Liang Zhen Pu s-a nascut in 12 mai 1863 in satul Hao Chia din provincia Hebei. Acesta a început studiul artelor marțiale la vîrsta de 7 cu stilul Tan Tui ( stil axat in mod special pe lovituri de picior, însăși numele se traduce prin “piciorul care zvîgnesc”), avîndu-l ca profesor pe Ching Feng Yi. Cu Ching. La vîrsta de 13 ani a trebuit sa plece la Beijing iar la vîrsta de 14 ani este acceptat ca elev de Dong Hai Chuan. După ce profesorul său a decedat, Liang si-a continuat studiul sub îndrumarea lui Yin Fu si Chang Ting Hua. Li Zi Ming ( elev direct al lui Liang Zhen Pu ) a spus in nenumarate rînduri ca relatiile dintre Liang si Yin Fu, Cheng Ting Hua si Liu Feng Chun erau excelente.
Liang Zhenpu (梁振蒲) 20 Mai 1863 – 13 August 1932
Liang Zhen Pu a predat arte marțiale în mod profesionist și în același timp a deținut o afacere de garzi de corp in zona sa natala. Liang Zhen Pu a murit in data de 13 august 1932 la virsta de 69. Mormintul sau este in cimitirul Wan An, fiind plasat chiar linga mormintul lui Dong Hai Chuan.
Liang a avut doi elevi de frunte, respectiv Gou Gu Ming și Li Zi Ming. Gou a fost foarte cunoscut in rindul practicantilor de Bagua din Bei Jing, fiind considerat cel mai bun elev al lui Liang. Dupa moartea lui Liang, Gou s-a mutat împreuna cu Li Ziming, caruia i-a predat absolut tot ce învatase de la maestrul lor.
LI ZI MING
Li Ziming [ 25 iunie 1902 – 23 ianuarie 1993] A avut o educație foarte înaltă, pe lîngă arte marțiale fiind considerat un renumit caligraf și pictor.
În 1921, a devenit un discipolul lui Liang Zhenpu, un prieten al tatălui său. A mai studiat și cu Zhang Zhao Dong, un alt elev direct al lui Dong Hai Chuan.
Li a atins un nivel foarte înalt de competență tehnică și atingere în toate aspectele Baguazhangului, inclusiv forme, arme, teorie și metode de luptă. Era deosebit de priceput la arta luptei, iar abilitățile sale de luptă corp la corp au crescut perceptibil de-a lungul anilor.
Li și-a dedicat viața conservării formelor Baguazhang, cercetării teoriei Baguazhang și popularizării artei. Pentru a proteja mormântul lui Dong Haichuan, pe 2 și 3 august 1980, un grup de peste 100 de practicanți Beijing Baguazhang sub conducerea lui Li Zi Ming au mutat rămășițele lui Dong, precum și tăblițele de piatră însoțitoare, în noua locație din Cimitirul Public Wanan.
Li Ziming a avut foarte mulți elevi. Dintre aceștia opt sînt considerați elevi interni, respectiv Ma Chuanxu (馬傅旭), Wang Shitong (王世通), Zhang Huasen (張華森), Zhao Dayuan (赵大元), Di Guoyang (邇)国, Sui Yunjiang (隋云江), Li Gongcheng, Wang Tong (王桐), Ling Chengyong, Zhang Quanliang, Sun Hunyan și Ma Ling.
Li Zi Ming împreună cu elevul său Di Guo Yong la mormîntul lui Dong Hai Chuan
DI GUO YONG
Di Guo Yong s-a nascut in Septembrie 1948 in provincia Hebei, fiind un renumit expert de Xing Yi Quan, Bagua Zhang din Beijing, China. Este membru al Asociației Chineze de Wushu, arbitru internațional Wushu de gradul întîi, membru al Asociației de Wushu din Beijing, avînd gradația 7 Duan acordată de către Asociația Chineză de Wushu, membru al Asociației Beijing Bagua Zhang. În 1983, Maestrul Di Guoyong a fost unul din membrii fondatori al Asociației de Xing Yi Quan din Beijing, fiind numit secretar general. El a fost, de asemenea, vicepreședinte și președinte al Asociației de Xing Yi Quan din Beijing. În 1990, a organizat Primele Campionate de Xing Yi Quan din întreaga China. Maestrul Di Guoyong a antrenat în numeroase instituții din China, precum Universitatea de Sport din Beijing, Universitatea de Limbi Străine din Beijing, Colegiul de Aeronautică și din străinătate, inclusiv în Romania unde a predat Xing Yi Quan și Bagua Zhang.
In 1975 este acceptat printre cei opt elevi interni ai lui Li Zi Ming, fiind astfel la a patra generație de maeștrii de Bagua Zhang.
În vara anului 2004 a venit în Romania la invitația elevului sau Dragos Chiric pentru a susține un seminar de Xing Yi Quan și Bagua Zhang la București. Astfel a stat în Romania timp de două luni de zile, predînd intensiv Bagua Zhang și Xing Yi Quan.
2003 Beijing. Shifu Di Guo Yong împreună cu Dragos Chiric
După cum se știe, astăzi Taiji Quan este asociat cu o formă de mișcare lentă, continuă al cărui principal scop este cel curativ, fie de menținere a sănătății fizice și psihice, fie de recuperare. Însă, după cum istoria ne-o spune, înainte de promovarea masivă a Taiji Quan-ului ca și metodă curativă, acesta era un stil de luptă ce își are origine în casta militarilor din timpul dinastiei Ming, respectiv Chen Wang Ting (1597-1664) comandantul garnizoanei Provinciei Wen. Ulterior alte nume celebre din cadrul practicanților de Taiji Quan sînt asociate cu armata. De exemplu Yang Lu Chan, fondatorul stilului Yang, datorită abilităților sale de lupta și a unor circumstanțe favorabile, Yang Luchan a devenit instructor de arte marțiale al gărzii imperiale. Aceasta poziție era rezervată doar celor mai puternici luptători din China. Apoi îl avem pe Wu Quan Yu. Acesta a fost unul dintre numeroșii elevi pe care Yang Lu Chan i-a avut ca și instructor militar. Quan Yu, era un tînăr ofițer al gărzii imperiale ce s-a distins ca fiind cel mai bun elev al lui Yang Luchan din respectivă perioadă. Un alt nume important a fost Yang Ban Huo, fiul lui Yang Lu Chan, la rîndul său instructor la gărzilor imperiale. Apoi îl avem pe Wu Jien Quan, fiul lui Wu Quan Yu și fondator al stilului Wu de Taiji Quan. Și el a fost ofițer al gărzii, iar apoi instructor de arte marțiale al Corpului 12 de Gărzi de Corp a Președintelui noii Republici Chineze. De ce spun toate aceste lucruri? Pentru a înțelege cititorul că Taiji Quan a fost în primul rînd o metodă militară de luptă corp la corp și nu o metodă de elevare spirituală sau de menținere recuperare a sănătății fizice și psihice, așa cum ne este astăzi prezentat.
De ună seară citeam o carte despre Taiji Quan, mai exact cartea intitulată Wu Style Taichichuan Push Hands (Tuishou) avîndu-i ca autori pe Ma Yue Liang (Ma Yueh-liang) & Zee Wen. Pentru a înțelege de ce este demn de încredere ceea ce scriu acești autori în respectivul material, am să fac o scurtă prezentare a domnului Ma Yue Liang.
Ma Yue Liang (1 August 1901 – 13 Martie 1998) a fost unul dintre cei mai importanți discipoli al lui Wu Jian Quan, fondatorul stilului Wu (Manchurian) de Taiji Quan. Am să mă rezum să spun a fost de etnie manciuriană și soțul lui Wu Ying Hua (1907-1997), fiica lui Wu Jian Quan. Putem astfel spune că era “în familie”. Deși a studiat în copilărie mai multe stiluri de Kung Fu (Shaolin Quan, Three Emperors Pao Chui, Bagua Zhang, Tongbei Quan), după ce-l întîlnește pe Wu Jian Quan (aproximativ în 1919) se rezumă doar la Wu Taiji Quan, stil ce îl practică cu fondatorul pînă la moartea celui din urmă în 1942. Din punct de vedere profesional, dl Ma a fost doctor hematolog, fiind absolvent al Facultății de Medicină din Beijing, profesînd pînă ce s-a retras din activitate. Deci, putem concluziona că era o persoană educată atît în sistemul educațional tradițional chinezesc, cît și în cel occidental. După ce Revoluția Culturală a încetat, Ma Yue Liang și Wu Ying Hua au făcut eforturi susținute pentru promovarea stilului Wu de Taiji Quan. Dl. Ma a fost numit ca fiind unul dintre cei mai importanți 100 de artiști marțiali din China. Singur sau împreună cu alți autori a publicat mai multe cărți în dorința de a promova un Taiji Quan de calitate. În Decembrie 1982 a avut loc la Beijing o întîlnire de promovare a artelor marțiale tradiționale din China. La această întîlnire au participat și Ma Yue Liang împreună cu soția sa, Wu Ying Hua. Doamna Wu a demonstrat cu această ocazie forma lentă și lungă, iar domnul Ma a demonstrat public pentru prima dată forma rapidă și scurtă din Wu Taiji Quan. Această formă era rezervat doar elevilor interni ai stilului. Ulterior acestui eveniment, în 1983 fata adoptivă, Shi Mei Lin a prezentat forma rapidă în cadrul competiției “All China Traditional Martial Arts”.
În cartea mai sus menționată, printre nenumăratele lucruri extrem de valoroase expuse găsim un lucru extrem de important. Ni se vorbește despre forma rapidă și despre forma lentă din Taiji Quan astfel: “Both the fast form and slow forms of Taichi-chuan were taken from Yang Lu-chan and have been passed on by the Yang family and bu Wu Chian-chuan (pinin: Wu Jian Quan). Master Ma witnessed the performance on the fast form by Yang Shao-hou, son of Yang Ban-kou, a few decades ago. Ma said the fast form played by Yang family and the Wu family were basically the same”.
Maestrul Ma Yue Liang demonstrînd forma rapidă din Wu Taiji Quan.
Cei interesați de fenomen, în mare lor majoritate știu că stilul Chen de Taiji Quan are o metoda lentă de exersare a rutinei și una rapidă, intitulată Bao Chui (炮捶). Dar mai puțini știu că și stilurile Yang și Wu de Taiji Quan au o formă rapidă de exersare. Cu toate acestea nu este o mare descoperire acest fapt. Este oarecum normal ca acest sisteme să conțină o formă, rutină de exersare mai apropiată de viteza “normală” de luptă. Totuși, ceva mult mai important găsim printre rîndurile cărții: “The fast form is not a variation of the slow Taichichuan (pinin: Taiji Quan) style. The latter was derived from the fast form by those ancient masters for its health effect and to make it popular. For this purpose it was further revised by Yang Cheng-fu and Wu Chian-chuan in the beginning of this century (sec. 20 e.n.) in Peiking (pinin: Beijing)”. Trebui să spun că prima ediție a acestei cărți este în anul 1986, apoi republicată în 1990, 1995, 2006. Practic primele 3 ediții ale cărții au fost publicate în timpul vieții autorului Ma Yue Liang. Nu poate fi vorba de o greșeală. Personal cred că dacă o astfel de informație este publicată într-o lucrare sub semnătura maestrului Ma Yue Liang, atunci șansele ca ea să fie reală sînt de 99%.
Evident că există persoane ce au să combată acest fapt, cum că de fapt în stilul Chen există forma intitulată 老架; Lǎo jia (forma veche) și 新架; Xin jia (forma noă). Pentru a infirma această idee pe scurt, am să spun că atît Lǎo jia cît și Xin jia din Chen Taiji Quan conțin două rutine, respectiv Yi Lu (一路 Prima cale) și Er Lu (二路 A doua cale), cunoscută și ca Bao Chui. Nu cum că de fapt Lao Jia este lent și vechi iar Xin Jia ar fi nou și rapid. Am să las acest subiect acum și mă voi întoarce la mențiunea cum că de fapt forma rapidă a fost cea dintîi.
Într-o societate extrem de veche ce a fost marcată de nenumărate războaie și conflicte, atît interne cît și externe, raționamentul existenței și exersării a unui tip de mișcare ce produce efecte după un timp extrem de lung, nu are nici o logică. Este un nonsens. Sistemele militare au ca scop să instruiască militari cît mai repede pentru a fi apți de luptă, nu să mediteze la nemurirea sufletului și la energia ancestrală ce trece din vîrful degetului mic de la piciorul drept la degetul mare de la mîna stîngă. Aceste lucruri nu au nici un sens și scop pentru un militar. Și nici pentru cei cel pregătesc. Deoarece se știe că dincolo de orice război sînt bani. Instruirea unui militar pe o perioadă lungă de timp înainte de a fi “ready for combat” este o pierdere inutilă bani, în primul rînd. Iar dacă o castă, precum cea a militarilor profesionisti, atît din timpul dinastiei Ming cît și din dinastia Qing au folosit Taiji Quan ca și metodă de instruire pentru lupta corp la corp, înseamnă că sistemul era unul viabil să producă rapid luptători. Și acest fapt presupune să exersezi cît mai aproape de cum urmează să lupți. Dacă te miști lent și meditativ în timpul orelor de antrenament ai șanse foarte mari ca într-un conflict să sfîrșești prin a fi o victimă, eventuală sănătoasă și foarte elevată spiritual. Dar tot victimă. Din acest motiv pare absolut logic ca forma rapidă de fapt să fie baza instruirii marțiale, iar forma lentă să aibă alte scopuri decît cele marțiale. Dar poate cel mai clar lucru spus pe această temă este tocmai citatul de mai sus: ““The fast form is not a variation of the slow Taichichuan (pinin: Taiji Quan) style. The latter was derived from the fast form by those ancient masters for its health effect and to make it popular. For this purpose it was further revised by Yang Cheng-fu and Wu Chian-chuan in the beginning of this century (sec. 20 e.n.) in Peiking (pinin: Beijing)”.
Dincolo de toate aceste dezbateri pe teme istorice, cred că cel mai important lucru este să folosim, vorba englezului, “common sense”. Dar nu în ideea de a fi politicos, ci în ideea de a analiza cu luciditate, raționament și scepticism. Chiar dacă este scris în cartea X sau Y asta nu înseamnă că este 100% adevărat. Cărțile sînt scrie de oamni, iar oamenii, voit sau nu, fac greșeli. În artele marțiale de contact există o expresie care este revelatoare pentru noi: “cum te antrenezi, așa te bați”. Evident că există tot felul de metode a dezvolta atribute ce ne sînt folositoare în luptă, precum flotările. Dar în majoritatea stilurilor de contact antrenamentul de luptă, fie chiar și “shadow boxing” se face la o viteză medie spre rapidă. Lucrul lent se folosește desigur, doar pentru perfecționarea mișcării, pentru îmbunătățirea simțului proprioceptiv. Nu pentru lupta efectivă. Poate fi folosit în perioada de inițiere și poate chiar și în fundamentare, dar nu în antrenamentul pentru competiție, respectiv luptă. Din toate aceste motive, personal cred că forma lentă este un exercițiu de Nei Gung și nu are ca scop pregătirea pentru luptă, pe cînd forma rapidă a păstrat în ea acele elemente tehnice ce sînt exersate într-o manieră cît mai aproape de ceea ce ar însemna lupta.
Recomand cartea Wu Style Taichichuan Push Hands (Tuishou) tuturor celor interesați cu adevărat de Taiji Quan ca și Artă Marțială. Sînt sigur că o să găsiți lucruri extrem de valoroase în ea.
Am început să practic arte marțiale undeva prin anul 1988. Artele marțiale erau încă interzise la respectiva vreme, iar eu, fiind un copil, nu am avut altă variantă decît să merg la Judo. Nu mă duceau părinții, așa cum se întîmplă astăzi. Din contră, chiar îmi interziceau, așa că mă duceam pe ascuns la antrenament. Apoi a venit așa-zisa revoluție, iar artele marțiale au ieșit la suprafață precum ciupercile după ploaie. Am migrat rapid spre Karate și Aikido. În cei peste 30 de ani de cînd am intrat în contact cu artele marțiale, am întîlnit o mulțime de oameni care le practicau, fie mai bine, fie mai rău. Am călătorit în Europa, China, Japonia, Thailanda, Hong Kong, Taiwan, Filipine, Indonezia, etc., în dorința de a descoperi și practica ceea ce îmi doream. Dar acest articol nu se dorește a fi o prezentare a vieții mele marțiale. Acest articol dorește să explice care sunt diferențele dintre artele marțiale REALE și dansurile cu iz marțial. Sau cel puțin ce cred eu despre acest subiect!
Am început să practic arte marțiale undeva prin anul 1988. Artele marțiale erau încă interzise la respectiva Înainte de toate cititorii ar trebui să înțeleagă clar că artele marțiale sunt tehnici și metode de luptă. Deoarece fix din acest motiv se numesc arte marțiale. Termenul „marțial” se referă la război, militar, fiind un termen ce implică în mod automat ideea de luptă, război, militar, pregătire militară, pregătire de război etc. – acesta este scopul lor principal. Că pot apărea și „efecte secundare” este altă poveste, dar nu putem să vorbim de aceste aspecte secundare ca fiind de fapt adevăratul scop al artelor marțiale. Și aș dori să dau mai multe exemple aici, pentru a mă face mai bine înțeles. Celebrul spadasin Miyamoto Musashi a luat parte la șase războaie, a avut cel puțin 60 de dueluri pe viață și pe moarte, înainte de a se retrage și a scrie celebrul tratat militar Go Rin no Sho. A practicat Za Zen și nu numai. Dar principalul lui scop a fost eficiența marțială. Nu a practicat Zen pentru a atinge iluminare, ci pentru a fi din ce în ce mai eficient în tehnica războiului. La fel au stat lucrurile și cu Marune Kurando. Acesta era un spadasin celebru din zona Kumamoto ce învățase Kenjutsu de la Kamiizumi Ise (fondatorul tradiției Shinkage-ryū). Marune a fost fondatorul unui clan de ninja, numiți Sagara Shinobi și, totodată, un fervent practicant al cultului Zeiței buddhiste Marishi Ten. Spre sfîrșitul vieții se călugărește, dar înainte de asta a fost un războinic celebru. Dacă trecem în China, putem să vorbim de celebrul Sun Lu Tang, fondatorul stilului Sun de Taiji Quan. Acesta a studiat pe rînd Xing Yi Quan, Bagua Zhang și Taiji Quan. Era faimos pentru desele confruntări pe care le-a avut și a ieșit învingător. Dincolo de asta, Sun Lu Tan era un practicant înfocat al Daoismului, chiar putînd să își prevadă ziua morții cu mult timp înainte. Un alt exemplu este celebru Yang Lu Chan, fondatorul stilului Yang de Taiji Quan. Acesta a fost numit „instructorul de arte marțiale” al gărzilor de corp imperiale. Vă închipuiți că nu le preda acestora despre cum circulă energia Qi prin corp și cum pot ei să ajungă la nemurirea Daoistă! Gărzile de corp ale împăratului erau alcătuite din niște războinici cruzi și extrem de eficienți, fiind spuma armatei dinastiei Qing, nu niște căutători pacifiști ai iluminării. De ce am dat toate aceste exemple?! Pentru a înlătura vălul mistic ce tinde să acopere anumite arte marțiale. Taiji Quan, Bagua Zhang, Kenjutsu, Aiki Jutsu, Iai Jutsu etc., nu erau niște metode mistice de elevare spirituală, ci erau niște tehnici marțiale ce aveau ca scop eliminarea cît mai rapidă a adversarilor. Astăzi, în 90% dintre cazuri, adepții acestor sisteme de luptă nu sînt în stare să facă față unei confruntări stradale cu o persoană neantrenată dar decisă să îi doboare. Și asta se datorează în primul rînd celor care au început să mistifice aceste discipline. Personal, cred că toate artele marțiale au fost eficiente la origine, altfel nu ajungeau pînă în zilele noastre. Întrebarea care se pune este: „De ce și cum a început această spiritualizare și cum de aceste sisteme marțiale au ajuns dansuri marțiale?”
Cred că avem două direcții distincte care au dus la transformarea unor arte marțiale în dansuri marțiale. Prima direcție este cea mai interesantă, pentru că aici este vorba despre cum oameni care cunoșteau arta luptei și care erau extrem de eficienți în luptă, au dus, voit sau nu, elevii în eroare. A doua direcție este foarte simplă și este una mercantilă: oamenii cu abilități mediocre sau spre 0, dar cu un abil dar al vorbirii („aburirii”) au văzut că se pot face bani frumoși! După cum se știe, escrocul este cel mai convingător om cînd este vorba de convins credulul de ceva ce… de fapt nu există!
Înainte de a vorbi de cele două direcții enunțate mai sus vreau să menționez că întotdeauna trebuie să ținem cont în primul rînd de climatul social, apoi de cerere și ofertă. Eu fiind de formație economist, pot spune că am reușit să înțeleg lucrurile acestea ceva mai ușor. Probabil un practicant de arte marțiale care ar fi și psiholog/sociolog ar înțelege și mai ușor.
Climatul social joacă cel mai important rol, pentru că el influențează într-o măsură esențială cererea și oferta. Este o expresie care sintetizează ceea ce vreau să spun în rîndurile ce vor urma:
Hard times create strong men.
Strong men create good times.
Good times create weak men.
Weak men create hard times.
Artele marțiale au apărut atunci cînd erau necesare, cînd vremurile erau grele și violența era ceva obișnuit. Atunci nu era timp pentru povești cu zîne și Feți-Frumoși. Pentru că venea „Zmeul” și „vedeai” repede pe pielea ta, sau a celor dragi ție, cam cum stă treaba. Pe măsură ce timpurile au devenit mai bune, violența s-a redus. Dispărînd violența au apărut confortul, lenea, escrocii, șarlatanii, oamenii cu probleme psihice etc., în artele marțiale. Astăzi vedem în Japonia la tot pasul practicanți de diverse arte cu Ki (Qi) care își „spulberă” adversarii fără să-i atingă. Totul pînă cînd întîlnesc pe cineva care „nu prea știe” cum funcționează treaba asta cu Ki Jutsu și le „sparge botul” repede cu un pumn foarte clasic. Păi, ce s-a întîmplat maestre?! S-a terminat bateria de la Ki? Nu ai apucat să te concentrezi suficient?…
Um “mare” expert care a rămas fără Ki/Qi
Acum să mă întorc la prima direcție de care vorbeam ceva mai sus, maeștri care știau dar nu au vrut să arate ce trebuie! Aici subiectul este destul de complex. Artele marțiale erau văzute ca un lucru extrem de important în societățile în care s-au fundamentat, iar accesul la maeștri renumiți era destul de dificil și, în același timp, destul de exclusivist, în sens financiar. Studierea cu un maestru renumit era o garanție a faptului că ceea ce vei învăța este de o calitate înaltă și, ulterior, acest lucru îți putea garanta obținerea nu numai a securității personale, cît și a unui trai înstărit. Era tot așa cum astăzi este absolvirea unei universități de prestigiu precum Oxford. Evident că nu toți cei ce termină Oxford devin peste noapte oameni de succes, dar într-un procent major aceștia au garanția unui viitor de calitate. Dar Oxford nu este pentru toată lumea, și mai ales nu este pentru cei săraci. Dintre cei ce își permit sînt aleși cei care au și calitate. Oricît de mercantil sună, așa stau lucrurile. Și astăzi, și acum 200 de ani, și acum 500 de ani! Acum să revenim la maeștri. Aceștia erau produsul unui proces destul de anevoios. Calități precum dedicația, răbdarea, seriozitatea, devotamentul erau impetuos necesare pentru a se obține un astfel de om. Om care la rîndul său solicita elevilor săi aceleași lucruri, pentru că așa fusese și el învățat. Însă pe măsură ce vremurile s-au schimbat, din ce în ce mai rari erau elevii ce aveau aceste calități. După cum am spus mai sus, creșterea calității vieții duce automat la creșterea nivelului de siguranță personală. Astfel dispare necesitatea de a fi pregătit pentru conflict pe viață și pe moarte. Și așa maeștri s-au trezit că nu mai au masă de selecție și… sursă de venituri. Unii dintre ei au găsit un „loc de muncă” în cadrul anumitor unități militare, poliție sau securitate, alții au făcut „pact cu diavolul” și au început să își împartă cunoștințele lumii interlope. Alții, mai puțini norocoși, au trebuit să se reprofileze, recalifice și au abandonat viața marțială pentru cea socială. Printre cei care s-au reprofilat au apărut personaje care s-au adaptat la „cerințele pieței”. Sportul a luat locul necesității, Kenjutsu s-a transformat în Kendo, Aiki Ju Jutsu în Aikido, Ju Jutsu în Judo, Kung Fu în Wushu etc. Toate aceste schimbări s-au făcut pentru că așa au fost cerințele vremurilor. Dar nu acest fapt a fost sursa răului, ci cei care au preferat să se adapteze la anumite cerințe ce nu mai aveau legătură cu eficiența, fie ea marțială sau sportivă. Maeștri care au preferat să predea o metodă diluată a ceea ce ei făceau, de fapt. Unii au făcut-o pentru bani, alții pentru faimă, alții pentru a fi și ei la rîndul lor venerați de elevii lor – motivele au fost diverse și destul de complexe. Cert este că la începutul sec. al XX-lea, lucrurile au început să se dilueze, pentru că cerințele au fost altele. Personal, am întîlnit așa-ziși experți, foarte bine cotați, dar care nu erau capabili nici măcar să facă față unui „sparring” prietenesc. Am întîlnit și oameni ce practicau arte marțiale tradiționale, dar care erau eficienți la luptă. Astăzi, datorită metodelor de promovare online, cu ușurință auzim și vedem diverse incidente, în care mari experți de arte marțiale tradiționale sînt făcuți KO extrem de repede de reprezentanți ai stilurilor așa-zis sportive. A se vedea celebra luptă dintre expertul de Taiji Quan Wei Lei și un luptător destul de modest de MMA pe nume Xu Xiaodong. Lupta a durat 20 sec. înainte ca practicantul de Taiji Quan să fie făcut KO. Și este mult spus că a fost o luptă. Apoi Xu Xiaodong a provocat și alte stiluri, precum Wing Chun, unde a învins cu ușurință doi așa-ziși experți.
Dincolo de cele menționate pînă acum mai este o anumită categorie de experți, respectiv cei ce știu, pot să o dovedească, dar nu predau decît celor „aleși”, însă nu refuză banii celor ce nu sînt aleși. Pe aceștia din urmă îi învață cel mai adesea formele (kata/taolu etc.) „goale”. Le oferă o explicație absolut penibilă pentru ceea ce fac și… gata!
Ca fost practicant de Karate m-am întrebat adesea de ce tehnicile din kata (forme) pe care le practicam nu semănau deloc cu tehnicile din kumite (luptă). Era ca și cum ai face două lucruri total diferite. Răspunsul este că de fapt adevăratele aplicații din kata erau ascunse publicului.
Și acest gen de maeștri sînt oarecum la fel de periculoși precum cei ce nu prea mai știu, pentru cei nealeși. Deoarece îi amăgesc pe aceștia fără să le ofere ceva de calitate, calitate pe care de altfel o au. De ce fac asta?! Cel mai adesea este o chestiune de istorie, cultură. Motivele fiind de genul: nu ai aceeași culoare a pielii cu ei, nu vorbești aceeași limbă, nu ești din aceeași familie etc. A sta alături de astfel de experți este la fel de dăunător ca a sta lîngă unul care nu prea știe. Adică … la ce bun dacă știe și nu te învață?! Ok, poți să te mîndrești că maestrul tău este foarte capabil. Dar este bine să ai grijă să nu fi pus în situația de a testa ceea ce te învață.
Să trecem acum și la analiza celor ce doresc să învețe. În 2007 am deschis o sală de Kenjutsu. Mi-au trecut pragul mulți oameni. Motivele din spatele acestor oameni erau la fel de numeroase precum era și numărul lor. Însă, dacă din 100 de persoane am găsit unul cu adevărat interesat de ceea ce făceam noi acolo, este bine! Nu spun că eu sînt un profesor atît de bun încît oricine venea la mine ar fi trebuit să și rămînă. Pînă la urmă este cerere și ofertă. Clientul cere, vine, vede o perioadă mai lungă sau scurtă de timp și apoi plecă – este normal! Nu tuturor le place friptura, sînt oameni care preferă lactatele sau vegetalele. Este o chestiune de gust. Problema este că dintre toți cei care mi-au trecut pragul și au plecat ulterior nu sînt mai mult de trei persoane cărora eu personal le-aș fi dat credit că aveau șanse să înțeleagă cu adevărat ceea ce fac. Un alt aspect foarte important aici este de cîte ori pe săptămînă ajunge elevul la antrenament. Dacă ai trei antrenamente pe săptămînă și ajungi la doar unul din ele, poate să fie însuși Ip Man în persoană pe post de profesor, că elevul tot slab o să fie, și nu este vina maestrului. Un sportiv decent face între 10 și 12 antrenamente pe săptămînă. Deci, încercați să înțelegeți că practic el face de 3-4 ori mai mult decît o persoană care merge de trei ori pe săptămînă la un antrenament de arte marțiale tradițional. Așa că a încerca să te compari cu un astfel de individ este ușor stupid, pentru că un sportiv ce își cîștigă existența din activitatea pe care o desfășoară se numește profesionist, chiar dacă la nivel declarativ spune că este amator. Amator ești cînd faci sport după ce ai terminat activitatea profesională care îți aduce venituri, iar aceasta nu este sportul. Dar de multe ori lucrurile nu sînt ceea ce se declară că ar fi. Am ținut timp de 6 luni evidența strictă a prezenței practicanților la mine în sală. Aveau la dispoziție două antrenamente pe săptămînă pentru toți practicanții și unul în plus pentru cei avansați. Și ghiciți ce?! Majoritatea veneau doar la un singur antrenament. Bine, am zis, pentru că de fapt se dorește să se facă o singură zi pe săptămînă, am redus antrenamentele la o singură zi/ săptămînă (evident s-a redus și prețul direct proporțional). Imediat au apărut discuții și cereri să se revină la vechiul program. I-am întrebat de ce doresc asta pentru că timp de 6 luni nu au făcut decît să vină o singură dată pe săptămînă. De fapt este vorba de confortul psihic al practicantului, își spune: „Lasă că mă duc data următoare, azi nu prea am chef, sînt puțin obosit.” Sau alte așa-zise motive. Acest lucru se întîmplă din lipsa de necesitate a antrenamentului de arte marțiale caracteristic zilelor noastre și țărilor unde nivelul de violență este scăzut. Dacă ai știi că atunci cînd ieși pe stradă integritatea ta fizică și psihică ți-ar fi amenințate, cu siguranță nu am mai fi „puțin obosit” cînd ar fi vorba de a merge la antrenament.
Comparativ cu artele marțiale tradiționale, cele sportive sau moderne au o mare calitate. Scopul lor este să învingă alți sportivi. Evident că atunci cînd există competiție, minciunile încep ușor, ușor, de fapt foarte rapid să dispară. Nu poți să-i spui adversarului că ai venit cu energia la pachet și că el trebuie să fie cooperant. Nu! Cu cît sistemul marțial este mai aproape de ceea ce se poate întîmpla pe stradă, cu atît mai eficienți sînt sportivii respectivi. Din acest motiv, astăzi, MMA este una dintre cele mai eficiente sisteme marțiale sportive, pentru că scopul în MMA este să îți dobori cît mai repede adversarul avînd cît mai puține reguli. Iar antrenamentul este conceput de așa manieră încît să deservească scopului. Nu prea am auzit de săli de MMA unde o parte majoră din antrenament este acordată formelor (kata, taolu, anyo etc.). După ce s-a trecut cît de cît de faza de inițiere, sportivii încep să facă sparring. Pentru că numai așa poți verifica dacă o anumită tehnică este sau nu folositoare. Fie că este vorba de sparring cu temă, de o intensitate mai mare sau mai mică, tot sparringeste. Pentru că lupta este o chestiune în care cei doi adversari nu au ca scop armonizarea, contopirea, integrarea în absolut etc., ci este o treabă urîtă în care fiecare încearcă să-l neutralizeze pe celălalt. Și cu acest subiect s-au ocupat toate artele marțiale.
În Taiji Quan, și aici mă refer la arta marțială Taiji Quan nu la Qi Gong sau mai știu eu ce alte aberații cu emanciparea spirituală, integrarea în absolut etc., tehnicile sînt grappling oriented. Deși Taiji Quan conține și tehnici de lovire, sistemul este foarte aproape de Shuai Jiao (lupte chinezești). Acum vă întreb, retoric, pe voi, cititorii, cîți practicanți de Taiji Quan ce se aruncă unul pe altul la sol ați văzut?! Nu prea ați văzut! Nici eu! Însă ar trebui să se știe că de fapt un sistem complet de Taiji Quan conține: Jiben (inițiere, tehnici de bază), Zhan Zhuang (posturi statice), repetarea fiecărei tehnici individual pe ambele părți, Taolu (tehnicile exersate legat una de alta), Fa Li (exerciții de forță), Fa Jin (exerciții pentru abilități), Tui Shou (împingerea mîinilor), Drills (exerciții în doi ce au ca scop fundamentarea anumitor aspecte tehnice), exersarea formelor de lupă cu partener și desigur sparring. Dincolo de tehnicile de luptă fără arme, în Taiji Quan se studiază și lupta cu Dao (sabia), Jian (Spada) și Qiāng (suliță), și cînd mă refer la tehnici nu mă refer doar la Taolu (forme înlănțuite), ci la tot ce presupune exerciții premergătoare luptei – evident că și nelipsitul sparring. Astăzi Taiji Quan este sinonim cu baletul executat foarte încet de către persoane trecute de a doua tinerețe, iar eu m-am întrebat adesea cum naiba s-a ajuns de la ceea ce era în sec. 19 Taiji Quan (metoda de luptă predată gărzilor imperiale) la ceea ce este azi! Răspunsul este fix în rîndurile de mai sus.
Nimeni nu spune că toți trebuie să practicăm MMA, Muay Thai, Wing Chun, Aikido sau Taiji Quan – sau că trebuie să facem X+1 antrenamente pe săptămînă. Ce vreau să spun cu acest articol este că dacă tot practicăm o artă marțială, chiar la nivel de amatorism, să o practicăm într-un mod corect. Nu trebuie să ne accidentăm sau să ne deteriorăm fizic pentru a fi cei mai mari campioni, decît dacă chiar dorim acest lucru. Putem să facem orice fel de artă marțială la acel nivel pe care ni-l dorim sau putem, însă ceea ce facem să fie corect. Important este să fim conștienți de ce facem. Să nu trăim în basme cu Feți-Frumoși marțiali. Să nu credem că noi facem arte marțiale și să intrăm într-un conflict, atunci cînd de fapt facem un fel de dansuri marțiale. Pentru că ne punem în pericol pe noi și/sau pe cei dragi nouă.
Este bine de știut dacă ceea ce vă doriți să practicați sînt arte marțiale sau… dansuri marțiale și să ne asumăm asta! Însă nu uitați că artele marțiale sînt înainte de toate tehnici de luptă, nu metode de „armonizare” cu partenerul, nu metode curative sau tehnici spirituale. Dacă doriți să vă păstrați sau să vă redobîndiți sănătatea, cel mai bine mergeți la Yoga sau Qi Gong, dacă totuși nu doriți să vă vadă un doctor. Dacă vreți să vă elevați spiritual se recomandă să mergeți la Biserică, Ashram, Sanga, Zen Dojo etc., nu vă mai păcăliți singuri, pentru că de fapt sînteți păcăliți doar atunci cînd… chiar voi doriți să fiți păcăliți.
Artele marțiale chinezești, se împart, oarecum simplist spus în 2 mari categorii, ținînd cont de modul de utilizare al forței și de modul în care abordează lupta, în arte marțiale externe și arte marțiale interne. Artele marțiale externe urmăresc obținerea de efecte în primul rînd prin mijloace ca forța fizică, rezistentă, rapiditatea în mișcari, iuțimea reflexelor, duritatea loviturilor. Artele marțiale interne, deși nu neagă sau ignoră eficacitatea metodelor externe, își propun în primul rînd dezvoltarea energiei subtile a ființei (Qi/ Ki) și în obținerea de afecte asupra adversarilor prin metode subtile, fără să se opună direct forței. Această împărțire este totuși o convenție, deoarece în orice artă marțiala autentică există atît metode externe cît și interne. Nu putem spune că există artă marțială 100% internă. Predominanța acestor metode însă face ca unele arte marțiale să fie calificate ca fiind “externe” iar altele “interne”. Artele marțiale considerate externe includ Shaolin Quan, Hung Gar, Tang Lang, etc. Din categoria artelor marțiale considerate interne fac parte: Xing Yi Quan, Taiji Quan, Bagua Zhang, etc. Aceast articol își propune să facă o introducere în istoria și principiile artei Bagua Zhang (八卦掌), fară a avea totuși pretenția de a fi suficientă pentru înțelegerea în profunzime a artei. Bagua Zhang este o artă marțială oarecum recentă, respeciv momentul în care devine cunoscută este sfîrșitul sec. 19. Cu toate acestea imediat ce a apărut, a făcut furori la Beijing prin eficiența în luptă a reprezentanților săi. Un exemplu concludent este mastrul de Bagua Zhang Yin Fu, care a devenit instructor al gărzilor de corp imperiale. Cel care avea meritul să fie angajat ca instructor al garzilor imperiale era considerat cel mai abil luptător din țară. Această funcție a fost ocupată de-a lungul timpului de luptatori celebri ai Chinei, cum ar fi Yang Lu Chan (fondatorul stilului Yang de Tai ji Quan). În timpul conflictului din 1900, cînd armatele coaliției occidentale au incercuit Palatul Interzis, Yin Fu a fost desemnat gardă de corp personală a împărătesei și totodată a fost însărcinat cu scoaterea acesteia din Palatul Interzis. După îndeplinirea acestei îndatoriri, faima lui Yin Fu în interiorul palatului a atins culmi nemaiîntîlnite.
Dong Hai Chuna – Fondatorul Artei Marțiale Bagua Zhang
Deși
există mai multe teorii privitoare la originile Bagua Zhang (Pa Kua
Chang-ului), cercetări recente și exhaustive concluzionează fără
urma de îndoială ca Bagua Zhang este în principal creația unui
singur om, respectiv Dong Hai Chuan (董海川)(1797/1813
– 1882). Cel care a investigat intens persoana lui Dong Hai Chuan
și istoricul artei marțiale Bagua Zhang, este profesorul Kang Ko
Wu, un binecunoscut istoric și cercetător în domeniul artelor
marțiale, din Beijing. Acesta a beneficiat de o bursă acordată de
Academia de Wushu din Beijing pentru a face aceste cercetări și
investigații pe această temă. Ceea ce se poate spune cu sigurantă
despre Bagua Zhang este că a fost creată și dezvoltată după
1853, fiind predată public după 1870. Există patru teorii
principale cu privire la originea ei, respectiv:
1.
Dong Hai Chuan a dezvoltat Bagua Zhang dupa ce a învățat Yin Yang
Ba Fan Zhang de la Tung Meng Lin. Acest punct de vedere a fost
publicat în 1937, în cartea Yin Yang Ba Fan Zhang Fa scrisă de Jen
Chih Cheng.
2.
Istoria neoficială a Pavilionului Indigo publicată în 1818
vorbește despre pașii în opt direcții, Li Kua și Kan Kua, ca
despre niște forme de Pa Kua populare înaintea lui Dong Hai Chuan.
Din acest text unii au dedus că aceste mișcări ar putea fi
predecesorii Bagua Zhang-ului predat de Dong.
3.
Dong Hai Chuan a învațat arta de la Pi Cheng Hsia pe muntele Chou
Hua (Nouă Flori). O discuție a acestei teorii ar include diversele
legende despre taoist-ul misterios din munți care l-ar fi învățat
pe Dong.
4.
Dong Hai Chuan a fost fondatorul Bagua Zhang. Cei ce subscriu la
această teorie cred ca el și-a petrecut tinerețea învățînd
alte arte marțiale, inclusiv Pa Pan Chuan și a inventat Bagua Zhang
bazîndu-se pe experiența anterioară conferită de aceste studii
combinată cu metoda mersului în cerc învățată de la taoisti.
Cercetarea
profesorului Kang a fost extensivă și a inclus examinarea
amănunțită a peste 650 de documente istorice ale palatului Qing și
a peste 230 de scrieri despre artele martiale. De asemenea a examinat
informațiile a 413 maeștri în 24 de provincii și orase,
investigînd personal în 16 orașe și 9 provincii. Kang a
intervievat 256 de persoane obținînd astfel 247 de documente.
Majoritatea celor chestionati erau maeștrii aparținînd vechii
generații și au fost dispuși să vorbească deschis despre Bagua
Zhang.
Toate teoriile de mai sus au fost examinate în detaliu. În ce privește primele două, s-a concluzionat ca nu au nici o bază istorică. Nici cea de a treia teorie, după ce a fost examinată amănunțit, nu poate fi considerată reală, neavînd în sprijinul ei nici o dovadă concretă. Pentru teoria patru, profesorul Kang a petrecut săptămîni întregi cu membrii familiei lui Dong Hai Chuan, a vizitat toți muntii pe care Dong se spune că i-ar fi vizitat, și a conspectat toate cărțile de arte marțiale din toate bibliotecile din Beijing. În conformitate cu profesorul Kang, Dong Hai Chuan a fost cel care a inventat Bagua Zhang. Concluziile sale sînt că ancestorii lui Dong erau originari din districtul Hun Tung provincia Shanxi. Spre sfîrșitul dinastiei Ming, clanul a migrat spre nord, mai întîi oprindu-se în districtul Kou Sheng, provincia Hebei. De acolo, clanul s-a separat în două ramuri, una mergînd spre satul Kai Ko, iar cealalta apucînd spre satul Wei An (ambele din provincia Hebei). Cîteva generații mai tîrziu (în jurul anului 1813), Dong Hai Chuan s-a născut în orășelul Chu Chia Wu, Wei An, Hebei. Cam în acelasi timp, alt Dong, cunoscut ca Dong Hsien Chou, s-a născut în satul Kai Ko.
În
orășelul Chu Chia Wu existau doua familii predominante, Dong și
Li. Familia Li era o familie de intelectuali, cîțiva dintre ei
reușind la examinări imperiale și ajungînd oficiali
guvernamentali. Familia Dong era mai săracă, dar asta nu-l deranja
pe tînarul Dong Hai Chuan, deoarece pe el îl interesau doar artele
marțiale și nu avea nici o aspirație să treacă vreun examen
guvernamental. Nu se știe exact ce a studiat Dong în tinerețe dar
se pare că era o formă de Shaolin de Nord. Ceea ce se știe este că
Dong a practicat intensiv și și-a dobîndit o faimă de luptător
excelent. Sistemele cunoscute ca fiind practicate în acea vreme în
Wen An erau: Ba Fan Chuan, Hung Quan, Hsing Men Quan si Chin Kang
Quan. Profesorul Kang confirmă într-adevar că multe din poziții
și mișcări din aceste arte martiale și în mod special cele din
Ba Fan Zhang sînt identice cu cele găsite în Bagua Zhang mai
tîrziu.
Din
motive neclare, între familiile Li și Dong au existat neînțelegeri.
Familia Li, avînd prieteni sus-puși datorită faptului că erau
oficiali, își foloseau influența pentru ai persecuta pe cei din
Dong. Într-un final Dong Hai Chuan a obosit de acest joc al puterii
și se pare că a decis să părăsească Wei An în jurul anului
1853. Din acest moment evenimentele devin neclare. Se crede că cel
mai probabil s-a dus în Kai Ko pentru a trai cu ramura familiei Dong
din respectiva regiune. Dong Hsien Chou se pare că a fost implicat
în viața lui Dong Hai Chuan, fiind un luptator excelent și foarte
cunoscut în jurul satului pentru măiestria sa în Ba Fan Chuan. Era
atît de bine cunoscut încît cronicile vorbesc de faptul că
bandiții din zonă evitau satul respectiv pentru a nu fi forțați
să dea ochii cu el. Este foarte probabil că în timpul șederii în
Kai Ko, Dong Hai Chuan să fi studiat Ba Fan Chuan cu ruda sa Dong
Hsien Chou. Cercetările relevă că multe posturi sînt similare cu
cele din Bagua Zhang, la fel ca și folosirea predominantă a
loviturii cu palma.
După
ce a părăsit Kai Ko, Dong a continuat să meargă spre sud. Există
mărturii care îl plasează la Jiangshu, Anhui, Zhejiang, și în
zona muntelui Ta Pa, undeva la granița dintre provinciile Shanxi și
Sichuan. Desi cercetările profesorului Kang nu au fost capabile să
determine cu certitudine unde a fost și ce a facut Dong în aceste
călătorii, singura informatie pertinentă pare a fi că undeva de-a
lungul drumului Dong a devenit membru al sectei taoiste Chuan Chen
(Adevarul Complet). Secta facea parte din școala taoistă Long Men
(Poarta Dragonului) fondată de Chou Chang Chuan. Aceatsă sectă
practică mersul în cerc sau Chuan Tien Tsun (Rotația Adorării
Cerului) care este extrem de similară cu mersul în cerc găsit în
Bagua Zhang. Aceștia foloseau mersul în cerc atît pentru
cultivarea energiei interne (Qi) cît și pentru practica mediației.
Au chiar și o practică meditativă cu mantra pe
care o foloseau.
Există
numeroase legende și istorii orale privitoare la această perioadă
din viața lui Dong. Una din ele spune ca Dong a întîlnit un pitic
în munți care l-ar fi dus pe Dong la un calugar numit Bi Deng Xia
ce era studentul principal al legendarului fondator al Bagua
Zhang-ului, iar Dong ar fi învățat arta de la Bi Deng Xia. Oricum,
autenticitatea acestei legende este îndoielnică.
O
altă versiune vine de la maestrul Ren Zhi Cheng care a scris o carte
numita Yin Yang Bagua Zhang. Din această carte reiese ca, Cele Opt
Palme ale profesorului lui Ren – maestrul Li Zhen Qing și Cele Opt
Palme ale lui Dong Hai Chuan, au fost învatate ambele de la Dong
Meng Lin. Există într-adevăr multe similarități între Ba Fan
Zhang-ul lui Li Zhen Qing și Ba Gua Zhang-ul lui Dong, dar nu există
nici o dovadă istorică concretă care să confirme cele enunțate
mai înainte.
O
a treia legendă sustine că Dong Hai Chuan a fost bătut extrem de
rău pe un drum din munți, și în această stare a fost găsit de
taoiștii din secta Chuan Chen. Aceștia l-au învățat mersul în
cerc ca o metodă de vindecare. O alta variantă spune ca el a fost
cel care a provocat un taoist din secta respectivă și după ce a
fost învins, s-a rugat de respectivul taiost să-l învete pînă
acesta l-a acceptat. Legenda spune că în final ar fi fost dat afară
datorită temperamentului impulsiv și faptului că era analfabet,
ceea ce nu-i permitea să studieze subtilitatile Yi King-ului și să
înțeleagă cele opt schimbări în profunzime, tot ce putuse el
învăța fiind mersul în cerc. Oricît de romanțat sună nici
pentru această versiune nu s-a găsit nici o dovadă istorică
concretă care să o poată susține.
Cel
mai probabil este că el a combinat experienta sa marțială din
tinerețe, cu mersul în cerc al taoiștilor din secta Chuan Chen și
alte exerciții de Qi Gong taoist pentru a ajunge la forma finală a
Bagua Zhang-ului.
Se
știe cu siguranță că în jurul vîrstei de 21 de ani s-a angajat
servitor la bucătăria prințului Shan Qi. La un moment dat cînd
acesta a dat un mare ospăț, camera unde se ținea dineul era atît
de plină încît chelnării nu reușeau să intre și să iasă cu
platourile cu mîncare. Legenda spune că Dong ar fi reușit să
depășească impedimentul sărind cu agilitate pe peretii camerei și
toate acestea fără să verse nici o picătură din vasele pe care
le ducea. Prințul a fost atît de impresionat încît a solicitat să
fie adus la el Dong pentru a explica și demonstra abilitățile sale
marțiale. În urma acestei demonstrații Dong a fost numit pe loc
instructorul de arte marțiale al gărzii palatului. Evident că
această legendă nu este cu totul adevărată, dar cert este că
pentru un motiv sau altul, Dong Hai Chuan devine omul de încredere
al prințului. Abia din acest moment faima lui Dong începe să se
raspîndească în Beijing. O altă versiune spune că la un moment
dat Prințul Shan Qi i-a cerut gărzii sale de corp Sha Hui Hui să
facă o demonstrație a superbelor lui abilitati. Sha era un om
puternic și un maestru în Wushu; spectacolul pe care l-a dat a
atras aplauze furtunoase din partea audienței. El a fost atît de
încîntat de efectul pe care îl produsese încît a declarat că
acceptă orice provocare, a oricui din audiență. În acel moment
s-a lăsat liniștea și nimeni nu îndrăznea să accepte
provocarea. În acel moment, Dong care servea mîncare invitaților,
a auzit provocarea și a ezitat să răspundă, dar în momentul în
care a văzut că nimeni nu îndrăznea, s-a oferit el să lupte cu
Sha Hui Hui. După cîteva eschive, a făcut o mișcare ce l-a făcut
pe Sha să zboară prin aer. Toata lumea a rămas înmărmurită.
Prințul a fost atît de impresionat încît l-a făcut instructorul
gărzii.
Dong
Hai Chuan și-a numit inițial arta Zhuan Zhang (Palmele învîrtite).
Abia în anii din urmă a început să vorbească despre arta sa în
conjunctură cu Cartea Schimbărilor (Yi King) și să o numeasca
Bagua Zhang (Palma Celor Opt Trigrame). Datorită abilitășilor în
arte marțiale, la un moment dat Dong a fost trimis în Mongolia ca
și colector de impozite. Dong a plecat însoțit de singurul său
elev la acel moment dat, Yin Fu. Cum colectarea de impozite din
partea mongolă a Chinei era o problemă de natură în primul rînd
pugilistică si nu diplomatică, Dong și Yin și-au cîștigat
reputația de a fi excelenti colectori. Dupa zece ani aceștia s-au
reîntors la Beijing, iar Yin Fu era deja, la rîndul său un expert
în Bagua Zhang.
Cînd
Dong Hai Chuan preda în Beijing accepta ca elevi doar pe cei care
erau deja luptători afirmați în alte stiluri de arte marțiale.
Învățăturile lui Dong presupuneau predarea modului de “schimbare
a palmelor” executate în timpul mersului în cerc și la
teoriile lui personale despre luptă. Cel mai adesea aceste ședințe
de antrenament erau private sau în grupuri foarte mici. Studenții
lui erau încurajați să își folosească cunostiințele anterioare
cu privire la luptă pentru a fi combinate cu ideile lui Dong.
Rezultatul a fost că fiecare student a sfîrșit prin a avea un stil
diferit de Bagua Zhang. Asa se explică astăzi de ce avem atîtea
stiluri de Baguza Zhang și care nu seamănă între ele decît prin
faptul că fac anumite mișcări în timp ce se deplasează în cerc.
În
momentul de față există extrem de multe variante ale artei, dar
aproape toate își trag rădăcinile din două stiluri principale
ale celor mai importanți doi studenți ai lui Dong, respectiv Yin Fu
și Cheng Ting Hua.
Stilul lui Yin Fu include un mare număr de tehnici percutante și combinații de lovituri rapide. Yin Fu era comparat cu un tigru, mișcîndu-se rapid și agil. Aceasta formă include multe miscari explozive, un joc de picioare foarte iute si evaziv, împreună cu tehnici foarte variate de lovire cu piciorul. În linia de Yin Shi Bagua Zhang a maestrul Zhu Bao Zhan există un set întreg de 12 tehnici de picior. Stilul lui Yin Fu se caracterizează prin tehnici de lovire cu degetele extrem de percutante ce se adresau în mod special punctelor vitale. Yin Fu a stat alături de Dong Hai Chuan cel mai lung timp, respectiv 20 de ani. Iar dintre aceștia, 10 ani au trăit împreuna zi de zi în partea mongolă a Chinei.
Cheng Ting Hua
Stilul lui Cheng Ting Hua include schimbări de palma făcute într-o manieră lină și curgătoare, fără exteriorizare a forței. Miscarile lui Cheng Ting Hua erau comparate cu ale unui dragon curgînd printre nori. Se spune că de cîte ori își întorcea corpul oponentul zbura de lîngă el.
În iulie 1900 trupe străine au intrat in Beijing în încercarea de a înăbuși Rascoala Boxerilor. Jafuri, violuri, si alte acte de barbarie erau perpetuate peste tot de “diavolii straini”. Maestrul Cheng a fost atît de înfuriat de aceste atrocitați încît a hotărît să se implice în luptă. La vederea unei duzini de soldați, a pornit spre ei înarmat cu doar două cuțite. Elevii săi au încercat să-l oprească dar, cum era de asteptat, nu au avut succes. Ulterior s-a constatat că Cheng a ucis singur peste 10 soldați dar a decedat de la multiple răni cauzate de gloanțe în timpul luptei.
Un
alt stil important este cel al lui Liang Zheng Pu, ce poate fi văzut
ca o combinație între stilurile lui Yin Fu și Cheng Ting Hua.
Studentul lui Liang Zhen Pu, Li Zi Ming a fost cel care a popularizat
acest stil, fiind totodată poate cel mai sonor nume al vremurilor
noastre. El a făcut eforturi majore ca arta Bagua Zhang să fie
promovată în China. Tot el este cel care s-a ocupat de mutarea și
reamenajarea mormîntului lui Dong Hai Chuan.
Zhang Zhao Dong 1865 – 1938
Zhang Zhao Dong (Zhan kui) a fost un alt elev al lui Dong Hai Chuan, dar care după moartea lui Dong a studiat cu Cheng Ting Hua, acesta din urma fiind și cel care inițial l-a prezentat pe Zhao Dong lui Dong Hai Chuan. Zhao Dong studiase Xing Yi Quan cu Li Cun Yi și cu Liu Qi Lan două nume foarte importante ale acestui stil de Kung Fu. Cînd Zhao Dong l-a întîlnit pe Cheng Ting Hua era deja un foarte respectat luptător, ce lucra pentru poliția din Tianjin ca și Vînător de Recompense. Zhao Dong l-a ajutat pe Cheng Ting Hua să își rezolve ceva probleme ce le avea în TianJin iar acesta din urmă s-a simțit dator să-l răsplătească pentru efortul său. Așa se face că Zhao Dong a fost introdus la Dong Hai Chuan. Ulterior Zhao Dong a păstrat anumite elemente din Xing Yi Quan în stilul său de Bagua Zhang. În special exerciții de dezvoltarea forței. Stilul său s-a transmis cu precădere în Tienjin . Unul dintre elevii săi de seamă a fost Zhao Dao Xin, renumit luptător de Lei Tai (o formă de luptă cu reguli minimale, gen MMA din zilele noastre ce se desfășură pe o platformă destul de înaltă).
Dong
Hai Chuan a murit în anul 1882 la vîrsta de 84 de ani în casa unui
elev de al său pe nume Fan Zhi Yong, fiind înmormîntat la o milă
depărtare de Poarta De Est a Beijingului, și de atunci încoace,
mormîntul lui cu opt laturi a devenit o Mecca a practicanților de
Bagua Zhang din toata lumea. Ulterior, prin efortul lui Li Zi Ming și
a lui Kang Ko Wu, întreg mormîntul a fost mutat în Cimitirul
public Wan An. Tot acolo se află și mormîntului lui Liang Zhen Pu,
Li Zi Ming și Guo Gu Min. După cum se poate vedea, cu toate că
s-au făcut eforturi atît financiare cît și umane susținute ,
asupra acestei arte marțiale planează un întreg mister. Nimeni nu
poate spune cu exactitate cum și de unde vine Bagua Zhang dincolo de
personalitatea lui Dong Hai Chuan. Principalul motiv pentru această
stare de fapt o constituie însăși fondatorul acesteia, care de
fiecare dată cînd a fost întrebat de originea artei sale a fost
evaziv în răspunsuri. Chiar și Fan Zhi Yong, în a cărui casă
Dong a și decedat nu a reușit să obțină alte rezultate decît
cele pe care toți elevii le stiau:
„Elev:
Maestre, de la cine ați învățat această artă marțială?
Dong:
De la un taoist
Elev:
De unde era acesta?
Dong:
Din munți
Elev:
Cum îl chema?
Dong:
Era foarte bătrîn!”
Putem
structura Bagua Zhang în trei mari capitole. Primul se ocupă de
cultivarea și dirijarea energiei interne Qi în organism. În Bagua
Zhang acest lucru se face de regulă prin practica celor opt forme
statice ale palmelor (Ding Shi Ba Zhang). Fiecare din acestea 8 forme
are ca scop formarea unei structuri corecte a corpului împreună cu
activarea energiei interne în meridianele energetice ce sînt
folosite în Medicina Tradițională Chineză (M.T.C.). Atunci cînd
practicantul păstrează o formă statică în partea superioară a
corpului dar totodată se deplasează pe un cerc, în funcție de
structura superioară, energia este activată pe unul sau pe altul
dintre meridiane. De exemplu, cînd se practică forma Tuō
Tiān Zhǎng (palma care sustine cerul – 托天掌)
datorită formei sale, este activată energia din Meridianul Stomac
și din Meridianul Intestin Gros. Cînd se practică forma Shī Zǐ
Zhǎng (palma în forma leului – 狮子掌)
se activează energia din Meridianul Pericard și Meridianul Trei
Focare. În funcție de necesități, adeptul poate practica o
anumită formă mai mult sau mai puțin. Prin focalizarea energiei Qi
pe anumite meridiane se pot vindeca anumite afecțiuni tot așa cum o
fac și exercițiile de Qi Gong sau tratamentele prin M.T.C.
Al doilea capitol se ocupă cu formarea unei structuri corecte în vederea luptei. Accentul este pus acum pe mișcarea corpului, pe forma sa. Acest lucru se studiază cel mai adesea prin Ba Mu Zhang (cele 8 pamla mama) și Lao Ba Zhang (Cele Opt Palme Vechi). Adeptul începe să cunoască aplicarea în luptă a anumitor principii de mișcare și își îmbunătățește modul în care se mișcă.
Al treilea capitol se ocupă de lupta propriuzisă. Cel mai adesea, formele ce sînt predate nu se mai efectuează în timplul deplasărilor pe cerc, ci sînt liniare. În stilul lui Liang Zhen Pu, exista un set de 64 de forme ce sînt împărțite în 8 linii a cîte 8 forme pe linie. Bagua Zhang conține și forme specifice de luptă cu armele. Paloșul mare de Bagua Zhang este adesea tot atît de lung pe cît este și înălțimea practicanților. Sabia dreapă, bastonul, sulița sau cuțitele semilună sînt doar cîteva exemple. Fiecare practicant și-a dezvoltat forme specifice în funcție de armele pe care le prefera. Se spune că Yin Fu avea ca armă preferată Cuțitele Emei ce aveau la un capăt o bilă iar la celălalt capăt erau ascuțite în formă de lacrimă. În funcție de cît de grav vroia să își lovească adversarul, folosea unul sau celălalt capăt.
Astăzi Bagua Zhang se practică în foarte multe țări, fiind promovată din perspectivă sportivă de către Federația Internațională de Wushu. Din punct de vedere marțial, această artă marțială a rămas destul de obscură, foarte puțini practicanți dorind să arate metodele practice de luptă ale stilului.
Kung Fu sau Wu Shu (Artele Marțiale chinezești) au o istorie veche, tot așa cum este și istoria Chinei, fiind în strînsă legătură cu societatea în care s-au născut. Etica și codul de conduită folosite este același cu cel folosit în viața de zi cu zi din China. Într-o şcoală de arte marțiale, relația dintre membri acesteia era oarecum ca și într-o familie tradițională confucianistă, în sensul că profesorul este văzut ca tată, un coleg de antrenament al profesorului este un unchi, iar un elev mai vechi este un frate mai mare. Profesorul profesorului este bunic și așa mai departe. Însă, înainte să intri în familie în adevăratul sens mai există o treaptă, respectiv se face distincție între xué sheng, termen ce se traduce ca elev și túdì, ce se traduce cel mai bine ca discipol. Practic, orice elev ce vine la școala maestrului și dacă nu are o introducere specială sau o anumită relație deosebită, devine în mod automat xué sheng, adică elev. Dar acest lucru nu însemna că este deja membru al familiei. Putem spune că este un fel de rudă îndepărtată. Pînă la statutul de membru al familiei mai este mult. Iar trecerea de la nivelul de elev la cel de discipol este un eveniment foarte important, chiar mai important decît momentul în care s-a înscris inițial în școală. Acest moment este marcat de o ceremonie aparte, ce poartă numele de Bàishī. Termenul în sine este compus din două caractere, respectiv 拜师. Primul semn se citește ca Bai și înseamnă a se pleca, a se înclina. Am doilea semn se citește Shi (șî) și înseamnă profesor sau maestru. Împreună, termenul are semnificația de a deveni în mod oficial discipolul unui maestru. De regulă, un maestru nu accepta foarte mulți discipoli. De exemplu, maestrul Chan Wah Shun, profesorul celebrului maestru Yip Man din Wing Chun Kuen, se spune ca ar fi avut în total doar 16 discipoli, ultimul elev al său fiind chiar Yip Man. Iată, în propriile cuvinte, cum Yip Man explică de ce era un număr atît de mic: “ […] În trecut oamenii erau foarte stricți în ceea ce privește relația profesor elev. Înainte de a accepta un elev, trebuia să se cunoască foarte bine caracterul elevului pretendent. Este ceea ce se numește să alegi persoana potrivită pe care să o înveți. În al doilea rînd, depindea de posibilitatea respectivei persoane dacă își putea permite să plătească pentru lecțiile pe care le primea. De fapt, nu foarte multe persoane își puteau permite să plătească o sumă așa de mare. De exemplu, cînd eu am plătit, plicul roșu ce trebuia să fie acordat în timpul ceremoniei (Bàishī) de primire ca elev , trebuia să conțină 20 de tael (1 tael = 50 grame) de argint. Pe lîngă asta mai trebuia să plătesc 8 tael de argint pe lună ca și taxă.” Textul este citat din Roots & Branches of Wing Tsun scrisă de Leung Ting, pag 111. Cu 1 tael de argint se putea cumpăra, la respectiva vreme, aproximativ 45 Kg de orez, deci 20 tael = 900 kg de orez. Astăzi 1 kg orez costă aproximativ 5 lei. Deci practic Yip Man ar fi plătit astăzi 4500 lei (aproximativ 1000€) la momentul la care a devenit túdì al maestrului Chan Wah Shun.
Din totalitatea de elevi, xué sheng, doar cei ce se dovedeau a fi devotați, implicați, cei ce făceau eforturi, cei ce erau merituoși, doar acestora le era rezervată posibilitatea de a deveni túdì, discipoli. Acest fapt era comun tuturor artelor marțiale din China, nu doar stilului Wing Chun Kuen. De exemplu atunci cînd faimosul Yang Lu Chang (1799–1872) era instructor de arte marțiale al gărzilor imperiale manciuriene a avut numeroși elevi, printre care nume celebre din ierarhia militară a regatului, precum generalul Yue Guichen care era șeful comisiei de examinare marțială a imperiului sau pe prințul Shi Shaonan, însă dintre toți cei ce au practicat cu Yang Lu Chang la palat, doar trei persoane au devenit cu adevărat discipoli, respectiv Wàn Chūn (萬春), Ling Shan (凌山) și Quán Yòu (全佑). Ultimul dintre aceștia este fondatorul stilului Wu de Taiji Quan.
Cînd un elev se dovedea merituos să fie acceptat ca túdì se organiza ceremonia Bàishī. De regulă această ceremonie are mai mulți pași. Ordinea acestora poate să difere de la o tradiție la alta, dar cel mai adesea sînt următorii: Elevul aduce ca ofrandă zeilor și generațiilor anterioare, bețișoare de ars de cinci arome diferite, făcând referire la cele cinci elemente. De asemenea se aduc și cinci feluri de fructe. Apoi citește regulile tradiției în fața maestrului și a altor elevi mai vechi ce sînt prezenți ca asistenți și ca martori. Următorul pas este practic și cel mai important. Elevul îl servește pe maestru cu o ceașcă de ceai. După ce maestrul bea din ceai, elevul face trei plecăciuni în fața maestrului. Iarăși, în funcție de tradiție, acestea se pot face de jos, cel mai adesea, dar și din stînd (foarte rar). Gesturile și ritualistica pot să difere de asemenea. Maestrul se ridică de pe scaunul său și-l ridică pe elev, dacă acesta a făcut plecăciunile din genunchi. Apoi elevul oferă maestrului un plic roșu ce conține o sumă prestabilită de bani, care este donația elevului pentru efortul maestrului de a preda și a transmite mai departe tradiția. Apoi, maestru oferă elevului un înscris din care să reiasă noul său statut. Ceremonia se încheie cel mai adesea cu o masă la care iau parte toți cei prezenți la ceremonie. Organizarea mesei cade în sarcina noului sau noilor túdì acceptați. Este un moment solemn ce aduce cu el o serie de promisiuni. Elevul dovedește că este total implicat, facînd toate eforturile necesare pentru a accede la învățăturile tradiției din care face parte. Pe de altă parte, maestrul, acceptîndu-l pe elev, face promisiunea că nu mai “păstrează în mînecă” secretele stilului.
Așa se face că astăzi, deși avem o multitudine de elevi ai unor oameni ce sînt considerați o autoritate în domeniu, nu toți elevii lor performează la nivelul așteptat. Pentru că nu toți cei ce intră pe poarta maestrului ajung să fie invitați și în casă. Adesea, pentru că nu s-au arătat suficienți de dornici, implicați sau nu au făcut eforturile necesare. Implicit au rămas la stadiul de xué sheng. Acest tip de gîndire există și în artele marțiale japoneze. Distincția se face, acolo între uchi deshi și soto deshi, adică între un elev intern și un elev extern. Ritualurile diferă, însă ideea este aceeași: “Vrei să intri pe ușa casei sau vrei să rămîi în gradină”. Totul stă doar în cît de mult îți dorești și ce eforturi ești dispus să faci!
