiale (ko ryū) adeptul, pentru a fi acceptat, trebuia să treacă o perioadă lungă de studiu și probe. De asemenea, se depuneau jurăminte de fidelitate față de școală semnate cu propriul sînge (keppan), în care se specifica că nu aveai voie să arăți ceea ce învățai altor practicanți care nu erau din aceeași școală și adesea chiar și celor din școală dacă nu aveau nivelul potrivit.

Astăzi oricine poate să se înscrie într-un club de Kendo sau Aikido, contra unei sume reprezentînd taxa lunară de antrenament. Artele marțiale au devenit accesibile tuturor. Însă chiar și astăzi există școli tradiționale de arte marțiale vechi, care păstrează aceleași reguli și condiții precum acum patru sau cinci secole în urmă cînd au fost fondate. De exemplu tradiția marțiale a lui Miyamoto Musashi intitulată Hyoho Niten Ichi-ryū Ken Jutsu, aceasta există și astăzi avînd mai bine de 380 de ani. Fiecare maestru a lăsat generației următoare înscrisurile și tehnicile predate de fondator, pînă cînd au ajuns astăzi la noi.

Pentru că japonezi sunt un popor foarte meticulos și perfecționist, nu au lăsat lucrurile la voia întîmplării. La nivel național, cei mai autorizați experți în arte marțiale din Japonia, au fondat Asociația Japoneză de Arte Marțiale Tradiționale (Nihon Kobudo Kyokai) al cărei principal scop este autentificarea școlilor, care sunt veritabile sau care, dintre cele care au o sursă veritabilă, este cea originală. Nimic nu este lăsat la întîmplare, istorici, chimiști, practicanți de arte marțiale sunt reuniți în această asociație. Ei studiază documentele, fac teste cu carbon 14 pe artefacte, pentru ca atunci cînd dau un certificat prin care se atestă că o anumită școală este recunoscută de ei, nimeni de niciunde să nu poată contesta acest fapt. Aceste tradiții, care au recunoșterea acestei asociații, sunt cu adevărat școli marțiale vechi care fac cinste Japoniei astăzi.

Însă numărul practicanților acestor tradiții nu este tot așa de numeros ca în cazul disciplinelor moderne precum Kendo, Judo, Karate etc. Iar motivele sunt oarecum evidente. În vechile școli de Ju Jutsu scopul era incapacitarea din punct de vedere fizic a adversarului cît mai repede, fără să ținem cont de faptul că cel mai adesea accidentările erau foarte serioase. Tocmai din acest motiv în Judo au fost eliminate acele tehnici ce au fost considerate periculoase, iar în competiții sunt penalizate acțiunile ce pot duce la accidentarea oponentului. Altfel sportul nu ar mai fi fost practicat de un număr așa de numeros de persoane. Actualmente artele marțiale moderne au ca scop dezvoltarea individului și nu eliminarea adversarilor cum era cazul în vechime. Iar acest lucru a făcut ca zona de interes să fie cu totul alta.

Cei trei degustători

Cu mult timp în urmă, undeva în secolul al V-lea î.e.n., trei bătrâni s-au așezat la o masă pentru a discuta despre efemeritatea vieții și despre cum s-ar putea scăpa din ciclicitatea viață-moarte. După îndelungi discuții unuia dintre ei îi veni o idee. Ceru să-i fie adus un castron cu oțet de vin negru (balsamic). Când castronul a fost pus pe masă i-a rugat pe participanții la discuție să își înmoaie degetul în castron și să spună ce gust are oțetul. Unul dintre ei, făcând o expresie specifică celui ce gustă dintr-o lămâie, spuse că oțetul este acru. Altul gustă și imediat fața i se transformă într-o grimasă de parcă băgase în gură lapte de păpădie și spuse că de fapt ar fi amar. Și ca situația să fie și mai încurcată, cel de-al treilea spuse cum că de fapt ar fi dulce.

Oare cum era posibil ca totuși să fie trei răspunsuri total diferite când toți gustaseră fix din același oțet?!

Se spune că cei trei bărbați erau Confucius, Buddha și, respectiv, Laozi, iar că expresia fiecăruia reprezintă atitudinea predominantă a filozofiei sale: confucianismul a văzut viața ca fiind acră, fiind nevoie de reguli și norme care să corecteze degenerarea oamenilor. Buddhismul a văzut viața ca fiind amară, dominată de durere și suferință din cauza atașamentului față de posesiuni și dorințe materiale. Daoismul a văzut viața ca fiind dulce datorită faptului că era perfectă în starea sa naturală.

O altă interpretare a picturii este că, din moment ce cei trei bărbați sunt adunați în jurul aceluiași castron cu oțet, cele „trei învățături” sunt una. Însă fiecare nu a făcut decât să expună învățătura diferit, în funcție de predispoziția sa. 

Confucianismul a văzut viața ca fiind acră, privind oțetul ca și cum ar fi „vin acrit” și având nevoie de reguli care să corecteze degradarea morală a oamenilor, iar guvernul și poporul nu înțelegeau calea Cerului – cu un accent deosebit pe importanța familiei și a armoniei sociale, mai degrabă decât pe o sursă de valori spirituale, confucianismul este umanist, fiind un sistem filosofic care consideră secularul ca fiind sacru, considerând activitățile obișnuite ale vieții umane, în special relațiile umane, ca o manifestare a sacrului, pentru că sunt expresia naturii morale a umanității.

Buddha a trăit o viață foarte ușoară și extravagantă în copilărie și tinerețe, fiind prinț, însă pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, a devenit conștient de toată urâțenia din lume, lucru care l-a determinat să-și părăsească palatul în căutarea iluminării. La începutul călătoriilor sale, Buddha a devenit cerșetor și a studiat filozofia, apoi a experimentat asceza timp de șase ani. Ca ultimă metodă, înainte de a se elibera, a decis să mediteze până când o să găsească iluminarea. După multă meditație, el s-a iluminat și de atunci înainte a fost cunoscut sub numele de Buddha, care înseamnă „cel trezit”. În timpul meditației sale, el a avut o viziune asupra omenirii și a ciclului de care suntem legați, concluzionând că suntem legați de ciclurile vieții și ale morții din cauza setei, a dorințelor și a ignoranței. În timpul celei dintâi predici a lui Buddha, el a proclamat cele Patru Adevăruri Nobile și a descris calea cu opt brațe care duce la eliberare. Interpretare imaginii este că buddhismul a privit oțetul ca un poluant al corpului degustătorului datorită aromei sale extreme. Astfel atașarea de gusturi, dorințe, sentimente, obiecte etc. invariabil, mai repede sau mai târziu, duce la suferință. Din acest motiv el spune că oțetul este amar, pentru că este sursa suferinței.

Daoismul vede viața ca fiind dulce deoarece este în mod fundamental perfectă în starea sa naturală. În imaginea degustătorilor de oțet, expresia lui Laozi este satisfăcută din cauza modului în care învățăturile Daoismului privesc existența. Fiecare lucru natural este intrinsec bun atâta timp cât rămâne fidel naturii sale. Această perspectivă îi permite lui Laozi să experimenteze gustul oțetului fără a-l judeca. „Ah, asta este oțet!” spune Laozi fără să judece sau să se gândească ce efect are acest gust asupra sa. Dintr-o astfel de perspectivă, gustul nu trebuie să fie dulce, acru, amar sau blând. Este pur și simplu gustul oțetului. Experimentând în mod deschis oțetul ca oțet, Laozi recunoaște și participă la armonia naturii. Deoarece acesta este chiar scopul daoismului, indiferent de gustul oțetului, experiența este experiență. Conform filozofiei Daoiste, totul provine din Dao care este atotcuprinzător, există oriunde și peste tot, deși este invizibil.


Bagua Zhang & Daoism

Maestrul Di Guo Yong în postura Tuō Tiān Zhǎng. Romania, Snagov, 2004

În Bagua Zhang anumite tehnici sînt folosite pentru a cultiva și dezvolta energie internă, numită tradițional Qi, cu scopul de a păstra sănătatea și de a eleva spiritul. De exemplu setul de tehnici numite Ding Shi Ba Zhang, are ca scop formarea unei structuri corecte a corpului împreună cu activarea energiei interne în meridianele energetice ce sînt folosite în Medicina Tradițională Chineză (M.T.C.). Atunci cînd practicantul păstrează o formă statică în partea superioară a corpului dar totodată se deplasează pe un cerc, în funcție de structura superioară, energia este activată pe unul sau pe altul dintre meridiane. De exemplu, cînd se practică forma Tuō Tiān Zhǎng (palma care sustine cerul – 托天掌) datorită formei sale, este activată energia din Meridianul Stomac și din Meridianul Intestin Gros. Cînd se practică forma Shī Zǐ Zhǎng (palma în forma leului – 狮子掌) se activează energia din Meridianul Pericard și Meridianul Trei Focare. În funcție de necesități, adeptul poate practica o anumită formă mai mult sau mai puțin. Prin focalizarea energiei Qi pe anumite meridiane se pot vindeca anumite afecțiuni tot așa cum o fac și exercițiile de Qi Gong sau tratamentele prin M.T.C. 

Cele trei comori ale omului – Jing, Qi, Shen

Apoi există tehnicile meditative numite Xiu Dao, pe care inițiații Daoiști le folosesc pentru a prelungi viața și a crea un corp spiritual nemuritor care va supraviețui după moarte și se va contopi cu supremul Dao/ 道. În Xiu Dao corpul uman devine un vas alchimic, în care cele Trei Comori, respectiv Jing (esența), Qi (energia) și Shen (spiritul) sunt cultivate în scopul îmbunătățirii fizice, emoționale, sănătatea mintală și, în cele din urmă, revenirea la unitatea primordială a lui Dao, adică devenind un iluminat. 

Atunci cînd profesorul Kang Ge Wu a studiat practicile sectei Long Men a descoperit că este citată o metodă de meditație intitulată Zhuǎn Tiānzūn/ 转天尊 (Rotindu-ne, venerăm Cerul) care constă în deplasarea pe cerc și rostirea unor incantații. Această metodă de deplasare este extrem de asemănătoare cu mersul în cerc ce este folosit în Bagua Zhang. Aceștia foloseau mersul în cerc atît pentru cultivarea energiei interne (Qi) cît și pentru practica mediației [Xiu Dao]. În timpul practicii, călugării mergeau pe un cerc  și repetau  incantații. Fondatorul sistemului Bagua Zhang a unit tehnicile de meditație cu tehnicile de dezvoltare și direjare a energiei interne Qi ce le învățase în cadrul sectei Long Men cu tehnicle marțiale, punînd astfel baza unui sistem integrat de dezvoltare marțială, fizică și spirituală.

Zhang Zhao Dong Bagua Zhang

CHENG TING HUA

Cheng Ting Hua – al treilea de la stînga la dreapta

Cheng Tinghua (1848-1900), este considera al doilea mare discipol al lui Dong Hai Chuan și creatorul stilului Cheng de Bagua Zhang.

Cheng Ting Hua a fost un producător de ochelari de profesie și un expert în Shuai Jiao înainte de a învăța Bagua Zhang de la Dong Hai Chuan. Născut al 3-lea dintre cei 4 frați în 1848 în Shen, provincia Hebei, Cheng Tinghua era pasionat de artele marțiale. Când Cheng avea în jur de 13 ani s-a mutat la Beijing unde a început să practice Shuai Jiao (lupte chinezești). Când Cheng avea aproximativ 28 de ani Cheng s-a împrietenit cu Yin Fu și Shi Jidong (doi dintre primii studenți lui Dong Haichuan). Aceștia l-au introsus ca elev al lui Dong Hai Chuan, fiind considerat al patrulea sau al cincilea elev. A studiat cu Dong aproximativ 6 ani înainte ca Dong să moară în 1882. 

Cheng Tinghua a fost un artist marțial foarte deschis, care a predat Bagua Zhang oricui era cu adevărat interesat să învețe. Îi plăcea să întâlnească alți artiști marțiali pentru a compara stilurile și a împărtăși tehnicile și teoriile artelor marțiale. El este cel ce a făcut legătura între Xing Yi Quan și Bagua Zhang. Printre oamenii din Xing Yi Quan cu care a schimbat informații sînt nume celebre, precum Go Yun Shen (1829 – 1898) Li Chun Yi, Zhang Zhao Dong, Liu De Kuan etc. O parte dintre acești experți în Xing Yi au fost prezentați lui Dong Hai Chuan și sînt recunoscuți ca elevi ai acestuia, precum Li Chun Yi, Zhang Zhao Dong, Liu De Kuan. Totuși, cum Dong era deja destul de bătrîn, se asumă că majoritatea învățăturilor au venit tot de la Cheng Ting Hua. 

Cheng Tinghua a fost ucis în timpul Rebeliunii Boxerului, când cele „opt armate străine” au invadat Beijingul (1900). În timpul luptelor ce s-au dat în Beijing, Cheng s-a implicat într-un conflict cu soldați germani, omorînd mai mulți dintre aceștia înainte de a fi împușcat. Avea 52 de ani.

ZHANG ZHAO DONG

Zheng Zhao Dong împreună cu elevul său Qiu Zhe He 

Zhang Zhao Dong (张兆东 1859-1940), cunoscut și sub numele de Zhang Zhan Kui (张占魁), s-a născut în provincia Hebei, satul Ho Hung Yan în 1859, într-o familie de fermieri săraci. Prima artă marțială pe care a studiat-o a fost Mizong Quan. Adolescent fiind a devenit elevul lui Liu Qi Lan, un faimos maestru de Xing Yi Quan. Zhang Zhaodong s-a antrenat asiduu și a devenit, de asemenea, un renumit expert în Xing Yi Quan.
Când Zhang avea 20 de ani s-a mutat la Tien Jin unde a început să lucreze pentru poliție ca vînător de recompense. La scurt timp după aceea, maestrul Cheng Ting Hua a vizita Tianjin și a avut câteva probleme. astfel au ajuns să se cunoască Zhang Zhao Dong cu Cheng. Zhang a fost prezentat lui Dong Hai Chuan și astfel el a devenit la rîndul său un expet în Bagua Zhang.  
La începutul carierei sale didactice din Tianjin, Zhang Zhaodong a predat Xingyi Quan, apoi, treptat a predat și Bagua Zhang. Deoarece Zhang Zhaodong avea o solidă practică în Xingyi, stilul său de Bagua Zhang are în mod natural o aromă Xingyi. Zhang Zhaodong era un bărbat înalt și puternic, căruia îi plăcea să folosească posturi largi și deschise la antrenament. Forma și aplicațiile lui Bagua Zhang au fost directe, puternice și relativ simple, nu la fel de evazive în comparație cu altele din cauza forței sale și a experienței în Xing Yi Quan. 
Când Zhang avea peste 70 de ani, era bine cunoscut în toată China pentru abilitățile sale, fiind invitat frecvent în alte zone ale țării pentru a participa și a demonstra Bagua Zhang la evenimente de arte marțiale.

Zhang Zhaodong a avut mai mulți elevi faimoși, printre care Jiang Rong Qiao, Wang Shujin, Zhao Dao Xin. 

ZHAO DAO XIN

Zhang Zhao Dong împreună cu discipolul său Zhao Dao Xin

Maestrul de arte marțiale Wang Xiangzhai a predat nenumărați ucenici de-a lungul vieții, dar când vine vorba de discipoli mândri, trebuie să fie Yao Zongxun și Zhao Daoxin. În special Zhao Dao Xin, încă de când studia arta, Wang Xiangzhai îl lăuda adesea pentru că este „extrem de inteligent și va putea să învețe de îndată ce va învăța”. Cu toate acestea, în ultimii săi ani, Zhao Daoxin a negat public că Wang Xiangzhai era stăpânul său și, de asemenea, a declarat că nu a aflat nimic de la Wang Xiangzhai. Așa s-a întâmplat?

Zhao Dao Xin, al cărui nume real este Zhao Enqing, s-a născut în 1908 într-o familie de intelectuali din Tianjin. Tatăl său, Zhao Yin Tang, este un savant foarte talentat și, în același timp, îi plac și un practicant serios de arte marțiale. Enqing a fost inteligent de când era copil. Fie că învața scrierile clasice sau arte marțiale, nu o poate uita niciodată. În plus era extrem de motric, fiind foarte talentat în tot ceea ce presupunea artele marțiale sau sportul, practicînd înotul și haltere. Dar artele marțiale au fost marea sa pasiune. Familia Zhao era destul de înstărită iar Zhao Yin Tang era un apropiat al cercurilor elitiste de practicanți de arte marțiale din Tian jin. Astfel Enqing a fost introdus ca discipol al faimosului vînător de recompense Zhang Zhao Dong. 

Dovedind un interes extrem pentru artele marțiale, ce era îmbinat cu o inteligența superioară Zhao Enqing a fost apreciat extrem de mult de Zhang Zhao Dong care a inceput să investească masiv în el. Astfel Zhang Zhao dong îl introduce pe Zhao Enqing ca discipol la Wang Xiang Zhai, nimeni altul decît fondatorul sistemului Yi Quan. La rîndul său Wang Xiang Zhai a fost impresionat de Zhao En Qing foarte mult, tratîndu-l preferențial. El este cel care îi dă numele de Dao Xin (Calea Nouă) lui Zhao En Qing. 

La nici 20 de ani Zhao Dao Xin începe să participe la meciuri de Lei Tai (MMA pe platformă) reușind rezultate impresionante. La acea vreme, competiția de Lei Tai nu foloseau nici un fel de protecție iar regulile erau aproape inexistente. 

A mai studiat și Xin Yi Liu He Ba Fa cu renumitul maestru Wu Yi Hui, încercînd permanent să-și îmbunătățească nivelul, fără să se limiteze la un singur stil sau tradiție. Era permanent în căutare. A fost un inovator și o persoană ce punea pe primul loc eficiența marțială dincolo de tradiții sau cutume. Aprecia foarte mult metodele de antrenament din Boxul Occidental recunoascîndu-i valoarea în ceea ce privește tehnica de brațe și metodele de antrenament. 

YU GAO QUAN

La rîndul său, Zhao Dao Xin a avut mai mulți elevi printre care și Yu Gao Quan, un renumit expert de arte marțiale din Tianjin, cunoscut expert de Bagua Zhang și Yi Quan în China. Acesta a început să studiez Xing yi quan în 1964 sub conducerea maestrului Liu Xuerui. În același timp, a studiat și cu maestrul Chen Shifen, iar în 1966 l-a întâlnit pe maestrul Ao Shi Peng, un discipol al lui Wang Xiang Zhai, fondatorul lui Yiquan. Maestrul Ao avea cunoștințe profunde despre Yi Quan și punea un accent deosebit pe punerea în practică. În 1970 a devenit elevul lui Qiu Zhi He, un alt discipol direct al lui Zhang Zhao Dong. Acesta din urmă îl întroduce ca discipol la Zhao Dao Xin în 1975. Rămîne și studiază cu Zhao Dao Xin pînă la sfîrșitul vieții acestuia, în 1990. 

Dintre elevii maestrului Yu, reprezentativ pentru noi este Paul Rogers. Acesta a mers în 1994 în Tienjin pentru a studia acupunctura la universitatea de Medicină Tradițională Chineză, iar în 1997 devine discipolul maestrului Yu Gao Quan. 

Maestrul Yu Gao Quan împreună cu discipolul său Paul Rogers. Tienjin – China

Edit Stilul Zhang