Adevăr și minciună în artele marțiale – Wudang Taiji Quan

Priveam deunăzi un documentar pe Youtube despre Wudang Taiji Quan. Un cetățean de origine asiatică, îmbrăcat cu niște haine aparținînd de regulă călugărilor Dao-iști, demonstra așa zisul Wudang Taiji Quan. Mișcările sale erau foarte frumoase, exotice, iar faptul că purta acele haine atunci cînd demonstra, îl faceau și mai atractiv. Tot în documentarul cu pricina ni se explică cum că Taiji Quan ar fi o artă marțială Dao-istă ce își are originea fix în Wudang. Dacă facem un pic de cercetare pe internet o să constatăm că acest sistem (Wudang Taiji Quan) și reprezentanții lui au apărut precum ciupercile după ploaie. Unde erau în timpul formării Republicii Chineze?! Nu mă refer la Republica Populară Chineză, ci la Republica din perioada 1912-1949. Pentru că exact în acea epocă, Taiji Quan era o artă marțială respectabilă, bine apreciată. Reprezentanții Taiji Quan-ului din acele vremuri nu erau sub nici o formă călugări/preoți Dao-iști. Și nici înainte de Republica Chineză reprezentanții nu erau călugări. Majoritatea erau militari sau civili ce erau recunoscuți în lumea artelor marțiale ca adevărați luptători. Yang Lu Chan (1799–1872) era instructorul Gărzilor Imperiale. La fel și fiul său, Yang Bao Hui. Fondatorul stilului Wu (Hao) a fost Wu Yuxiang (1812–1880), magistrat al Dinastiei Qing. Fondatorul stilului Wu (Manchurian) de Taiji Quan, Wu Quan Yu, era ofițer al gărzii imperiale. Fiul acestuia, Wu Jian Quan, a fost instructorul de arte marțiale al Corpului 12 de Gărzi de Corp a Președintelui noii Republici Chineze. Înainte de aceștia, mergînd chiar spre originea Taiji Quan-ului îl găsim pe Chen Wang Ting. În Manualul Familiei Chen (Chen Si Jia Pu) se spunea că Chen Wang Ting (1597-1664) era creatorul stilului Chen de Taiji Quan, a formelor cu mîna liberă, sabie și suliță. În conformitate cu Analele Provinciei Wen, Chen Wang Ting a fost ofițer în Provincia Shantung din 1618 pînă în 1621, iar în 1641 era comandantul garnizoanei Provinciei Wen. Nu există, din punct de vedere istoric, nici o legătură între Wudang și stilul Taiji Quan. Există doar o legendă ce nu este susținută istoric de nici o dovadă. Iar această legendă a fost promovată atît de mult, încît a ajuns să fie considerată adevăr. Stiu că sună exotic că un Dao-ist pe nume Zhang Sanfeng, ce a trăit 307 ani, este fondatorul Taiji Quan-ului. Dar nici măcar existența acestui personaj nu poate fi dovedită istoric.

Reprezentare moderna a lui Zhang Sanfeng

Totul se bazează doar pe legende. Și legendele, de fapt se vînd mai bine decît realitatea. Totuși, dincolo de aceste legende există și o transmisie reală de la o generație la alta. Doar că această trasmisie clară nu îi include și pe faimoșii preoți Dao-iști ce astăzi s-au adaptat perfect la cerințele de pe piață și au scos la vînzare un fel de gimnastică/dans ce nu are nici o noimă d.p.d.v. marțial. Arată frumos, exotic, însă este perfect inutil cînd vine vorba de marțialitate. Cum să umpli sala cu plătitori dacă le spui de fapt că Taiji Quan este o artă marțială precum multe altele, fără să arunci cu bile de energie precum în Mortal Kombat? Fară să le promiți nemurirea Dao-istă sau iluminarea Buddhistă?! Dacă le spui oamenilor că de fapt antrenamentul greu și plictisitor este cheia spre eficientă, tot așa cum este și în Judo, Wushu, Karate, MMA, etc, nu prea o sa mai ai o prezență mare. Fantezia este la mare căutare în zilele noastre. Iar chinezii au înțeles și ei acest lucru. Precum ciupercile după ploaie au apărut X+1 maestri Dao-iști ce sînt dornic să-și predea învățăturile noilor sosiți, în mod special dacă aceștia din urmă sînt posesori de bancnote verzi ($) pe care sînt dispuși să le dea pentru a învăța ”dansuri” Dao-iste.

Nu încerc aici să neg efectele curative ale practicii Taiji Quan-ului. Acestea sînt demonstrate de nenumărate studii medicale care au arătat fără echivoc că acestea există. Doar că vreau să spun că nu a existat nici o legătură directă între adevăratul Taiji Quan și formele moderne ce sînt azi promovate ca fiind de fapt Wudang Taiji Quan. Faptul că aceste forme sînt predate în China de așa ziși preoți Dao-iști nu însemnă că sînt reale. Falsul cel mai bun este chiar la el acasă și arată chiar mai autentic decît originalul. Pentru că cei ce nu au valoare reală fac tot ceea ce le stă în putință să pară cît mai autentici. Astfel minciuna trece drept adevăr iar adevărul drept minciună.

Cei ce doresc să practice Taiji Quan adevărat le recomand să caute reprezentanți ai stilurilor clasice, respectiv Chen Taiji Quan, Yang Taiji Quan, Wu Taiji Quan, Wu (Hao) Taiji Quan, Sun Taiji Quan. Și așa să găsești un maestru autentic de Taiji Quan care să fie dispus să și predea corect este ca și cum ai căuta acul în carul cu fîn. Dacă mai punem în acest car și poveștile cu Wudang Taiji Quna, atunci și mai puține șanse avem să găsim ceva.

Știu că acest articol nu este pe placul multora dintre cei ce practică astăzi Taiji Quan, dar asta nu este problema mea, ci a lor. Pentru că fiecare dintre noi alegem fie adevarul incomod fie minciuni comode și frumoase.

Elev intern sau extern in Kung Fu

Kung Fu sau Wu Shu (Artele Marțiale chinezești) au o istorie veche, tot așa cum este și istoria Chinei, fiind în strînsă legătură cu societatea în care s-au născut. Etica și codul de conduită folosite este același cu cel folosit în viața de zi cu zi din China. Într-o şcoală de arte marțiale, relația dintre membri acesteia era oarecum ca și într-o familie tradițională confucianistă, în sensul că profesorul este văzut ca tată, un coleg de antrenament al profesorului este un unchi, iar un elev mai vechi este un frate mai mare. Profesorul profesorului este bunic și așa mai departe. Însă, înainte să intri în familie în adevăratul sens mai există o treaptă, respectiv se face distincție între xué​ sheng, termen ce se traduce ca elev și tú​dì, ce se traduce cel mai bine ca discipol. Practic, orice elev ce vine la școala maestrului și dacă nu are o introducere specială sau o anumită relație deosebită, devine în mod automat xué​ sheng, adică elevDar acest lucru nu însemna că este deja membru al familiei. Putem spune că este un fel de rudă îndepărtată. Pînă la statutul de membru al familiei mai este mult. Iar trecerea de la nivelul de elev la cel de discipol este un eveniment foarte important, chiar mai important decît momentul în care s-a înscris inițial în școală. Acest moment este marcat de o ceremonie aparte, ce poartă numele de Bài​shī. Termenul în sine este compus din două caractere, respectiv 拜师. Primul semn se citește ca Bai și înseamnă a se plecaa se înclina. Am doilea semn se citește Shi (șî) și înseamnă profesor sau maestru. Împreună, termenul are semnificația de a deveni în mod oficial discipolul unui maestru. De regulă, un maestru nu accepta foarte mulți discipoli. De exemplu, maestrul Chan Wah Shun, profesorul celebrului maestru Yip Man din Wing Chun Kuen, se spune ca ar fi avut în total doar 16 discipoli, ultimul elev al său fiind chiar Yip Man. Iată, în propriile cuvinte, cum Yip Man explică de ce era un număr atît de mic: “ […] În trecut oamenii erau foarte stricți în ceea ce privește relația profesor elev. Înainte de a accepta un elev, trebuia să se cunoască foarte bine caracterul elevului pretendent. Este ceea ce se numește să alegi persoana potrivită pe care să o înveți. În al doilea rînd, depindea de posibilitatea respectivei persoane dacă își putea permite să plătească pentru lecțiile pe care le primea. De fapt, nu foarte multe persoane își puteau permite să plătească o sumă așa de mare. De exemplu, cînd eu am plătit, plicul roșu ce trebuia să fie acordat în timpul ceremoniei (Bài​shī) de primire ca elev , trebuia să conțină 20 de tael (1 tael = 50 grame) de argint. Pe lîngă asta mai trebuia să plătesc 8 tael de argint pe lună ca și taxă.” Textul este citat din Roots & Branches of Wing Tsun scrisă de Leung Ting, pag 111. Cu 1 tael de argint se putea cumpăra, la respectiva vreme, aproximativ 45 Kg de orez, deci 20 tael = 900 kg de orez. Astăzi 1 kg orez costă aproximativ 5 lei. Deci practic Yip Man ar fi plătit astăzi 4500 lei (aproximativ 1000€) la momentul la care a devenit tú​dì  al maestrului Chan Wah Shun.

Din totalitatea de elevi, xué​ sheng, doar cei ce se dovedeau a fi devotați, implicați, cei ce făceau eforturi, cei ce erau merituoși, doar acestora le era rezervată posibilitatea de a deveni tú​dì, discipoli. Acest fapt era comun tuturor artelor marțiale din China, nu doar stilului Wing Chun Kuen. De exemplu atunci cînd faimosul Yang Lu Chang (1799–1872) era instructor de arte marțiale al gărzilor imperiale manciuriene a avut numeroși elevi, printre care nume celebre din ierarhia militară a regatului, precum generalul Yue Guichen  care era șeful comisiei de examinare marțială a imperiului sau pe prințul Shi Shaonan, însă dintre toți cei ce au practicat cu Yang Lu Chang la palat, doar trei persoane au devenit cu adevărat discipoli, respectiv Wàn Chūn (萬春), Ling Shan (凌山) și Quán Yòu (全佑). Ultimul dintre aceștia este fondatorul stilului Wu de Taiji Quan.

Cînd un elev se dovedea merituos să fie acceptat ca tú​dì se organiza ceremonia Bài​shī. De regulă această ceremonie are mai mulți pași. Ordinea acestora poate să difere de la o tradiție la alta, dar cel mai adesea sînt următorii: Elevul aduce ca ofrandă zeilor și generațiilor anterioare, bețișoare de ars de cinci arome diferite, făcând referire la cele cinci elemente. De asemenea se aduc și cinci feluri de fructe. Apoi citește regulile tradiției în fața maestrului și a altor elevi mai vechi ce sînt prezenți ca asistenți și ca martori. Următorul pas este practic și cel mai important. Elevul îl servește pe maestru cu o ceașcă de ceai. După ce maestrul bea din ceai, elevul face trei plecăciuni în fața maestrului. Iarăși, în funcție de tradiție, acestea se pot face de jos, cel mai adesea, dar și din stînd (foarte rar). Gesturile și ritualistica pot să difere de asemenea. Maestrul se ridică de pe scaunul său și-l ridică pe elev, dacă acesta a făcut plecăciunile din genunchi. Apoi elevul oferă maestrului un plic roșu ce conține o sumă prestabilită de bani, care este donația elevului pentru efortul maestrului de a preda și a transmite mai departe tradiția. Apoi, maestru oferă elevului un înscris din care să reiasă noul său statut. Ceremonia se încheie cel mai adesea cu o masă la care iau parte toți cei prezenți la ceremonie. Organizarea mesei cade în sarcina noului sau noilor tú​dì acceptați. Este un moment solemn ce aduce cu el o serie de promisiuni. Elevul dovedește că este total implicat, facînd toate eforturile necesare pentru a accede la învățăturile tradiției din care face parte. Pe de altă parte, maestrul, acceptîndu-l pe elev, face promisiunea că nu mai “păstrează în mînecă” secretele stilului.

Așa se face că astăzi, deși avem o multitudine de elevi ai unor oameni ce sînt considerați o autoritate în domeniu, nu toți elevii lor performează la nivelul așteptat. Pentru că nu toți cei ce intră pe poarta maestrului ajung să fie invitați și în casă. Adesea, pentru că nu s-au arătat suficienți de dornici, implicați sau nu au făcut eforturile necesare. Implicit au rămas la stadiul de xué​ sheng. Acest tip de gîndire există și în artele marțiale japoneze. Distincția se face, acolo între uchi deshi  și  soto deshi, adică între un elev intern și un elev extern. Ritualurile diferă, însă ideea este aceeași: “Vrei să intri pe ușa casei sau vrei să rămîi în gradină”. Totul stă doar în cît de mult îți dorești și ce eforturi ești dispus să faci!