DE LA YOROI LA KENDOGU

Kendō Gu sau armura de Kendō

Astăzi nu putem să discutăm despre arte marțiale japoneze și mai ales despre Ken Jutsu fără să luăm în considerare mai noua disciplină sportivă numită Ken Do – Calea Sabiei. Din punct de vedere al materialelor folosite în Kendo cel mai important este, desigur, echipamentul de protecție. Deoarece acesta a facilitat într-o mare măsură trecerea de la cruda disciplină marțială Ken Jutsu la sportul Kendo. Materialul de față își propune să aducă cîteva informații istorice despre cum a apărut armura de Kendo, cunoscută sub numele de Kendo Gu (剣道具) sau mai pe scurt Bogu. Armura de Kendo este compusă din cască (Men), pieptar (Do), mănuși (Kote) și apărătoare pentru zona inghinală / șolduri (Tare). În Ken Jutsu, sau mai bine spus, pe cîmpul de luptă se folosea armura, numită Yoroi. Dar cum s-a făcut trecerea de la complexa armură de samurai Yoroi la armura de Kendo?

Naganuma Shirōzaemon Kunisato (1688-1767) din tradiția Kashima Shinden Jikishinkage-ryū Kenjutsu este creditat ca fiind la originea introducerii armurii pentru antrenament și folosirea shinai-ului în arta sabiei japoneze. Deși Naganuma Shirōzaemon Kunisato are această faimă, nu i se datorează lui, în totalitate, acest fapt.

Cu cîteva sute de ani înainte de Naganuma, în secolul 16, Kamiizumi Ise no Kami și Hikita Bungorō din tradiția Shinkage Ryū foloseau fukuro shinai-ul (sabie de bambus despicat și acoperit cu o husă de piele), atît pentru antrenamente cît și pentru luptele pe care le aveau cu reprezentanții altor tradiții marțiale. Oricît de atent se lupta cu bokken-ul, accidentele erau adesea mortale. Este cunoscut cazul lui Miyamoto Musashi care, înarmat cu un simplu bokken și-a ucis adesea opozanții în confruntări. Ulterior, aceste prime forme de shinai s-au perfecționat pînă la cele din zilele noastre, pe care le întîlnim în disciplina Kendō.

Revenind la Naganuma Kunisato, conform cu cronica Heiho Denki Chukai, se știe că tatăl acestuia, Yamada Mitsunori, pe cînd avea 18 ani, a suferit un accident  într-o lupătă cu bokken, fiind nevoit să întrerupă practica pînă la vîrsta de 22 de ani. Această rană a lăsat urme permanente și l-a motivat pe Mitsunori să conceapă un echipament de protecție.

Yamada Mitsunori și Naganuma Kunisato au o contribuție majoră la dezvoltarea armurii de antrenament, precum și în folosirea acesteia împreună cu shinai-ul – 竹刀 pentru dueluri între școli, fenomen cunoscut sub numele de taryū jiaiShinkage Ryū Sagawa Ha din Sendai a fost prima tradiție ce a introdus folosirea în timpul antrenamentelor a protecției pentru față, protectie numită men hō . Însă, școlii Jikishinkage îi este atribuit meritul pentru introducerea în folosire (între anii 1711 si 1716) a unui echipament complet de protecție, pentru meciurile de antrenament (shinai uchikomi geiko), acesta fiind format din cască – men, pieptar – dō, mănuși – kote și protecție pentru coapse – tare. Totuși, Yamada Mitsunori avertizează în textul Heiho Zakki că adepții antrenamentului cu protecții, să nu se arunce necondiționat în lupă bazîndu-se pe echipamentul de protecție, deoarece în lupta pe viață și pe moarte lucrurile stau diferit. 

Toate aceste schimbări au avut rolul de a revitaliza disciplina Ken Jutsu, ea fiind ușor în decădere la acele vremuri, datorită climatului pacifist ce a caracterizat epoca Edo. Interzicerea duelurilor între școli și lipsa confruntărilor armate făcuseră ca artele marțiale ce presupuneau folosirea armelor să își piardă din popularitate.

Exersarea permanentă a formelor – kata devenise plictisitoare. Lipsa confruntărilor se simțea acut, iar introducerea echipamentului de protecție și conceptului de shiai uchikomi keiko – lupte de antrenament au dus la creșterea rapidă a popularității școlii Jiki Shinkage Ryū. Mulți spadasini de renume precum Otani Nobutomo, Shimada Toranosuke sau Sakakibara Kenkichi au devenit cunoscuți datorita acestei tradiții.

Otani Nobutomo a fost unul dintre cei mai mari promotori ai conceptului de taryū, standardizînd lungimea shinai-ului și introducînd primele forme de regulament. Dintre nenumărații elevi ai lui Otani,  unul s-a distins, Sakakibara Kenkichi. La vîrsta de 13 ani începea antrenamentele sub tutela lui Otani, pentru ca la 27 de ani să primească certificatul de menkyō kaiden (transmisie completă a tradiției).

Kenkichi s-a născut în noiembrie 1830, în localitatea Otsuka, actualmente parte din Tokyo, ca fiu al lui Masutaro Sakakibara. Se spune că ar fi fost un geniu al sabiei însă nu a putut să primească certificatul de menkyō kaiden mai devreme deoarece fiind sărac nu și-a permis să plătească mai repede taxa pentru certificat și ceremonia de acordare a acestuia. Aflând de această situație, în 1856, Otani a plătit totul pentru Kenkichi, iar acesta a putut să primească certificare, astfel. Ulterior, Kenkichi a fost introdus ca instructor asistent la Kōbusho. Otani a participat activ la fondarea Academiei Militare Kōbusho – 請武所 în 1855, unde se preda teppōjutsu, kenjutsu, kyujutsu, sōjutsu. În același an se căsătorește cu Taka, fiica lui Iwajiro Mihashi un hatamoto al Shogun-ului. Mama lui Taka era fiica lui Kaishu Katsu, un om de stat ce a avut un rol important în perioada de traversare de la regimul Tokugawa la Meiji.

Doi ani mai tîrziu, Kenkichi a fost numit instructor sef. În 1863, salariul său a fost crescut la 300 de ryō și a fost numit garda personală a Shogun-ului Iemochi Tokugawa, care-l aprecia foarte mult pentru caracterul său extrem de onest. Trei ani mai târziu, Shogun-ul Iemochi moare la frageda vârstă de doar 21 de ani iar Kenkichi a demisionat din funcția ce o ocupa, rezumîndu-se la a preda kenjutsu la propriul dōjō din Shitaya Kurumasaka, Tokyo. După abolirea shogunatului in 1867, Kenkichi a continuat să predea doar kenjutsu trecînd prin mari lipsuri din cauza scăderii interesului pentru această disciplină în epoca Meiji.

În 1873, cu ocazia unei ceremonii comemorative a fostului Shogun Iemochi, Kenkichi face o demonstrație publică de kenjutsu în care are loc și un meci demonstrativ.

Printre spectatori se afla și starețul templului Sennenji din Asakusa al sectei Jodō.

Fiind profund impresionat de această inițiativă, împreună cu alți admiratori a investit fonduri în susținerea unui proiect ce consta într-o serie de demonstrații și meciuri cu armură și shinai conduse de Kenkichi. Astfel, primul eveniment a avut loc în 15 aprilie 1873, cunoscut sub numele Kankyo Gekkenkai – Concursul de Kenjutsu Autorizat de Guvern. A avut un succes răsunător și fenomenul s-a extins cu repeziciune. Într-o lună au ajuns să fie ținute nu mai puțin de 20 de astfel de concursuri în Tokyo. Dar succesul de care s-a bucurat această inițiativă nu a fost văzut cu ochi buni de autorități, care se temeau ca spadasinii să nu devină un pericol pentru noua admnistrație și astfel, în 30 Iulie 1873, aceste concursuri au fost interzise pînă în anul 1876.

Sakakibara Kenkichi devine al 14-lea Soke al tradiției Jiki Shinkage Ryu, avînd la rîndul său sute de elevi, dintre care nu mai puțin de 20 de persoane (conform cu Watatani Kiyoshi și Yamada Tadashi – Bugei Ryuha Jiten) au ajuns să fie certificate cu nivelul menkyō kaiden. Cei mai talentați discipoli sunt considerați Yamada Jirōkichi și Matsudaira Yasutoshi. Un alt nume important al artelor marțiale japoneze ce a studiat cu Kenkichi a fost nimeni altul decât Takeda Sogaku fondatorul tradiției Daitō Ryū.

Jiki Shinkage Ryū este considerată una dintre școlile ce a stat la baza ideii de Kendō prin sistemul de competiții promovat. Indiferent de școală, toți practicanții puteau să lupte atâta timp cât respectau un regulament comun. Acest lucru a fost o inițiativă genială ce a avut ca efect revigorarea artei sabiei în epoca modernă.

Din punct de vedere tehnic, o altă tradiție a avut un rol foarte important în formarea disciplinei Kendo, respectiv Itto Ryu și ramurile sale. Foarte importantă a fost Nakanishi Ha Itto Ryu, ce a fost fondată de Nakanishi Chuta Tanesada, pornind de la vechea școală Ono Ha Itto Ryū. Aceasta , la rîndul ei, foloseste un model special de kote-uri numite oni-gote 鬼小手 (kote-urile demonului).

Astăzi, Kendō este datoare acestor vechi tradiții nu numai pentru instrumentele folosite și tehnica păstrată, dar și pentru menținerea interesului publicului larg pentru arta sabiei japoneze. Într-un moment în care folosirea sabiei pentru principalul său scop s-a dovedit ca fiind nu foarte eficientă, aceste adaptări au făcut posibilă păstrarea tradițiilor.

Astăzi, Kendo are milioane de adepți în toată lumea, lucru care cu siguranță nu ar fi fost posibil dacă de-a lungul timpului nu apăreau aceste modificări cu scopul de a proteja practicanții de accidentări. De asemenea Ken Jutsu s-a adaptat la cerințele vremurilor. Astăzi, se folosesc echipamente de protecție, Fukuro Shinai, Shinai, etc toate acestea facilitînd practica dincolo de pericolul iminent de accidentare ce reiese din utilizarea exclusivă a sabiei de antrenament făcută din lemn masiv (bokken). Și în Seibukan Dojo se folosesc echipamentele de protecție, deși tehnica nu s-a schimbat. Ken Jutsu presupune păstrarea tehnicii vechi, folosite de samurai pentru luptă.