DE LA YOROI LA KENDOGU

Kendō Gu sau armura de Kendō

Astăzi nu putem să discutăm despre arte marțiale japoneze și mai ales despre Ken Jutsu fără să luăm în considerare mai noua disciplină sportivă numită Ken Do – Calea Sabiei. Din punct de vedere al materialelor folosite în Kendo cel mai important este, desigur, echipamentul de protecție. Deoarece acesta a facilitat într-o mare măsură trecerea de la cruda disciplină marțială Ken Jutsu la sportul Kendo. Materialul de față își propune să aducă cîteva informații istorice despre cum a apărut armura de Kendo, cunoscută sub numele de Kendo Gu (剣道具) sau mai pe scurt Bogu. Armura de Kendo este compusă din cască (Men), pieptar (Do), mănuși (Kote) și apărătoare pentru zona inghinală / șolduri (Tare). În Ken Jutsu, sau mai bine spus, pe cîmpul de luptă se folosea armura, numită Yoroi. Dar cum s-a făcut trecerea de la complexa armură de samurai Yoroi la armura de Kendo?

Naganuma Shirōzaemon Kunisato (1688-1767) din tradiția Kashima Shinden Jikishinkage-ryū Kenjutsu este creditat ca fiind la originea introducerii armurii pentru antrenament și folosirea shinai-ului în arta sabiei japoneze. Deși Naganuma Shirōzaemon Kunisato are această faimă, nu i se datorează lui, în totalitate, acest fapt.

Cu cîteva sute de ani înainte de Naganuma, în secolul 16, Kamiizumi Ise no Kami și Hikita Bungorō din tradiția Shinkage Ryū foloseau fukuro shinai-ul (sabie de bambus despicat și acoperit cu o husă de piele), atît pentru antrenamente cît și pentru luptele pe care le aveau cu reprezentanții altor tradiții marțiale. Oricît de atent se lupta cu bokken-ul, accidentele erau adesea mortale. Este cunoscut cazul lui Miyamoto Musashi care, înarmat cu un simplu bokken și-a ucis adesea opozanții în confruntări. Ulterior, aceste prime forme de shinai s-au perfecționat pînă la cele din zilele noastre, pe care le întîlnim în disciplina Kendō.

Revenind la Naganuma Kunisato, conform cu cronica Heiho Denki Chukai, se știe că tatăl acestuia, Yamada Mitsunori, pe cînd avea 18 ani, a suferit un accident  într-o lupătă cu bokken, fiind nevoit să întrerupă practica pînă la vîrsta de 22 de ani. Această rană a lăsat urme permanente și l-a motivat pe Mitsunori să conceapă un echipament de protecție.

Yamada Mitsunori și Naganuma Kunisato au o contribuție majoră la dezvoltarea armurii de antrenament, precum și în folosirea acesteia împreună cu shinai-ul – 竹刀 pentru dueluri între școli, fenomen cunoscut sub numele de taryū jiaiShinkage Ryū Sagawa Ha din Sendai a fost prima tradiție ce a introdus folosirea în timpul antrenamentelor a protecției pentru față, protectie numită men hō . Însă, școlii Jikishinkage îi este atribuit meritul pentru introducerea în folosire (între anii 1711 si 1716) a unui echipament complet de protecție, pentru meciurile de antrenament (shinai uchikomi geiko), acesta fiind format din cască – men, pieptar – dō, mănuși – kote și protecție pentru coapse – tare. Totuși, Yamada Mitsunori avertizează în textul Heiho Zakki că adepții antrenamentului cu protecții, să nu se arunce necondiționat în lupă bazîndu-se pe echipamentul de protecție, deoarece în lupta pe viață și pe moarte lucrurile stau diferit. 

Toate aceste schimbări au avut rolul de a revitaliza disciplina Ken Jutsu, ea fiind ușor în decădere la acele vremuri, datorită climatului pacifist ce a caracterizat epoca Edo. Interzicerea duelurilor între școli și lipsa confruntărilor armate făcuseră ca artele marțiale ce presupuneau folosirea armelor să își piardă din popularitate.

Exersarea permanentă a formelor – kata devenise plictisitoare. Lipsa confruntărilor se simțea acut, iar introducerea echipamentului de protecție și conceptului de shiai uchikomi keiko – lupte de antrenament au dus la creșterea rapidă a popularității școlii Jiki Shinkage Ryū. Mulți spadasini de renume precum Otani Nobutomo, Shimada Toranosuke sau Sakakibara Kenkichi au devenit cunoscuți datorita acestei tradiții.

Otani Nobutomo a fost unul dintre cei mai mari promotori ai conceptului de taryū, standardizînd lungimea shinai-ului și introducînd primele forme de regulament. Dintre nenumărații elevi ai lui Otani,  unul s-a distins, Sakakibara Kenkichi. La vîrsta de 13 ani începea antrenamentele sub tutela lui Otani, pentru ca la 27 de ani să primească certificatul de menkyō kaiden (transmisie completă a tradiției).

Kenkichi s-a născut în noiembrie 1830, în localitatea Otsuka, actualmente parte din Tokyo, ca fiu al lui Masutaro Sakakibara. Se spune că ar fi fost un geniu al sabiei însă nu a putut să primească certificatul de menkyō kaiden mai devreme deoarece fiind sărac nu și-a permis să plătească mai repede taxa pentru certificat și ceremonia de acordare a acestuia. Aflând de această situație, în 1856, Otani a plătit totul pentru Kenkichi, iar acesta a putut să primească certificare, astfel. Ulterior, Kenkichi a fost introdus ca instructor asistent la Kōbusho. Otani a participat activ la fondarea Academiei Militare Kōbusho – 請武所 în 1855, unde se preda teppōjutsu, kenjutsu, kyujutsu, sōjutsu. În același an se căsătorește cu Taka, fiica lui Iwajiro Mihashi un hatamoto al Shogun-ului. Mama lui Taka era fiica lui Kaishu Katsu, un om de stat ce a avut un rol important în perioada de traversare de la regimul Tokugawa la Meiji.

Doi ani mai tîrziu, Kenkichi a fost numit instructor sef. În 1863, salariul său a fost crescut la 300 de ryō și a fost numit garda personală a Shogun-ului Iemochi Tokugawa, care-l aprecia foarte mult pentru caracterul său extrem de onest. Trei ani mai târziu, Shogun-ul Iemochi moare la frageda vârstă de doar 21 de ani iar Kenkichi a demisionat din funcția ce o ocupa, rezumîndu-se la a preda kenjutsu la propriul dōjō din Shitaya Kurumasaka, Tokyo. După abolirea shogunatului in 1867, Kenkichi a continuat să predea doar kenjutsu trecînd prin mari lipsuri din cauza scăderii interesului pentru această disciplină în epoca Meiji.

În 1873, cu ocazia unei ceremonii comemorative a fostului Shogun Iemochi, Kenkichi face o demonstrație publică de kenjutsu în care are loc și un meci demonstrativ.

Printre spectatori se afla și starețul templului Sennenji din Asakusa al sectei Jodō.

Fiind profund impresionat de această inițiativă, împreună cu alți admiratori a investit fonduri în susținerea unui proiect ce consta într-o serie de demonstrații și meciuri cu armură și shinai conduse de Kenkichi. Astfel, primul eveniment a avut loc în 15 aprilie 1873, cunoscut sub numele Kankyo Gekkenkai – Concursul de Kenjutsu Autorizat de Guvern. A avut un succes răsunător și fenomenul s-a extins cu repeziciune. Într-o lună au ajuns să fie ținute nu mai puțin de 20 de astfel de concursuri în Tokyo. Dar succesul de care s-a bucurat această inițiativă nu a fost văzut cu ochi buni de autorități, care se temeau ca spadasinii să nu devină un pericol pentru noua admnistrație și astfel, în 30 Iulie 1873, aceste concursuri au fost interzise pînă în anul 1876.

Sakakibara Kenkichi devine al 14-lea Soke al tradiției Jiki Shinkage Ryu, avînd la rîndul său sute de elevi, dintre care nu mai puțin de 20 de persoane (conform cu Watatani Kiyoshi și Yamada Tadashi – Bugei Ryuha Jiten) au ajuns să fie certificate cu nivelul menkyō kaiden. Cei mai talentați discipoli sunt considerați Yamada Jirōkichi și Matsudaira Yasutoshi. Un alt nume important al artelor marțiale japoneze ce a studiat cu Kenkichi a fost nimeni altul decât Takeda Sogaku fondatorul tradiției Daitō Ryū.

Jiki Shinkage Ryū este considerată una dintre școlile ce a stat la baza ideii de Kendō prin sistemul de competiții promovat. Indiferent de școală, toți practicanții puteau să lupte atâta timp cât respectau un regulament comun. Acest lucru a fost o inițiativă genială ce a avut ca efect revigorarea artei sabiei în epoca modernă.

Din punct de vedere tehnic, o altă tradiție a avut un rol foarte important în formarea disciplinei Kendo, respectiv Itto Ryu și ramurile sale. Foarte importantă a fost Nakanishi Ha Itto Ryu, ce a fost fondată de Nakanishi Chuta Tanesada, pornind de la vechea școală Ono Ha Itto Ryū. Aceasta , la rîndul ei, foloseste un model special de kote-uri numite oni-gote 鬼小手 (kote-urile demonului).

Astăzi, Kendō este datoare acestor vechi tradiții nu numai pentru instrumentele folosite și tehnica păstrată, dar și pentru menținerea interesului publicului larg pentru arta sabiei japoneze. Într-un moment în care folosirea sabiei pentru principalul său scop s-a dovedit ca fiind nu foarte eficientă, aceste adaptări au făcut posibilă păstrarea tradițiilor.

Astăzi, Kendo are milioane de adepți în toată lumea, lucru care cu siguranță nu ar fi fost posibil dacă de-a lungul timpului nu apăreau aceste modificări cu scopul de a proteja practicanții de accidentări. De asemenea Ken Jutsu s-a adaptat la cerințele vremurilor. Astăzi, se folosesc echipamente de protecție, Fukuro Shinai, Shinai, etc toate acestea facilitînd practica dincolo de pericolul iminent de accidentare ce reiese din utilizarea exclusivă a sabiei de antrenament făcută din lemn masiv (bokken). Și în Seibukan Dojo se folosesc echipamentele de protecție, deși tehnica nu s-a schimbat. Ken Jutsu presupune păstrarea tehnicii vechi, folosite de samurai pentru luptă.

Kenjutsu

“TRADITIE CONTEMPORANA”

Cu secole in urma, samuraii din vechea Japonie au perfectionat la un asa nivel tehnica sabiei, incit, brusc, tehnica a disparut, topindu-se in mintea practicantului, contopindu-se cu acesta si deschizind noi si nebanuite aspecte ale practicii. Astfel o simpla tehnica, menita sa ia viata adversarului a ajuns sa fie o tehnica meditativa care sa patrunda adinc in conștiința noastra dincolo de barierele mintii cotidiene, acolo unde numai tehnicile de meditatie Zen se credea ca pot ajunge. Concentrarea totala doar pe un singur gest si gind face ca orice altceva sa dispara. Miscarea aceea unica in care fizicul si psihicul sint angajate total, face ca anumite zone ale constiintei noastre sa se trezeasca accesind zone care pina atunci ne pareau imposibil de imaginat. O astfel de practica care este identica cu meditatia zen, insa are si vigoarea exercitiilor fizice este ceea ce avem nevoie astazi, dupa cele 8 ore de munca.

Societatea moderna este un factor extrem de daunator fizicului si psihicului uman. Stresul cotidian acut pe care il resimtim cu totii, alimentatia defectuoasa, lipsa de miscare si efort fizic fac ca oamenii zilelor noastre sa sufere de mult mai multe boli decit sufereau predecesorii nostrii. Desi medicina a evoluat fabulos de mult in ultimul secol ne confruntam cu un numar in continua crestere a aparitiei bolilor. Astazi, termeni precum poluare, stres, poluare fonica, mincaruri ce contin extrem de multe chimicale sint pe buzele tuturor. In acest context o disciplina martiala care sa solicite atit fizicul cit si psihicul este exact lucrul de care avem nevoie pentru a ne pastra intr-o forma fizica/psihica buna.

In numai doua ore de practica a caii sabiei, psihicul se elibereaza de tot stresul cotidian pe care l-a acumulat, fiind pregatit a doua zi pentru noile solicitări la care o sa fie supus. De cite ori, dupa o zi intreaga de stat la birou, ati avut o noapte agitata in loc sa aveti un somn profund și v-ati zvircolit in pat stringind asternuturile sub voi? Calea sabie face ca tot acest stres sa dispara. O astfel de practica imbunatateste serios circulatia cerebrala iar fluxul constient al gandurilor este oprit, in timp ce sangele patrunde in straturile profunde. Mai bine irigate, acestea se trezesc dintr-un fel de somnolenta si activitatea lor confera o impresie de bunastare, de seninatate, de calm, asemanatoare somnului profund, dar totusi in plina veghe.Astfel, sistemul nervos este destins, ajutandu-ne sa fim receptivi, atenti in cel mai inalt grad cu fiecare dintre celulele corpului.

Un vechi proverb ne spune ca: “o minte sanatoasa intr-un corp sanatos” poate sa fie. Din ce in ce mai des aud oameni care spun ca munca de birou ii afecteaza serios din punct de vedere fizic. Datorita lucrului excesiv in fata PC apar deformari ale coloanei vertebrale, scade vederea, etc. Acestea sint doar citeva exemple, insa lista ar putea sa continue. Calea sabiei, Ken Jutsu/ Iaido/ Iai Jutsu, ne ofera un remediu si o solutie la aceste probleme.

TEHNICI VECHI, APLICARE MODERNA

Se spune ca omul este o fiinta evoluata prin faptul ca are constiinta si capacitatea de a-si controla impulsurile primare. Arta dominarii impulsurilor primare, autocontrolul, stapanirea de sine, toate acestea par lucruri de neatins uneori, in conditiile vietii de zi cu zi. Omul care nu are autocontrol nu cunoaste nici intelepciunea, nici puterea concentrarii. In lipsa concentrarii nu se poate cunoaste pacea interioara. Si cum ar putea fi fericit cel care nu cunoaste pacea? Corectitudinea, curajul, bunatatea, politetea, rabdarea, onoarea, loialitatea, modestia, respectul, sunt valori indispensabile controlului de sine, care este chintesenta codului onoarei si moralei universale. Toate aceste principii conduc la elevarea spiritului si extinderea constiintei.

In Ken Jutsu “ieri” sau ” maine ” devin notiuni mai putin importante, ceea ce conteaza insa este momentul prezent, clipa traita in toata intensitatea ei. Astfel, descoperim in noi potentialul latent, inca neexploatat, adevarata noastra natura, fara graba, fara griji, fara notiunea de a castiga sau a pierde ceva. Ken Jutsu este calea spre perfectionarea continua, prin motivatie si credinta in scopul final, prin munca si perseverenta, prin daruire si modestie. Viata noastra ne este data de doua elemente distincte din univers : fizicul si spiritul, Unificarea acestora fiind scopul urmărit în Ken Jutsu.

HIKITA SHINKAGE RYU

In Japonia sunt considerate trei mari traditii martiale ce au stat la baza formarii traditiilor de lupta cu sabia si nu numai. Acestor trei linii le putem spune pe scurt a) Shinto Ryuha; b) Kurama Ryuha c) Kage Ryuha. Fiecare din aceste traditii are propria sa caracteristica si istorie. Traditia Hikita Shingake Ryu apartine de curentul Kage Ryu.

Fondatorul acestei traditii este Hikita Bungoro. Acesta s-a nascut in 1537 in provincia Kaga (Prefectura Toyama) satul Ishikawa. Mama sa era sora mai mare a lui Kamiizumi Ise, fondatorul traditiei Shinkage Ryu. Inca din tinerete a luptat alaturi de Kamiizumi Ise in provincia Kozuke (Prefectura Guma), remarcandu-se ca un excelent luptator cu Naginata si Yari. Se asuma ca ar fi inceput sa invete arta sabiei direct de la Kamizumi Ise, datorita relatiilor sale stranse de rudenie. Insa este extrem de posibil sa fi invatat la rindul sau direct de la Aisu Koshichiro, fiul fondatorului traditiei Kage Ryu.

Exista Densho în Kumamoto in care gasim informatia ca Hikita a studiat, de asemeni, si Kashima Shinto Ryu a lui Tsukahara Bokuden cu unul dintre elevii acestuia pe nume Ujii Yashiro Mitsuhide in provincia Ise. Totodată, se stie ca Hikita a primit Inka si în Nen Ryu, insa nu se cunoaste exact cine i-a fost profesor.

A predat lui Oda Nobutada (primul fiu al lui Oda Nobunaga), Toyotomi Hidetsugu (nepot al lui Toyotomi Hideyoshi si in acelasi timp fiul adoptiv al acestuia), Kuroda Nagamasa (fiul lui Kuroda Kanbei).

Ulterior a fost angajat de familia Hosokawa pentru a preda arta sabiei lui Hosokawa Yusai. In 1595 renunta la serviciul sub familia Hosokawa pentru a-si începe Musha Shugyo. Se rade pe cap și devine calugar budist adoptând numele numele de Seiunsai. Tradiția sa marțială s-a dezvoltat în mod special în Kyushu. Dintre toate liniile de Shinkage Ryu existente astăzi se crede că Hikita Ha este cea mai apropiată de vechiul Kage Ryu.

TAISHA SHINKAGE RYU – DE LA KENJUTSU LA NINJUTSU

Aceasta traditie martiala a fost fondata de Marune Kurando no Suke in1568, dupa ce in prealabil studiase trei traditii martiale, respectiv Chujo Ryu cu Amakusa Izu no Kami, Ta Ryu cu Tsukahara Bokuden si ulterior Shinkage Ryu cu Kamiizumi Ise. In februarie 1568 Kamiizumi Ise ii confera cu certificat al transmisiei (Inka). Din acest moment Marune a lucrat intens la noua sa scola de hyoho si impreuna cu Den Rinbo Raigyo ( Zhuan Linfan ) a format Sagara no Shinobi fiind în slujba seniorului Sagara Nagatsune. Este cunoscut faptul ca Den Rinbo, inainte de a intra în grupul lui Marune a fost pirat. Rinbo s-a ocupat în mod special de reteaua de spioni formata de aceasta traditie. Deasemeni avea relatii stranse cu shugenja (calugari războinici) (ulterior devenind chiar el un shugenja) si cu ajutorul carora reusea sa obtina informatii altfel inaccesibile. A fost numit primul comandant (jonin) al clanului Sagara no Shinobi. Organizati in zece formatiuni, aveau nume ce corespundeau unor tehnici din Taisha Ryu si erau conduse de un menkyo kaiden din scoala. Se spune ca Marune Kurando conducea o retea de 24 de chunin (oameni intermediari) ce erau experti in bu jutsu si care aveau misiunea de a interconecta reteaua si de a transmite ordinele la cei saisprezece genin. Marune a introdus puternice aspecte mistice din Buddhismul Mikkyo in scoala sa, folosind cultul zeitatii Marishi Ten. Kuji Kiri, Mantre si incantatii sunt folosite pentru a-i conferi practicantului abilitatile necesare pentru a invinge.

Interesant la aceasta traditie martiala este faptul ca, desi au trecut mai bine de 440 de ani de la formarea ei, in zilele noastre ea a ramas concentrata in aceiasi regiune unde a si aparut. La nu mai mult de 1h de mers pe jos de la mormintele lui Marune Kurando si al lui Den Rinbo Raigyo se afla casa celui de al 13-lea Mare Maestru al traditiei. La 15 min de acelasi loc este casa unde si astazi traiesc urmasii lui Marune Kurando, in persoana dl Marune Sekinosuke.

YAMAKITA TAKENORI

Dl Yamakita Takenori (Fujiwara Sadamune), cel de al 13-lea maestru al traditiei a trait intr-un sat de munte la 1,5 ore de orasul Kumamoto, Prefectura Kumamoto si avand casa la liziera padurii, fiind intr-o armonie deplina cu natura. El si-a pastrat cele mai importante calitati umane, precum modestia, voia buna, naturaletea si motricitatea. Pe vremea cind era tinar practica pe linga Taisha Shinkage Ryu Ken Jutsu si alte arte martiale precum Kendo si Jukendo avind nivelul Renshi. A invatat Taisha Shinkage Ryu de la tatal sau, Oda Seka, care a fost al 12-lea Soke al scolii dar si un renumit expert in lupta cu pusca cu baioneta (Jukendo).

NITEN ICHI RYU

Musashi este considerat ca fiind cel mai mare spadasin al tuturor vremurilor din Japonia. Remarcindu-se intr-o perioada de singeroase confruntari civile si militare, Musashi a marcat arta sabiei profund atit prin scoala pe care a fondat-o cit si prin tratatul de strategie Gorin no Shio, pe care l-a lasat mostenire celor ce-i urmeaza calea. Si astazi, in Japonia, numele sau este pe buzele tuturor practicantilor de arte martiale, dincolo de stil sau traditia din care fac parte. Celebritati din lumea artelor martiale precum Masutatsu Oyama l-au avut ca si personaj de inspiratie.

Musashi s-a nascut in 1584 (dupa alte surse in 1582), linga Himeji, in prefectura Harima intr-o familii de samurai cu traditie in practicarea artelor martiale. Dupa cum este scris pe monumentul ridicat pe muntele Tamukeyama, de Yori Miyamoto (fiul adoptiv al lui Musashi) “tatal sau se numea Shinmen Muni[sai], un maestru de Jute Jutsu. Tatal lui Musashi a jucat un rol activ in conflictele dintre daimyo din vremurile sale, folosind cu mare indeminare o sulita cu virf tip cruce, desi este considerat unul dintre cei mai abili practicanti de Jute Jutsu. Gratie daruirii cu care si-a indeplinit datoria, lui Muni[sai] Miyamoto i s-a oferit numele stapinului sau “Shinmen”. Se pare ca acesta este motivul pentru care Musashi se autonumeste in Gorin no sho: “Shinmen Musashi”. De asemenea Muni a fost invingatorul unui concurs de ken justu tinut in fata lui Ashikaga Yoshiaki ( ultimul Shogun al familiei Ashikaga ). Datorita acestui eveniment el a primit titlul de “Tenka Muso” ( “Fara rival in lume”), nume pe care l-a folosit ulterior. Munisai Miyamoto s-a hotarit la un moment dat sa se concentreze profund asupra luptei cu sabia si in mod special asupra luptei cu ….. doua sabii . A scris un Mokuroku in care detalia tehnicile scolii sale “Tori Ryu “. Aceasta scoala a fost fondata de Hirata Shokan, nimeni altul decit bunicul lui Musashi.

Se pare ca originea traditiei martiale a lui Musashi ne duce pina la scoala NEN RYU fondata de celebrul calugar razboinic Jion. Nen Ami Jion (1351-1409) a avut in total 14 elevi. Tsutsunami Hozan a fost al 12-lea discipol si era un adept al ju jutsu-ului si jute-ului, ce a fondat ulterior scoala Hozan Ryu. Hozan a trait o vreme in Shimotsuke (Tochigi) unde a avut ocazia sa-l intilneasca Hirata Shokan si sa invete de la el. Hirata Shokan preda in scoala sa Ken Jutsu, Naginata Jutsu, So Jutsu, Jute Jutsu si Ju Jutsu. Erau vremuri de razboi, iar cunoasterea armelor clasice era o necesitate. Muni[sai] Miyamoto a invatat de la tatal sau aceste discipline, excelind in folosirea katanei si a jute-ului. Musashi a primit invatatura in arta familiei si a dezvoltat-o practicind si “reflectind de dimineata pina-n noapte”.

In conformitate cu celebrul tratat Gorin no Sho, intre 21 si 29 de ani, Musashi a traversat Japonia vizitind diverse ryu ha ( scoli ) de arte martiale provocind sau acceptind un numar impresionant de dueluri, aproximativ 60, si iesind din toate invingator. Mare parte din aceste confruntari se pot regasi relatate in documentele vremii sale, insa nu in totalitate. Ultimul duel a fost cu Sasaki Kojiro pe insula Ganryu. Acest duel a facut obiectul de inspiratie a multor filme, piese de teatru sau romane, majoritatea sustinind ca lupta dintre cei doi ar fi fost data in valurile marii, Musashi fiind inarmat cu un bokken lung facut dintr-o visla, iar Sasaki cu o sabie neobisnuit de lunga. Insa realitatea istorica, bazata pe documente, spune ca cei doi s-au intilnit la ora fixata, fiind asistati de reprezentanții guvernamentali locali, pe un teren special amenajat. Musashi a folosit pentru acea lupta un bokken la fel de lung precum era sabia lui Sasaki Kojiro. Actualmente pe insula Ganryu exista un monument dedicat acelui eveniment, in care cei doi sint infatisati in momentul luptei.

Dupa acest duel, Musashi realizeaza ca arta sabiei nu consta doar in cine invinge si cine pierde prin strategie. Isi dedica restul vietii practicii artei sabiei si a meditatiei iar, in jurul virstei de 50 de ani, Musashi atinge starea de Satori, stare ce poate fi considerata similara cu trezia crestina, putind astfel sa perceapa adevarata natura a tuturor lucrurilor si fenomenelor. Din acest moment duelurile sale sfideaza rationalul. Insa cel mai important aspect este ca nici unul din oponentii sai ulteriori acestui eveniment nu au mai fost raniti in timpul duelurilor, desi s-au declarat invinsi.

In 1643 Musashi simte ceea ce va deveni o boala fatala si pe 10 octombrie decide sa se purifice “urcind pe muntele Iwato din provincia Higo din insula Kyushu, salutind si venerind cerul, adorind-o pe Kannon si stind in fata statuii lui Buddha”. Aici el se apuca sa scrie Cartea Celor Cinci Cercuri (Gorin no Sho), lucrare care ii ia 2 ani de meditatie si scriere pina sa o duca la final.

In martie 1645, boala de care suferea s-a acutizat, devenind ( dupa unele surse ) un cancer toracic, care s-a inrautatit rapid astfel ca, in aprilie, Musashi decide sa se retraga in pestera Reigan pentru a astepta linistit si impacat momentul inevitabil din viata tuturor oamenilor: moartea. Pe 12 mai 1645, Musashi a dat ultimele daruri elevilor si rudelor sale, apoi a scris DOKUDO ( calea autorealizarii/ calea pe care trebuie sa mergi singur), 21 de poeme de autodisciplina pentru generatiile urmatoare.

Pe 19 mai 1645, Miyamoto Shinmen Musashi, fondatorul scolii Hyoho Niten Ichi Ryu Ken Jutsu, autor al unuia dintre cele mai celebre tratate de strategie ( Gorin no Sho ), considerat cel mai mare luptator al tuturor timpurilor din Japonia, pleaca din lumea aceasta. Imediat ce sfirsitul marelui luptator a devenit iminent, preotul Zen Shunzan, alaturi de care Musashi practicase Zen o buna bucata de timp, a inceput sa intoneze sutrele ( textele sfinte ). Legendele spun ca atunci cerul a inceput sa devina innorat deasupra sa si un enorm fulger insotit de un puternic tunet ar fi izbucnit din nori, anuntind trecerea Maestrului Musashi in lumea cealalta.

Arte Marțiale sau ”Dansuri Marțiale”

Am început să practic arte marțiale undeva prin anul 1988. Artele marțiale erau încă interzise la respectiva vreme, iar eu,  fiind un copil, nu am avut altă variantă decît să merg la Judo. Nu mă duceau părinții, așa cum se întîmplă astăzi. Din contră, chiar îmi interziceau, așa că mă duceam pe ascuns la antrenament. Apoi a venit așa-zisa revoluție, iar artele marțiale au ieșit la suprafață precum ciupercile după ploaie. Am migrat rapid spre Karate și Aikido. În cei peste 30 de ani de cînd am intrat în contact cu artele marțiale, am întîlnit o mulțime de oameni care le practicau, fie mai bine, fie mai rău. Am călătorit în Europa, China, Japonia, Thailanda, Hong Kong, Taiwan, Filipine, Indonezia, etc., în dorința de a descoperi și practica ceea ce îmi doream. Dar acest articol nu se dorește a fi o prezentare a vieții mele marțiale. Acest articol dorește să explice care sunt diferențele dintre artele marțiale REALE și dansurile cu iz marțial. Sau cel puțin ce cred eu despre acest subiect!

Înainte de toate cititorii ar trebui să înțeleagă clar că Artele Marțiale sunt tehnici și metode de LUPTĂ. Deoarece fix din acest motiv se numesc arte MARȚIALE. Termenul ”marțial” se referă la război, militar, fiind un termen ce implică în mod automat ideea de luptă, război, militar, pregătire militară, pregătire de război  etc. Acesta este scopul lor principal. Că pot apărea și ”efecte secundare” este altă poveste, dar nu putem să vorbim de aceste aspecte secundare ca fiind de fapt adevăratul scop al Artelor Marțiale. Și aș dori să dau mai multe exemple aici, pentru a mă face mai bine înțeles. Celebrul spadasin Miyamoto Musashi a luat parte la șase războaie, a avut cel puțin 60 de dueluri pe viață și pe moarte, înainte de a se retrage și a scrie celebrul tratat militar Go Rin no Sho. A practicat Za Zen și nu numai. Dar principalul lui scop a fost eficiența marțială. Nu a practicat Zen pentru a atinge iluminare, ci pentru a fi din ce în ce mai eficient în tehnica războiului. La fel au stat lucrurile și cu Marune Kurando. Acesta era un spadasin celebru din zona Kumamoto ce învățase Kenjutsu de la Kamiizumi Ise (fondatorul tradiției Shinkage Ryu). Marune a fost fondatorul unui clan de ninja, numiți Sagara Shinobi și, totodată, un fervent practicant al cultului Zeiței Budhiste Marishi Ten. Spre sfîrșitul vieții se călugărește, dar înainte de asta a fost un războinic celebru. Dacă trecem în China, putem să vorbim de celebrul Sun Lu Tang, fondatorul stilului Sun de Taiji Quan. Acesta a studiat pe rînd Xing Yi Quan, Bagua Zhang și Taiji Quan. Era faimos pentru desele confruntări pe care le-a avut și a ieșit învingător. Dincolo de asta, Sun Lu Tan era un practicant înfocat al Daoismului, chiar putînd să își prevadă ziua morții cu mult timp înainte. Un alt exemplu este celebru Yang Lu Chan, fondatorul stilului Yang de Taiji Quan. Acesta a fost numit Instructorul de Arte Marțiale al gărzilor de corp imperiale. Vă închipuiți că nu  le preda acestora despre cum circulă energia Qi prin corp și cum pot ei să ajungă la nemurirea Daoistă! Gărzile de corp ale împăratului erau alcătuite din niște războinici cruzi și extrem de eficienți. Erau spuma armatei dinastiei Qing, nu niște căutători pacifiști ai iluminării. De ce am dat toate aceste exemple?! Pentru a înlătura valul mistic ce tinde să acopere anumite arte marțiale. Taiji Quan, Bagua Zhang, Kenjutsu, Aiki Jutsu, Iai Jutsu etc, nu erau niște metode mistice de elevare spirituală, ci erau niște tehnici marțiale ce aveau ca scop eliminarea cît mai rapidă a adversarilor. Astăzi, în 90% din cazuri, adepții acestor sisteme de luptă nu sînt în stare să facă față unei confruntări stradale cu o persoană neantrenată dar decisă să îi doboare. Și asta se datorează în primul rînd celor care au început să mistifice aceste discipline. Personal cred că toate artele martiale au fost eficiente la origine. Altfel nu ajungeau pînă în zilele noastre. Întrebarea care se pune este: ”De ce și cum a început această spiritualizare și cum de aceste sisteme marțiale au ajuns dansuri marțiale?

Cred că avem două direcții distincte care au dus la transformarea unor arte marțiale în dansuri marțiale. Prima direcție este cea mai interesantă, pentru că aici este vorba de cum oameni care știau, cunoșteau arta luptei și care erau extrem de eficienți în luptă, au dus, voit sau nu, elevii în eroare. A două direcție este foarte simplă și este una mercantilă. Oamenii cu abilități mediocre sau spre 0, dar cu un abil dar al vorbirii (“aburirii”) au văzut că se pot face bani frumoși! După cum se știe, escrocul este cel mai convingător om cînd este vorba de convins credulul de ceva ce… de fapt nu există!

Înainte de a vorbi de cele două direcții enunțate mai sus, vreau să menționez că, întotdeauna trebuie să ținem cont în primul rînd de climatul social, apoi de cerere și ofertă. Eu fiind de formație economist, pot spune că am reușit să înțeleg lucrurile acestea ceva mai ușor. Probabil un practicant de arte marțiale ce ar fi și psiholog / sociolog ar înțelege și mai ușor. 

Climatul social joacă cel mai important rol, pentru că el influențează într-o măsură esențială Cererea și Oferta. Este o expresie care sintetizează ceea ce vreau să spun în rîndurile ce vor urma:”Hard times create strong men. Strong men create good times. Good times create weak men. Weak men create hard times”

Artele marțiale au apărut atunci cînd erau necesare, cînd vremurile erau grele și violența era ceva obișnuit. Atunci nu era timp pentru povești cu zîne și Feți Frumoși. Pentru că venea ”Zmeul” și “vedeai” repede pe pielea ta, sau a celor dragi ție, cam cum stă treaba. Pe măsură ce timpurile au devenit mai bune, violența s-a redus. Dispărînd violența au apărut confortul, lenea, escrocii, șarlatanii, oamenii cu probleme psihice etc., în artele marțiale. Astăzi vedem în Japonia la tot pasul practicanți de diverse arte cu Ki (Qi) care își ”spulberă” adversarii fără să-i atingă. Totul pînă cînd întîlnesc pe cineva care “nu prea știe” cum funcționează treaba asta cu Ki Jutsu și le “sparge botul” repede cu un pumn foarte clasic. Păi, ce s-a întîmplat maestre?! S-a terminat bateria de la Ki? Nu ai apucat să te concentrezi suficient?….

Sistemele astea ”magice” nu au prea prins în țări precum Filipine, Brazilia, Thailanda. De ce?! Pentru că aceste țări nu au un nivel de viață ridicat, iar violența fizică este ceva cotidian. Aceste țări au dat arte marțiale ce sînt considerate extrem de violente, precum Muay Thai, Brazilian Ju Jutsu sau diverse sisteme de Knife Combat. Îmi aduc aminte și astăzi ce s-a întîmplat cînd am fost prima dată în Filipine. Practicam de ceva vreme diverse metode de Filipino Knife System ce erau populare prin Occident. Evident că eram convins că erau 100% autentice. Maestrul Ike Villaflores, la care eram atunci, mi-a cerut să-i arăt ce știu despre lupta cu cuțitul. I-am arătat eu ce am crezut că-i mai eficient etc.  A stat puțin, s-a gîndit și a venit întrebarea precum o lovitură de baros într-un clopot de biserică: ”Ce vrei să faci cu aceste tehnici, vrei să-l chinui?”. Mi s-a părut ciudată întrebarea. Cum adică să-l chinui?!? Evident că eu credeam că acele tehnici sînt letale. Am răspuns că nu, și că de fapt eu cred că acele tehnici au ca scop eliminarea definitivă a oponentului. Maestrul Villaflores a rîs și mi-a spus: ”Da! S-ar putea să și moară de la ele, dar poate ceva mai tîrziu. Însă, pînă ce o să moară, o să aibă timp să te omoare și el pe tine”. Am fost puțin descumpănit. Apoi, mi-a spus că de fapt ceea ce fac eu, la ei, în Filipine, se face atunci cînd vrei doar să-i dai o lecție cuiva, fără de fapt să vrei să-i faci rău cu adevărat. Ceea ce am învățat în Filipine despre lupta cu cuțitul nu are aproape nici o legătură cu ceea ce învățasem înainte, deși erau ambele sisteme ce pretindeau că sînt din Filipine. 

Acum să mă întorc la prima direcție de care vorbeam ceva mai sus. Maeștri care știau dar nu au vrut să arate ce trebuie! Aici subiectul este destul de complex. Artele marțiale erau văzute ca un lucru extrem de important în societățile în care s-au fundamentat, iar accesul la maeștri renumiți era destul de dificil și, în același timp, destul de exclusivist, în sensul financiar. Studierea cu un maestru renumit era o garanție a faptului că ceea ce vei învăța este de o calitate înaltă și, ulterior, acest lucru îți putea garanta obținerea nu numai a securității personale, cît și a unui trai înstărit. Era tot așa cum astăzi este absolvirea unei universități de prestigiu precum Oxford. Evident că nu toți cei ce termină Oxford devin peste noapte oameni de succes, dar într-un procent major aceștia au garanția unui viitor de calitate. Dar Oxford nu este pentru toată lumea, și mai ales nu este pentru cei săraci. Dintre cei ce își permit sînt aleși cei care au și calitate. Oricît de mercantil sună, așa stau lucrurile. Și astăzi, și acum 200 de ani, și acum 500 de ani! Acum să revenim la maeștri. Aceștia erau produsul unui proces destul de anevoios. Calități precum dedicația, răbdarea, seriozitatea, devotamentul erau impetuos necesare pentru a se obține un astfel de om. Om care la rîndul său solicita elevilor săi aceleași lucruri. Pentru că așa fusese și el învățat. Însă pe măsură ce vremurile s-au schimbat, din ce în ce mai rari erau elevii ce aveau aceste calități. După cum am spus mai sus, creșterea calității vieții duce automat la creșterea nivelului de siguranță personală. Astfel dispare necesitatea de a fi pregătit pentru conflict pe viață și pe moarte. Și așa maeștri s-au trezit că nu mai au masă de selecție și …. sursă de venituri. Unii dintre ei au găsit un ”loc de muncă” în cadrul anumitor unități militare, poliție sau securitate. Alții au făcut ”pact cu Diavolul” și au început să își împartă cunoștințele lumii interlope. Alții, mai puțini norocoși, au trebuit să se reprofileze, recalifice și au abandonat viața marțială pentru cea socială. Printre cei ce s-au reprofilat au apărut personaje care s-au adaptat la ”cerințele pieței”. Sportul a luat locul necesității. Kenjutsu s-a transformat în Kendo, Aiki Ju Jutsu în Aikido, Ju Jutsu în Judo, Kung Fu în Wushu etc. Toate aceste schimbări s-au făcut pentru că așa au fost cerințele vremurilor. Dar nu acest fapt a fost sursa răului. Ci cei care au preferat să se adapteze la anumite cerințe ce nu mai aveau legătură cu eficiența, fie ea marțială sau sportivă. Maeștri care au preferat să predea o metodă diluată a ceea ce ei făceau, de fapt. Unii au făcut-o pentru bani, alții pentru faimă, alții pentru a fi și ei la rîndul lor venerați de elevii lor. Motivele au fost diverse și destul de complexe. Cert este că la începutul sec. al XX-lea, lucrurile au început să se dilueze. Pentru că cerințele au fost altele. Personal am întîlnit așa-ziși experți, foarte bine cotați, dar care nu erau capabili nici măcar să facă față unui “sparring” prietenesc. Am întîlnit și oameni ce practicau arte marțiale tradiționale, dar care erau eficienți la luptă. Astăzi, datorită metodelor de promovare online, cu ușurință auzim și vedem diverse incidente, în care mari experți de arte marțiale tradiționale sînt făcuți KO extrem de repede de reprezentanți ai stilurilor așa-zis sportive. A se vedea celebra luptă dintre expertul de Taiji Quan Wei Lei și un luptător destul de modest de MMA pe nume Xu Xiaodong. Lupta a durat 20 sec. înainte ca practicantul de Taiji Quan să fie făcut KO. Și este mult spus că a fost o luptă. Apoi Xu Xiaodong a provocat și alte stiluri, precum Wing Chun, unde a învins cu ușurință doi așa-ziși experți.

De ce s-a ajuns aici?! Simplu! Pentru că oamenii ce practică arte marțiale tradiționale nu mai sînt profesioniști în sensul pur. Adică nu mai cîștigă bani din ceea ce fac, mai exact din luptă. Majoritatea celor care predau arte marțiale tradiționale și cîștigă bani din asta o fac din activități conexe, precum seminarii, examinări, diplome, cursuri. Nu mai sînt cu adevărat profesioniști, ci mai degrabă au devenit coach de dezvoltare personală. Nu calitatea lor de luptători le aduce venitul, ci calitatea lor de vînzători de iluzii. Pe lîngă cei ce au transformat tehnicile de luptă în metode de dezvoltare personală au apărut și elevi de mîna a cincea care au vrut și ei să fie profesori. 

Dincolo de cele menționate pînă acum mai este o anumită categorie de experți, respectiv cei ce știu, pot să o dovedească, dar nu predau decît celor ”aleși”. Însă nu refuză banii celor ce nu sînt aleși. Pe aceștia din urmă îi învață cel mai adesea formele (kata/ taolu/ etc) ”goale”. Le oferă o explicație absolut penibilă pentru ceea ce fac și… gata! Ca fost practicant de Karate m-am întrebat adesea de ce tehnicile din kata (forme) pe care le practicam nu semănau deloc cu tehnicile din Kumite (luptă). Era ca și cum ai face două lucruri total diferite. Răspunsul este că de fapt adevăratele aplicații din Kata erau ascunse publicului. 

Și acest gen de maeștri sînt oarecum la fel de periculoși precum cei ce nu prea mai știu, pentru cei nealeși. Deoarece îi amăgesc pe aceștia fără să le ofere ceva de calitate, calitate pe care de altfel o au. De ce fac asta?! Cel mai adesea este o chestiune de istorie, cultură. Motivele fiind de genul că nu ai aceeași culoare a pielii cu ei, nu vorbești aceeași limbă, nu ești din aceeași familie etc. A sta alături de astfel de experți este la fel de dăunător ca a sta lîngă unul care nu prea știe. Adică … la ce bun dacă știe și nu te învață?! Ok, poți să te mîndrești că maestrul tău este foarte capabil. Dar este bine să ai grijă să nu fi pus în situația de a testa ceea ce te învață. 

Să trecem acum și la analiza celor ce doresc să învețe. În 2007 am deschis o sală de Kenjutsu. Mi-au trecut pragul mulți oameni. Motivele din spatele acestor oameni erau la fel de numeroase precum era și numărul lor. Însă, dacă din 100 de persoane am găsit unul cu adevărat interesat de ceea ce făceam noi acolo, este bine! Nu spun că eu sînt un profesor atît de bun încît oricine venea la mine ar fi trebuit să și rămînă. Pînă la urma este cerere și ofertă. Clientul cere, vine, vede o perioadă mai lungă sau scurtă de timp și apoi plecă. Este normal! Nu tuturor le place friptura. Sînt oameni care preferă lactatele sau vegetalele. Este o chestiune de gust. Problema este că dintre toți cei care mi-au trecut pragul și au plecat ulterior nu sînt mai mult de 3 persoane cărora eu personal le-aș fi dat credit că aveau șanse să înțeleagă cu adevărat ceea ce fac. Un alt aspect foarte important aici este de cîte ori pe săptămînă ajunge elevul la antrenament. Dacă ai 3 antrenamente pe săptămînă și ajungi la doar unul din ele, poate sa fie însuși Ip Man în persoană pe post de profesor, ca elevul tot slab o să fie. Și nu este vina maestrului. Un sportiv decent face între 10 și 12 antrenamente pe săptămînă. Deci, încercați să înțelegeți că practic el face de 3, 4 ori mai mult decît o persoană care merge de 3 ori pe săptămînă la un antrenament de arte marțiale tradițional. Așa că a încerca să te compari cu un astfel de individ este ușor spre stupid. Pentru că un sportiv ce își cîștigă existența din activitatea pe care o desfășoară se numește profesionist. Chiar dacă la nivel declarativ spune că este amator. Amator ești cînd faci sport după ce ai terminat activitatea profesională care îți aduce venituri, iar aceasta nu este sportul. Dar de multe ori lucrurile nu sînt ceea ce se declară că ar fi. Am ținut timp de 6 luni evidența strictă a prezenței practicanților la mine în sală. Aveau la dispoziție două antrenamente pe săptămînă pentru toți practicanții și unul în plus pentru cei avansați. Și ghiciți ce?! Majoritatea veneau doar la un singur antrenament. Bine, am zis, pentru că de fapt se dorește să se facă o singură zi pe săptămînă, am redus antrenamentele la o singură zi/ săptămînă (evident s-a redus și prețul direct proporțional). Imediat au apărut discuții și cereri să se revină la vechiul program. I-am întrebat de ce doresc asta pentru că timp de 6 luni nu au făcut decît să vină o singură dată pe săptămînă. De fapt este vorba de confortul psihic al practicantului. Își spune: ”Lasă că mă duc data următoare, azi nu prea am chef, sînt puțin obosit.” Sau alte așa-zise motive. Acest lucru se întîmplă din lipsa de necesitate a antrenamentului de arte marțiale caracteristic zilelor noastre și tărilor unde nivelul de violență este scăzut. Dacă ai știi că atunci cînd ieși pe stradă integritatea ta fizică și psihică ți-ar fi amenințate, cu siguranță nu am mai fi ”puțin obosit” cînd ar fi vorba de a merge la antrenament. 

Comparativ cu artele marțiale tradiționale, cele sportive sau moderne au o mare calitate. Scopul lor este să învingă alți sportivi. Evident că atunci cînd există competiție, minciunile încep ușor, ușor, de fapt foarte rapid să dispară. Nu poți să-i spui adversarului că ai venit cu energia la pachet și că el trebuie să fie cooperant. Nu! Cu cît sistemul marțial este mai aproape de ceea ce se poate întîmpla pe stradă, cu atît mai eficienți sînt sportivii respectivi. Din acest motiv,  astăzi MMA este una dintre cele mai eficiente sisteme marțiale sportive. Pentru că scopul în MMA este să îți dobori cît mai repede adversarul avînd cît mai puține reguli. Iar antrenamentul este conceput de așa manieră încît să deservească scopului. Nu prea am auzit de săli de MMA unde o parte majoră din antrenament este acordată formelor (kata, taolu, anyo, etc). După ce s-a trecut cît de cît de faza de inițiere, sportivii încep să facă sparring. Pentru că numai așa poți verifica dacă o anumită tehnică este sau nu folositoare. Fie că este vorba de sparring cu temă, de o intensitate mai mare sau mai mică, tot sparring este. Pentru că lupta este o chestiune în care cei doi adversari nu au ca scop armonizarea, contopirea, integrarea în absolut etc. Ci este o treabă urîtă în care fiecare încearcă să-l neutralizeze pe celălalt. Și cu acest subiect s-au ocupat TOATE artele marțiale. 

În Taiji Quan, și aici mă refer la arta marțială Taiji QUAN nu la Qi Gong sau mai știu eu ce alte aberații cu emanciparea spirituală, integrarea în absolut etc, tehnicile sînt grappling oriented. Deși Taiji Quan conține și tehnici de lovire, sistemul este foarte aproape de Shuai Jiao (Lupte Chinezești). Acum vă întreb, retoric, pe voi, cititorii, cîți practicanți de Taiji Quan ce se aruncă unul pe altul la sol ați văzut?! Nu prea ați văzut! Nici eu! Însă ar trebui să se știe că de fapt un sistem complet de Taiji Quan conține: Jiben (inițiere, tehnici de bază), Zhan Zhuang (posturi statice), repetarea fiecărei tehnici individual pe ambele părți, Taolu (tehnicile exersate legat una de alta), Fa Li (exerciții de forță), Fa Jin (exerciții pentru abilități), Tui Shou (împingerea mîinilor), Drills (exerciții în doi ce au ca scop fundamentarea anumitor aspecte tehnice), exersarea formelor de lupă cu partener și desigur sparring. Dincolo de tehnicile de luptă fără arme în Taiji Quan se studiază și lupta cu Dao (sabia), Jian (Spada) și Qiāng (suliță). Și cînd mă refer la tehnici nu mă refer doar la Taolu (forme înlănțuite), ci la tot ce presupune exerciții premergătoare luptei. Evident că și nelipsitul sparring. Astăzi Taiji Quan este sinonim cu baletul executat foarte încet de către persoane trecute de a doua tinerețe. Eu m-am întrebat adesea cum naiba s-a ajuns de la ceea ce era în sec. 19 Taiji Quan (metoda de luptă predată gărzilor imperiale) la ceea ce este azi! Răspunsul este fix în rîndurile de mai sus. 

Nimeni nu spune că toți trebuie să practicăm MMA, Muay Thai, Wing Chun, Aikido sau Taiji Quan. Sau că trebuie să facem X+1 antrenamente pe săptămînă. Ce vreau să spun cu acest articol este că dacă tot practicăm o artă marțială, chiar la nivel de amatorism, să o practicăm într-un mod corect. Nu trebuie să ne accidentăm sau să ne deteriorăm fizic pentru a fi cei mai mari campioni, decît dacă chiar dorim acest lucru. Putem să facem orice fel de artă marțială la acel nivel pe care ni-l dorim sau putem, însă ceea ce facem să fie corect. Important este să fim conștienți de ce facem. Să nu trăim în basme cu Feți Frumoși marțiali.  Să nu credem că noi facem arte marțiale și să intrăm într-un conflict, atunci cînd de fapt facem un fel de dansuri marțiale. Pentru că ne punem în pericol pe noi și/ sau pe cei dragi nouă. 

Este bine de știut dacă ceea ce vă doriți să practicați sînt Arte Marțiale sau ….. Dansuri Marțiale și să ne asumăm asta! Însă nu uitați că Artele Marțiale sînt înainte de toate tehnici de luptă. Nu metode de ”armonizare” cu partenerul, nu metode curative sau tehnici spirituale. Dacă doriți să vă păstrați sau să vă redobîndiți sănătatea,  cel mai bine mergeți la Yoga sau Qi Gong, dacă totuși nu doriți să vă vadă un doctor. Dacă vreți să vă elevați spiritual se recomandă să mergeți la Biserică, Ashram, Shanga, Zen Dojo etc. Nu vă mai păcăliți singuri, pentru că de fapt sînteți păcăliți doar atunci cînd… chiar voi doriți să fiți păcăliți. 

Taisha Shinkage Ryu – part 2

Marune Kurando s-a născut în satul Yatsushiro, ca membru al familiei Yamamoto în anul 1540. Familia sa era vasală a clanului Sagara ce deținea în acele vremuri provinciile Yatsushiro, Kuma și Ashikita din zona Higo. Arătă un interes deosebit pentru disciplinele militare încă din copilărie. La 16 ani are primul duel datat, apoi urmează pentru 3 ani cursuri de Hyoho (strategie militară) și Chūjo Ryūsub maestrul Amakusa Izu no Kami. Unele surse menționează chiar că ar fi studiat și cu Tsukahara Bokuden. 

Se estimează ca în 1558 Marune îl întâlnește pe fondatorul curentului Shinkage Ryūundeva în Kyoto. Cum renumele lui Kamiizumi Ise era deja celebru, Marune nu pierde ocazia de a cere o luptă. Fiind învins cu mare ușurință de Kamiizumi, tânarul Marune cere să fie acceptat ca discipol. 

În 10 Martie 1564 Kamiizumi Ise face o demonstrație în fața Shogun-ului Yoshiteru Ashikaga. Marune i-a servit ca și partener. Se pare că demonstația a fost foarte bună, deoarece l-a impresionat pe Yoshiteru ce este cunoscut ca un împătimit practicant de hyoho,studiind până la acea dată cu nimeni altul decât Tsukahara Bokuden1, deoarece imediat scrie o scrisoare în care își exprimă aprecierea cu privire la aceasta. Originalul acestui document există și astăzi, fiind în posesia domnului Marune Sennosuke, descendent direct al lui Marune Kurando din localitatea HitoyoshiProvincia Kumamoto.

Marune Kurando no Suke rămâne alături de Kamiizumi Ise iar în februarie 1568 primește un certificat de transmisie, Inkade la acesta din urmă. 

Autorul impreunacu Yamakita Sensei studiind certificatul original, scris de Kamiizumi Ise pentru Marune Kurando

Shinkage Ryū

Setsunin-tō

Katsujin-ken

Tehnicile Satsunin-tō(殺人刀)și Katsujin-ken (活人剣)sunt tehnici supreme în școala mea. Ambele sunt foarte importante și inseparabile. Adeptii școlii nostre nu trebuie să considere aceste tehnci ca fiind de o importanță redusă.

Kamiizumi Ise no Kami Fujiwara Nobutsuna 

Marume Kurando no Suke Fujiwara Nagayoshi

În această zi importantă din a doua lună a anului 10 din era Eiroku (1568)

Apoi îl însoțește pe Kamiizumi pentru o perioadă lungă de timp în călătoriile sale, înainte de a se întoarce în provincia sa natală. În tot acest timp, acumuleaza o profundă cunostere în arta războiului și a tehnicilor militare. 

Întors în provincia natală Marune se antrenează intens și introduce în practica sa elemente din mikkyo2 folosind cultul zeiței Marishi Ten3.După o perioadă de intens antrenament și profundă meditație, Marune își fondează propria linie de Shinkage Ryūpe care o numește Shinkage Taisha Ryū.

Numele este greu de tradus deoarece Marune a folosit pentru cuvintul taicaractere din scrierea katakanace redau sunetul dorit de vorbitor dar nu și semnificația atunci când nu se cunoște contextul. Pentru al doilea cuvînt, shael folosește kanji 捨ce are semnificația de a abandona, a renunța, a sacrifica.Sunt multe interpretări ce țin de numele acestei școli. Se crede că Marune a ales această variantă de scriere pentru a nu limita înțelesul la o singură versiune. 

Timp de aproximativ 15 ani Marune a lucrat intens la noua sa școlă dehyoho și foarte important, împreuna cu un bun prieten de al său de naționalitate chineză, pe nume Den Rinbō Raigyō ( Zhuan Linfan ) a format o trupă de elită ce a devenit Sagara no Shinobi, fiind în slujba seniorului Sagara Nagatsune. Este cunoscut faptul că Den Rinbo, înainte de a intra în grupul lui Marune a fost pirat4. Den Rinbo s-a ocupat în mod special de rețeaua de spioni formată de această școlă. Deasemeni avea relații strânse cu shugenja (călugări războinici) ulterior devenind chiar el un shugenja șicu ajutorul cărora reușea să obțină informați altfel incaccesibile. A fost numit primul comandant (jonin) al clanului Sagara no Shinobi. Tot de la el o mulțime de elemente de luptă cu mâna goală specifice wu shu5ului au fost preluate și introduse în Taisha Ryū. Mormântul lui Den Rinbo este în dreapta mormântului lui Marune Kurando din localitatea Kumagun Nishiki.

Cimitirul unde sînt înmormîntați Marune Kurando și Den Rinbo Raigyo

Acest grup de ninja s-a remarcat în primă fază prin activitățile sale împotriva retelelor de contrabandiști și pirați ce activau în Marea Chinei de Est. Organizați în zece formațiuni, aveau nume ce corespundeau unor tehnici din Taisha Ryū și erau conduse de un menkyo kaiden6din școlă. Se spune că Marune Kurando conducea o rețea de 24 de chunin (oameni intermediari) ce erau experți în bu jutsu7ce aveau misiunea de a interconecta rețeau și de a transmite ordinele în ceea ce privește acțiunile operative către agenții operativi. 

Curriculum școlii enumeră mai multe discipline, printre care putem enumeraTachi, Kodachi, Iai Jutsu, Te Yari, Nito, Shuriken, Naginata, Ju jutsu, Ninjutsu și Mikkyo. Aceste discipline sunt împărțite în două mari capitole, omote(vizibil) și ura(ascuns). Influențele din artele marțiale chinezești sunt încă vizibile, deoarece Den Rinbo a participat efectiv la formarea acestei tradiții. Tehnicile acestui curent sunt extrem de dinamice combinând tehnicile de sabie cu lovituri de mâna și piciorul, aruncări, lupta cu mai mulți oponenți, etc. Marune Kurando s-a stins din viață în 01 martie 1629

Putem concluziona că această tradiție militară a avut un puternic caracter ura, ascuns, fiind axată pe spionaj, asasinate și alte operațiuni ce țineau de acestă parte neconvențională a războiului. 

1-Tsukahara Bokuden – fondator al tradiției Kashima Shinto Ryu –鹿島新当流

2-Mikkyo – tehnici secrete din Buddhismul Vajrayana introdus în Japonia de Kukai între anii 805 – 835 e.n.

3-Marishi Ten sau Marici– zeitate de origine Hindusă fiind adoptată de Buddhismul Vajrayana ca zeiță a Soarelui. Cultul acesteia a avut o puternică influență asupra clasei războinicilor din Japonia, fiind folosita ca protector divin de mai multe tradiții militare, printre care si de familia Yagyu și Kamiizumi.

4-Să nu uităm că Aizu Ikosai, de pe linia Kage Ryu a avut exact aceiași ocupatie până la vârsta de 36 de ani, când a hotărât să-și dedice viața căii sabiei. 

5-Wu Shu – 武術 – tehnică militară, unde Wuînseamnă război, iar Shu înseamnă tehnică. Acest termen desemnează artele marțiale de origine chineză. 

6-Menkyo Kaiden – 免許皆伝 – licență de totală transmisie a unei școli

7-Bu Jutsu –武術 – tehnică militară, unde Buînseamnă război, iar Jutsu înseamnă tehnică. Termen corespunzător limbii japoneze pentru chinezescul wu shu.