Cu mulți ani în urmă, am avut ocazia să vizionez un documentar despre artele marțiale din Japonia. Se intitula Budo – Art of Killing (1978). Numele păre cel puțin ciudat la o primă vedere. Cum adică arta de a ucide?! Ei bine, după mai mulți ani de practică și studiu am început să îmi dau seama cam despre ce ar fi vorba.
Samuraii și alți războinici ai Japoniei medievale au reușit să rafineze Arta Strategiei (Hyoho) la un nivel așa de ridicat de înțelegere încît, dintr-o tehnică destinată să aducă moartea, au reușit să făcă o cale spirituală (Dō – 道), prin care adeptul putea să se desăvîrșească și să atingă iluminarea (satori). La o primă vedere acest lucru este greu de conceput, însă – dacă urmărim istoria acestui fenomen – o să începem ușor, ușor să înțelegem cum metodele da a-ți învinge adversarul au devenit căi prin care să poți să te desăvîrşeşti.
În zilele noastre în Japonia există mai mulți termeni care fac referire la artele marțiale. Cea mai mare distincție este făcută cu privire la școlile de arte marțiale fondate înainte de restaurația Meiji, denumite generic Ko Ryū (tradiții vechi), și cele fondate după restaurație, numite generic Gendai Budō (Budō modern).
În Ko Ryū intră toate școlile vechi de arte marțiale, indiferent dacă folosesc sau nu arme. La fel, în Gendai Budō intră toate școlile de arte marțiale moderne, indiferent de natura lor, cum ar fi Judo, Kendo, Aikido, Iaido, Karate etc.
Datorită importanței pe care a ocupat-o cultura sabiei (katana), și folosirea ei în confruntări armate în Japonia, cele mai importante școli tradiționale de arte marțiale erau școli de sabie – însă nu trebuie să credem că în respectivele școli se studia doar Tehnica Sabiei (Ken Jutsu). Majoritatea școlilor de bu jutsu își instruiau adepții în mai multe dișcipline marțiale. De exemplu, în Kukishin Ryu (九鬼神流), școală de arte marțiale tradiționale fondată în secolul al XIV-lea, se întîlnesc șase discipline principale după cum urmează: tai jutsu (tehnica corpului), bō jutsu (tehnica bastonului), naginata jutsu (armă asemănătoare cu halebarda), kenpo (metoda sabiei), hanbo (metoda bastonului scurt), sō jutsu (tehnica sabiei) și, dincolo de folosirea diverselor arme, se mai studia și heiho (strategie). Toate aceste discipline erau menite să producă luptători profesioniști, superiori razboinicului de rînd.
Atestarea istorică a tradițiilor marțiale japoneze, în adevăratul sens al cuvîntului, începe cu secolul XIV (1301-1400), iar dintre acestea putem enumera: Chujō-ryu, Hozan-ryū, Kukishin-ryū și Nen-ryū. Termenul de ryu, care în mod normal se traduce prin „curgere”, este folosit în acest caz pentru a desemna o anumită tradiție care „curge” de la un maestru la altul, din generație în generație. Din acest moment școlile de arte marțiale se transmit prin certificate și înscrisuri care descriu în detaliu conținutul tehnico-tactic al școlii (mokuroku/densho) și cine are dreptul să predea respectivele tehnici.
În secolele XV și XVI, numărul școlilor de arte marțiale crește rapid, datorită războaielor și a perioadei de instabilitate prin care a trecut Japonia, fiind o necesitate.
Cel mai interesant lucru este că o parte dintre aceste tradiții de război, își aveau originea în lăcașuri de cult religios ale vremurilor respective, iar aceasta a avut o mare influență. Astfel, în cadrul practicilor ce aveau loc, începe ușor, ușor să apară tehnici de natură religioasă precum meditația, incantarea sūtrelor, folosirea gesturilor sacre (mudrā) etc. Motivul pentru care aceste practici au fost luate din sistemele religioase a fost unul foarte pragmatic, acela că – descoperă războinicii momentului respectiv – o minte antrenată prin rugăciune și meditație devenea ea însăși o armă ușor de stăpînit în timpul luptei, iar acest lucru le aducea un mare avantaj, prin eficiență, în fața adversarului. De asemenea, tehnicile și metodele de dezvoltare și coordonare a energiei interne s-au dovedit a fi extrem de utile în luptă, oferindu-i practicantului relaxarea necesară.
Însă aici au „căzut” în capcana tehnicilor ezoterice. Chiar dacă ei practicau doar pentru a obține anumite capacități psihice sau energetice, odată cu acestea au venit și alte „beneficii”, dar de natură spirituală.
De exemplu, Tenshin Shōden Katori Shintō-ryū (天真正伝香取神道流) a fost fondată de Iizasa Ienao Chosai care se spune că a practicat meditația și antrenamentul marțial în altarul Shinto Katori (orașul Sawara, prefectura Chiba) timp de 1000 de zile consecutiv, pînă cînd zeitatea tutelară a altarului, Futsunushi-no-mikoto (経津主之命), i-a apărut în vis, oferindu-i secretul artelor marțiale pe un pergament numit Mokuroku Heiho no Shinsho.
Alte tradiții marțiale sunt legate prin evenimente similare de altarul Shinto Kashima și de zeitatea altarului, Takemikazuchi-no-mikoto (武甕槌大神), zeitatea tutelară a artelor marțiale în șintoism.
Oameni care și-au dedicat întreaga viață studiului marțial, precum Yagyu Sekishusai (școala Yagu Shinkage-ryū), Kamiizumi Ise Nobutsuna (școala Shinkage-ryū), Miyamoto Musashi (școala Hyoho Niten Ichi-ryū) și Morihei Ueshiba (Aikido), se spune că au atins starea de satori (iluminarea) prin practica marțială. Iar acest lucru a fost posibil prin „împrumutarea” tehnicilor meditative din diverse sisteme filosofice sau religioase.
După o perioadă lungă de războiae între marii seniori ai Japoniei, cunoscută ca perioada statelor războinice Sengoku Jidai, doi generali abili, pe nume Oda Nobunaga și Toyotomi Hideyoshi, au reușit să unifice Japonia sub o singură conducere. Aceste evenimente au fost redate romanțat în romanul Taiko de Eiji Yoshikawa și nu numai.
Însă, la puțin timp după ce Toyotomi Hideyoshi moare, instabilitatea se instaurează iarăși, urmînd o altă perioadă scurtă de frămîntări și lupte pentru putere. În 1600 are loc bătălia de la Sekigahara unde forțele fidele fostului guvernator al Japoniei, Toyotomi Hideyoshi, s-au înfruntat cu cele ale lui Tokugawa Ieyasu. După această bătălie cîștigată spectaculos de Takugawa Ieyasu, autoritatea centrală a Japoniei trece în mîna acestuia care este numit Shogun în 1603.
În perioada lui Tokugawa societatea a fost condusă după reguli foarte clare care reglementau pînă și partea pe care trebuie să se meargă pe stradă. Clasele sociale, introduse pentru prima dată de Toyotomi Hideyoshi, au stat la baza societății în acea perioadă. Țara a intrat într-o perioadă de pace iar luptele dintre diverșii conducatori locali au fost interzise. De asemenea, duelurile dintre războinici, fără acordul oficialilor locali, au fost interzise.
Pînă la Bătălia de la Sekigahara (1600) și la Campania de la Osaka (1614), numărul războaielor era foarte mare, însă după aceste două bătălii țara a fost condusă de o singură autoritate centrală, iar războiele au devenit o raritate. Datorită acestor circumstanțe, cum pînă la acel moment școlile care predau starategia și tehnica războiului erau o necesitate, ulterior multe dintre acestea au trebuit să-și închidă porțile sau să se adapteze la noile cerințe ale momentului. În acest prim moment de răscruce, în istoria artelor marțiale japoneze, a apărut și unul dintre cei mai faimoși războinici ai Japoniei, spadasinul Miyamoto Musashi. Viața și activitatea lui sunt o oglindire a vremurilor pe care le-a trăit, din perspectiva marțială.
Miyamoto Musashi este un exemplu perfect cum, mergînd pe calea artelor marțiale, războinicul la început are parte de lupte sîngeroase, însă ulterior, practicînd intens, reușește să ajungă la stări de conștiință similare cu cele ale practicanților de căi spirituale precum Zen sau Yoga. Astfel, un instrument aducător de moarte prin natura sa inițială, sabia, devine un instrument ce dă viață, dar o viață plină de conotații spirituale.
Cel mai important moment de răscruce din istoria artelor marțiale japoneze a fost însă retaurația Meiji din 1867, cînd clasele sociale au fost abolite, iar prin aceasta a dispărut și ideea de familii de războinici. Portul sabiei a fost interzis. Astfel dispare simbolul cel mai de preț al samuraiului, încheindu-se o epocă care a format practic tot ceea ce spunem noi astăzi că sunt tradiții marțiale în Japonia.
Sub influența culturii de tip european, Japonia face schimbări mari la nivel social iar asta se răsfrînge și asupra artelor marțiale. Țara are o nouă formă de administrare din punct de vedere militar, armata este sub conducerea directă a împăratului, fiind centralizată și nu separată ca pînă atunci cînd fiecare daimyo (senior) local avea propria armată. Epoca duelurilor și a războaielor interne se va încheia la acel moment. Școlile de arte marțiale dedicate anumitor clanuri nu mai erau o necesitate. Atunci cînd scopul principal pentru care au fost concepute a dispărut, aceste școli aveau de ales între două variante: a) să se adapteze vremurilor prezente, b) să dispară.
Dorința de a-ți doborî adversarul a trebuit să se transforme în dorința de a te învinge pe tine însuți. Tăierea rapidă cu sabia a cît mai mulți adversari a devenit dorința de a tăia printr-un gest perfect în care trupul și mintea să fie una. Rezistența pe cîmpul de luptă s-a transformat în păstrarea condiției fizice optime prin practicarea artelor marțiale. Evident că și astăzi mulți dintre practicanții sporturilor moderne marțiale au ca principal scop învingerea adversarului, cîștigarea de medalii, titluri, faimă și bani, lucruri care de fapt nu fac nimic altceva decît să crească vanitatea și orgoliul respectivilor practicanți. Acesta este de fapt scopul oricărei societăți ce are ca valori fundamentale mercantilismul, consumerismul etc!
Ken Jutsu (tehnica sabiei) s-a transformat în Ken Do (calea sabiei) în care scopul nu mai era doborîrea adversarului ci învingearea lui printr-un control și o îndemînare perfectă a practicantului. Aiki Jutsu prin înlăturarea formelor extrem de agresive, s-a transformat în Aikido, unde scopul suprem este amonizarea energiilor celor doi practicanți. Batto Jutsu (tehnica scoaterii sabiei), unde se căuta tăierea adversarului odată cu scoaterea sabiei, a devenit Iai Do (calea de a fi in armonie), unde scopul este de a fi în armonie cu tine însuți și cu adversarul.
Astfel, din vechile tradiții de arte marțiale (ko ryū) au apărut forme de luptă noi, numite generic Gendai Budo (budomodern). Astăzi oameni din toată lumea practică aceste forme de sport și arte marțiale. Termeni precum Karate, Aikido, Judo și Kendo sunt cotidieni pretutindeni. Iar acest fapt se datorează schimbărilor profunde pe care le-a suferit societatea japoneză și artele marțiale în același timp. Japonia se îndrepta spre o nouă epocă. A fost un moment în care ideea de clan dispărea și apărea ideea de națiune ca un tot. Aceste mișcări sociale au dus la necesitatea elaborarii unor forme moderne de bu jutsu destinate educării maselor și nu indivizilor.
Principala preocupare a guvernului din aceea perioada a fost educarea maselor într-o manieră milităroasă ce a caracterizat Japonia respectivilor ani. Sistemul de antrenament în formațiuni, cu toți membrii excutînd în același timp este specific modului de instruire militară și nu au nimic în comun cu modul în care se practicau artele marțiale în cadrul vechilor săli de antrenament. De exemplu, Kentsu Yabu este omul care a introdus acest mod de antrenament în Karate-ul din Okinawa. Fiind de profesie militar al armatei imperiale nipone, și-a dat seama că pentru a preda unui număr mare de elevi de liceu cel mai ușor mod este să foloșești același sistem precum în armată. La fel s-a întîmplat și în Kendo, Naginata etc, toate formele de Gendai Budo. Antrenamentul în formațiuni mari crează ideea de apartenență la grup și a fost folosită în armată pentru pregătirea soldaților. În felul acesta naționalismul exacerbat japonez din perioada 1900-1945 a încercat și în mare măsură a și reusit, să introducă în educația tineretului aceste idei naționaliste și militare. Acest lucru nu este neapărat unul rău, însă are marele dezavantaj că plafonează indivizii geniali, dezavantajează indivizii care nu pot ține pasul cu grupul, născînd frustrări și nu treatează fiecare individ după necesitățile și aptitudinile fiecăruia. Un alt mare dezavantaj este scopul urmărit cu precădere de fiecare din aceste curente. În disciplinele noi, precum Judo, Karate, Kendo etc, principalul scop este cîștigarea de puncte, titluri și medalii, neglijînd aspecte precum sănătatea fizică sau psihică a practicantului. În disciplinele vechi primul scop era acela de a readuce războinicii vii acasă, apoi se căuta evoluția lor socială și spirituală. Aceste diferențe de scop a dus la despărțirea inevitabilă a acestor două curente koryu și gendai budo.
În tradițiile vechi de arte marțiale (ko ryū) adeptul, pentru a fi acceptat, trebuia să treacă o perioadă lungă de studiu și probe. De asemenea, se depuneau jurăminte de fidelitate față de școală semnate cu propriul sînge (keppan), în care se specifica că nu aveai voie să arăți ceea ce învățai altor practicanți care nu erau din aceeași școală și adesea chiar și celor din școală dacă nu aveau nivelul potrivit.
Astăzi oricine poate să se înscrie într-un club de Kendo sau Aikido, contra unei sume reprezentînd taxa lunară de antrenament. Artele marțiale au devenit accesibile tuturor. Însă chiar și astăzi există școli tradiționale de arte marțiale vechi, care păstrează aceleași reguli și condiții precum acum patru sau cinci secole în urmă cînd au fost fondate. De exemplu tradiția marțiale a lui Miyamoto Musashi intitulată Hyoho Niten Ichi-ryū Ken Jutsu, aceasta există și astăzi avînd mai bine de 380 de ani. Fiecare maestru a lăsat generației următoare înscrisurile și tehnicile predate de fondator, pînă cînd au ajuns astăzi la noi.
Pentru că japonezi sunt un popor foarte meticulos și perfecționist, nu au lăsat lucrurile la voia întîmplării. La nivel național, cei mai autorizați experți în arte marțiale din Japonia, au fondat Asociația Japoneză de Arte Marțiale Tradiționale (Nihon Kobudo Kyokai) al cărei principal scop este autentificarea școlilor, care sunt veritabile sau care, dintre cele care au o sursă veritabilă, este cea originală. Nimic nu este lăsat la întîmplare, istorici, chimiști, practicanți de arte marțiale sunt reuniți în această asociație. Ei studiază documentele, fac teste cu carbon 14 pe artefacte, pentru ca atunci cînd dau un certificat prin care se atestă că o anumită școală este recunoscută de ei, nimeni de niciunde să nu poată contesta acest fapt. Aceste tradiții, care au recunoșterea acestei asociații, sunt cu adevărat școli marțiale vechi care fac cinste Japoniei astăzi.
Însă numărul practicanților acestor tradiții nu este tot așa de numeros ca în cazul disciplinelor moderne precum Kendo, Judo, Karate etc. Iar motivele sunt oarecum evidente. În vechile școli de Ju Jutsu scopul era incapacitarea din punct de vedere fizic a adversarului cît mai repede, fără să ținem cont de faptul că cel mai adesea accidentările erau foarte serioase. Tocmai din acest motiv în Judo au fost eliminate acele tehnici ce au fost considerate periculoase, iar în competiții sunt penalizate acțiunile ce pot duce la accidentarea oponentului. Altfel sportul nu ar mai fi fost practicat de un număr așa de numeros de persoane. Actualmente artele marțiale moderne au ca scop dezvoltarea individului și nu eliminarea adversarilor cum era cazul în vechime. Iar acest lucru a făcut ca zona de interes să fie cu totul alta.
