De la Calea Războiului la Calea Vieții

Posted on 15/04/202310/05/2024 by dragos.chiric

Cu mulți ani în urmă, am avut ocazia să vizionez un documentar despre artele marțiale din Japonia. Se intitula Budo – Art of Killing (1978). Numele păre cel puțin ciudat la o primă vedere. Cum adică arta de a ucide?! Ei bine, după mai mulți ani de practică și studiu am început să îmi dau seama cam despre ce ar fi vorba.

Samuraii și alți războinici ai Japoniei medievale au reușit să rafineze Arta Strategiei (Hyoho) la un nivel așa de ridicat de înțelegere încît, dintr-o tehnică destinată să aducă moartea, au reușit să făcă o cale spirituală (Dō – 道), prin care adeptul putea să se desăvîrșească și să atingă iluminarea (satori). La o primă vedere acest lucru este greu de conceput, însă – dacă urmărim istoria acestui fenomen – o să începem ușor, ușor să înțelegem cum metodele da a-ți învinge adversarul au devenit căi prin care să poți să te desăvîrşeşti.

În zilele noastre în Japonia există mai mulți termeni care fac referire la artele marțiale. Cea mai mare distincție este făcută cu privire la școlile de arte marțiale fondate înainte de restaurația Meiji, denumite generic Ko Ryū (tradiții vechi), și cele fondate după restaurație, numite generic Gendai Budō (Budō modern).

În Ko Ryū intră toate școlile vechi de arte marțiale, indiferent dacă folosesc sau nu arme. La fel, în Gendai Budō intră toate școlile de arte marțiale moderne, indiferent de natura lor, cum ar fi Judo, Kendo, Aikido, Iaido, Karate etc.

Datorită importanței pe care a ocupat-o cultura sabiei (katana), și folosirea ei în confruntări armate în Japonia, cele mai importante școli tradiționale de arte marțiale erau școli de sabie – însă nu trebuie să credem că în respectivele școli se studia doar Tehnica Sabiei (Ken Jutsu). Majoritatea școlilor de bu jutsu își instruiau adepții în mai multe dișcipline marțiale. De exemplu, în Kukishin Ryu (九鬼神流), școală de arte marțiale tradiționale fondată în secolul al XIV-lea, se întîlnesc șase discipline principale după cum urmează: tai jutsu (tehnica corpului), bō jutsu (tehnica bastonului), naginata jutsu (armă asemănătoare cu halebarda), kenpo (metoda sabiei), hanbo (metoda bastonului scurt), sō jutsu (tehnica sabiei) și, dincolo de folosirea diverselor arme, se mai studia și heiho (strategie). Toate aceste discipline erau menite să producă luptători profesioniști, superiori razboinicului de rînd.

Atestarea istorică a tradițiilor marțiale japoneze, în adevăratul sens al cuvîntului, începe cu secolul XIV (1301-1400), iar dintre acestea putem enumera: Chujō-ryu, Hozan-ryū, Kukishin-ryū și Nen-ryū. Termenul de ryu, care în mod normal se traduce prin „curgere”, este folosit în acest caz pentru a desemna o anumită tradiție care „curge” de la un maestru la altul, din generație în generație. Din acest moment școlile de arte marțiale se transmit prin certificate și înscrisuri care descriu în detaliu conținutul tehnico-tactic al școlii (mokuroku/densho) și cine are dreptul să predea respectivele tehnici.

În secolele XV și XVI, numărul școlilor de arte marțiale crește rapid, datorită războaielor și a perioadei de instabilitate prin care a trecut Japonia, fiind o necesitate.

Cel mai interesant lucru este că o parte dintre aceste tradiții de război, își aveau originea în lăcașuri de cult religios ale vremurilor respective, iar aceasta a avut o mare influență. Astfel, în cadrul practicilor ce aveau loc, începe ușor, ușor să apară tehnici de natură religioasă precum meditația, incantarea sūtrelor, folosirea gesturilor sacre (mudrā) etc. Motivul pentru care aceste practici au fost luate din sistemele religioase a fost unul foarte pragmatic, acela că – descoperă războinicii momentului respectiv – o minte antrenată prin rugăciune și meditație devenea ea însăși o armă ușor de stăpînit în timpul luptei, iar acest lucru le aducea un mare avantaj, prin eficiență, în fața adversarului. De asemenea, tehnicile și metodele de dezvoltare și coordonare a energiei interne s-au dovedit a fi extrem de utile în luptă, oferindu-i practicantului relaxarea necesară.

Însă aici au „căzut” în capcana tehnicilor ezoterice. Chiar dacă ei practicau doar pentru a obține anumite capacități psihice sau energetice, odată cu acestea au venit și alte „beneficii”, dar de natură spirituală.

De exemplu, Tenshin Shōden Katori Shintō-ryū (天真正伝香取神道流) a fost fondată de Iizasa Ienao Chosai care se spune că a practicat meditația și antrenamentul marțial în altarul Shinto Katori (orașul Sawara, prefectura Chiba) timp de 1000 de zile consecutiv, pînă cînd zeitatea tutelară a altarului, Futsunushi-no-mikoto (経津主之命), i-a apărut în vis, oferindu-i secretul artelor marțiale pe un pergament numit Mokuroku Heiho no Shinsho.

Alte tradiții marțiale sunt legate prin evenimente similare de altarul Shinto Kashima și de zeitatea altarului, Takemikazuchi-no-mikoto (武甕槌大神), zeitatea tutelară a artelor marțiale în șintoism.

Oameni care și-au dedicat întreaga viață studiului marțial, precum Yagyu Sekishusai (școala Yagu Shinkage-ryū), Kamiizumi Ise Nobutsuna (școala Shinkage-ryū), Miyamoto Musashi (școala Hyoho Niten Ichi-ryū) și Morihei Ueshiba (Aikido), se spune că au atins starea de satori (iluminarea) prin practica marțială. Iar acest lucru a fost posibil prin „împrumutarea” tehnicilor meditative din diverse sisteme filosofice sau religioase.

După o perioadă lungă de războiae între marii seniori ai Japoniei, cunoscută ca perioada statelor războinice Sengoku Jidai, doi generali abili, pe nume Oda Nobunaga și Toyotomi Hideyoshi, au reușit să unifice Japonia sub o singură conducere. Aceste evenimente au fost redate romanțat în romanul Taiko de Eiji Yoshikawa și nu numai.

Însă, la puțin timp după ce Toyotomi Hideyoshi moare, instabilitatea se instaurează iarăși, urmînd o altă perioadă scurtă de frămîntări și lupte pentru putere. În 1600 are loc bătălia de la Sekigahara unde forțele fidele fostului guvernator al Japoniei, Toyotomi Hideyoshi, s-au înfruntat cu cele ale lui Tokugawa Ieyasu. După această bătălie cîștigată spectaculos de Takugawa Ieyasu, autoritatea centrală a Japoniei trece în mîna acestuia care este numit Shogun în 1603.

În perioada lui Tokugawa societatea a fost condusă după reguli foarte clare care reglementau pînă și partea pe care trebuie să se meargă pe stradă. Clasele sociale, introduse pentru prima dată de Toyotomi Hideyoshi, au stat la baza societății în acea perioadă. Țara a intrat într-o perioadă de pace iar luptele dintre diverșii conducatori locali au fost interzise. De asemenea, duelurile dintre războinici, fără acordul oficialilor locali, au fost interzise.

Pînă la Bătălia de la Sekigahara (1600) și la Campania de la Osaka (1614), numărul războaielor era foarte mare, însă după aceste două bătălii țara a fost condusă de o singură autoritate centrală, iar războiele au devenit o raritate. Datorită acestor circumstanțe, cum pînă la acel moment școlile care predau starategia și tehnica războiului erau o necesitate, ulterior multe dintre acestea au trebuit să-și închidă porțile sau să se adapteze la noile cerințe ale momentului. În acest prim moment de răscruce, în istoria artelor marțiale japoneze, a apărut și unul dintre cei mai faimoși războinici ai Japoniei, spadasinul Miyamoto Musashi. Viața și activitatea lui sunt o oglindire a vremurilor pe care le-a trăit, din perspectiva marțială.

Miyamoto Musashi este un exemplu perfect cum, mergînd pe calea artelor marțiale, războinicul la început are parte de lupte sîngeroase, însă ulterior, practicînd intens, reușește să ajungă la stări de conștiință similare cu cele ale practicanților de căi spirituale precum Zen sau Yoga. Astfel, un instrument aducător de moarte prin natura sa inițială, sabia, devine un instrument ce dă viață, dar o viață plină de conotații spirituale.

Cel mai important moment de răscruce din istoria artelor marțiale japoneze a fost însă retaurația Meiji din 1867, cînd clasele sociale au fost abolite, iar prin aceasta a dispărut și ideea de familii de războinici. Portul sabiei a fost interzis. Astfel dispare simbolul cel mai de preț al samuraiului, încheindu-se o epocă care a format practic tot ceea ce spunem noi astăzi că sunt tradiții marțiale în Japonia.

Sub influența culturii de tip european, Japonia face schimbări mari la nivel social iar asta se răsfrînge și asupra artelor marțiale. Țara are o nouă formă de administrare din punct de vedere militar, armata este sub conducerea directă a împăratului, fiind centralizată și nu separată ca pînă atunci cînd fiecare daimyo (senior) local avea propria armată. Epoca duelurilor și a războaielor interne se va încheia la acel moment. Școlile de arte marțiale dedicate anumitor clanuri nu mai erau o necesitate. Atunci cînd scopul principal pentru care au fost concepute a dispărut, aceste școli aveau de ales între două variante: a) să se adapteze vremurilor prezente, b) să dispară.

Dorința de a-ți doborî adversarul a trebuit să se transforme în dorința de a te învinge pe tine însuți. Tăierea rapidă cu sabia a cît mai mulți adversari a devenit dorința de a tăia printr-un gest perfect în care trupul și mintea să fie una. Rezistența pe cîmpul de luptă s-a transformat în păstrarea condiției fizice optime prin practicarea artelor marțiale. Evident că și astăzi mulți dintre practicanții sporturilor moderne marțiale au ca principal scop învingerea adversarului, cîștigarea de medalii, titluri, faimă și bani, lucruri care de fapt nu fac nimic altceva decît să crească vanitatea și orgoliul respectivilor practicanți. Acesta este de fapt scopul oricărei societăți ce are ca valori fundamentale mercantilismul, consumerismul etc!

Ken Jutsu (tehnica sabiei) s-a transformat în Ken Do (calea sabiei) în care scopul nu mai era doborîrea adversarului ci învingearea lui printr-un control și o îndemînare perfectă a practicantului. Aiki Jutsu prin înlăturarea formelor extrem de agresive, s-a transformat în Aikido, unde scopul suprem este amonizarea energiilor celor doi practicanți. Batto Jutsu (tehnica scoaterii sabiei), unde se căuta tăierea adversarului odată cu scoaterea sabiei, a devenit Iai Do (calea de a fi in armonie), unde scopul este de a fi în armonie cu tine însuți și cu adversarul.

Astfel, din vechile tradiții de arte marțiale (ko ryū) au apărut forme de luptă noi, numite generic Gendai Budo (budomodern). Astăzi oameni din toată lumea practică aceste forme de sport și arte marțiale. Termeni precum Karate, Aikido, Judo și Kendo sunt cotidieni pretutindeni. Iar acest fapt se datorează schimbărilor profunde pe care le-a suferit societatea japoneză și artele marțiale în același timp. Japonia se îndrepta spre o nouă epocă. A fost un moment în care ideea de clan dispărea și apărea ideea de națiune ca un tot. Aceste mișcări sociale au dus la necesitatea elaborarii unor forme moderne de bu jutsu destinate educării maselor și nu indivizilor.

Ueshiba Morihei – fondatorul Aikido, pe vremea cînd preda Daito Ryu Aiki Jutsu

Principala preocupare a guvernului din aceea perioada a fost educarea maselor într-o manieră milităroasă ce a caracterizat Japonia respectivilor ani. Sistemul de antrenament în formațiuni, cu toți membrii excutînd în același timp este specific modului de instruire militară și nu au nimic în comun cu modul în care se practicau artele marțiale în cadrul vechilor săli de antrenament. De exemplu, Kentsu Yabu este omul care a introdus acest mod de antrenament în Karate-ul din Okinawa. Fiind de profesie militar al armatei imperiale nipone, și-a dat seama că pentru a preda unui număr mare de elevi de liceu cel mai ușor mod este să foloșești același sistem precum în armată. La fel s-a întîmplat și în Kendo, Naginata etc, toate formele de Gendai Budo. Antrenamentul în formațiuni mari crează ideea de apartenență la grup și a fost folosită în armată pentru pregătirea soldaților. În felul acesta naționalismul exacerbat japonez din perioada 1900-1945 a încercat și în mare măsură a și reusit, să introducă în educația tineretului aceste idei naționaliste și militare. Acest lucru nu este neapărat unul rău, însă are marele dezavantaj că plafonează indivizii geniali, dezavantajează indivizii care nu pot ține pasul cu grupul, născînd frustrări și nu treatează fiecare individ după necesitățile și aptitudinile fiecăruia. Un alt mare dezavantaj este scopul urmărit cu precădere de fiecare din aceste curente. În disciplinele noi, precum Judo, Karate, Kendo etc, principalul scop este cîștigarea de puncte, titluri și medalii, neglijînd aspecte precum sănătatea fizică sau psihică a practicantului. În disciplinele vechi primul scop era acela de a readuce războinicii vii acasă, apoi se căuta evoluția lor socială și spirituală. Aceste diferențe de scop a dus la despărțirea inevitabilă a acestor două curente koryu și gendai budo.

În tradițiile vechi de arte marțiale (ko ryū) adeptul, pentru a fi acceptat, trebuia să treacă o perioadă lungă de studiu și probe. De asemenea, se depuneau jurăminte de fidelitate față de școală semnate cu propriul sînge (keppan), în care se specifica că nu aveai voie să arăți ceea ce învățai altor practicanți care nu erau din aceeași școală și adesea chiar și celor din școală dacă nu aveau nivelul potrivit.

Astăzi oricine poate să se înscrie într-un club de Kendo sau Aikido, contra unei sume reprezentînd taxa lunară de antrenament. Artele marțiale au devenit accesibile tuturor. Însă chiar și astăzi există școli tradiționale de arte marțiale vechi, care păstrează aceleași reguli și condiții precum acum patru sau cinci secole în urmă cînd au fost fondate. De exemplu tradiția marțiale a lui Miyamoto Musashi intitulată Hyoho Niten Ichi-ryū Ken Jutsu, aceasta există și astăzi avînd mai bine de 380 de ani. Fiecare maestru a lăsat generației următoare înscrisurile și tehnicile predate de fondator, pînă cînd au ajuns astăzi la noi.

Pentru că japonezi sunt un popor foarte meticulos și perfecționist, nu au lăsat lucrurile la voia întîmplării. La nivel național, cei mai autorizați experți în arte marțiale din Japonia, au fondat Asociația Japoneză de Arte Marțiale Tradiționale (Nihon Kobudo Kyokai) al cărei principal scop este autentificarea școlilor, care sunt veritabile sau care, dintre cele care au o sursă veritabilă, este cea originală. Nimic nu este lăsat la întîmplare, istorici, chimiști, practicanți de arte marțiale sunt reuniți în această asociație. Ei studiază documentele, fac teste cu carbon 14 pe artefacte, pentru ca atunci cînd dau un certificat prin care se atestă că o anumită școală este recunoscută de ei, nimeni de niciunde să nu poată contesta acest fapt. Aceste tradiții, care au recunoșterea acestei asociații, sunt cu adevărat școli marțiale vechi care fac cinste Japoniei astăzi.

Însă numărul practicanților acestor tradiții nu este tot așa de numeros ca în cazul disciplinelor moderne precum Kendo, Judo, Karate etc. Iar motivele sunt oarecum evidente. În vechile școli de Ju Jutsu scopul era incapacitarea din punct de vedere fizic a adversarului cît mai repede, fără să ținem cont de faptul că cel mai adesea accidentările erau foarte serioase. Tocmai din acest motiv în Judo au fost eliminate acele tehnici ce au fost considerate periculoase, iar în competiții sunt penalizate acțiunile ce pot duce la accidentarea oponentului. Altfel sportul nu ar mai fi fost practicat de un număr așa de numeros de persoane. Actualmente artele marțiale moderne au ca scop dezvoltarea individului și nu eliminarea adversarilor cum era cazul în vechime. Iar acest lucru a făcut ca zona de interes să fie cu totul alta.

Kung Fu și Condiționarea armelor

Posted on 30/08/202210/05/2024 by dragos.chiric

Die Da Jow – Solutie pentru traumatisme

Cu mulți ani în urmă, cînd m-am apucat de Karate, inevitabil am început să aflu și despre condiționarea armelor naturale ale corpului pentru a fi din ce în ce mai eficiente într-o confruntare cu mîinile goale. Se spunea pe acea vreme că lucrul la Makiwara era esențial pentru a avea un Karate puternic. Acest instrument consta într-o scîndură ce se înfigea în pămînt astfel încît să aibă aproximativ aceeași înalțime cu practicantul. În partea superioară se puneau niște paie (sau mai modern un cauciuc) peste care se înfășura în mod tradițional o frînghie, ce la origine era făcută din paie de orez, în care urma să aplici lovituri cu diversele arme ale corpului.

Yoshitake Funakoshi antrenîndu-se la Makiwara.

Ei bine, vă închipuiți că pe măsură ce numărul de lovituri sau forța de lovire creștea durerea devenea mai intensă. În funcție de rîvnă și de ardoare puteai să lovești pînă ce ți se lua pielea de pe monturi și implicit trebuia să te oprești. Dar cine avea urme și calus mai mare era cel mai “tare” din clubul de karate. Nu ne spunea nimeni de efectele adverse ale acestei practici și cum că de fapt nu era chiar aceasta metoda cea mai bună de exersare.

După mai mulți ani de practică de acest gen, am intrat în posesia unui material video cu Morio Higaonna intitulat chiar “Makiwara Training”. În acel material pe lîngă nenumăratele metode de cum trebuie să te antrenezi, chiar de la început mastrul Higaonna ne explica cum că ar trebuie să ne dăm pe mîini cu o anumită soluție care ar trebui să prevină traumatismele și degenerarea articulațiilor. Dar ce era și din ce se făcea respectiva soluție nu se menționa. Oricum era prima oră cînd auzeam că de fapt pentru acest tip de antrenament este OBLIGATORIU să folosești acest gen de medicament de uz extern.

Am început să fac cercetări și după mult timp de căutări (pe vremea acea internetul era ceva extrem de rar) am aflat cum că este vorba de o soluție miraculoasă ce se numește Die Da Jow. Acesta era folosită de sute de ani în China pentru a trata traumatismele osoase în mod special. Tot de aici i se trage și numele, care s-ar traduce aproximativ ca “alcool pentru traumatisme și lovituri”. Dacă ne uităm puțin în cărțile de Medicină Tradițională Chinezească (TCM) o să vedem că respectiva soluție era recomandată acolo unde aveam ceea ce în TCM se numește “Stază de sînge” ca urmare a accidentărilor traumatice. Deci, care va să zică de fapt noi practic ne auto-traumatizam în vederea obținerii unor arme redutabile dar de fapt nu reușeam decît să ne facem pe termen lung foarte rău. Concluzia a fost una simplă: nu ai Die Da Jow, atunci mai bine nu lucra la makiwara.

Dar de fapt Die Da Jow nu era recomandată doar practicanților de arte marțiale. La origine această rețetă era recomandată tuturor celor care aveau vînătăi, staze de sînge sau de Qi și umflături ca urmare a unor traumatisme. Aceste traumatisme cauzează umflături, învinețiri, blocarea articulațiilor și dureri în zona traumatizată. Formula are ca principal scop dizolvarea cheagurilor, dispersarea stazelor de Qi, învigorearea sîngelui și ceva ce alte “alifi” și “unguente” de prin farmaciile alopate nu fac, respectiv favorizează și ajută la generarea de tesuturi noi. Practic ajută la o mai rapidă refacerea zonelor lezate. Aplicabilitatea acestui medicament tradițional este recomandat tuturor ce au o afecțiune ce intră sub umbrela termenului de artrită. Acesta se referă la o boală care afectează articulația osoasă – practic zona în care două oase se întâlnesc pentru a crea o articulație, cum ar fi articulația cotului, de exemplu.

Așa se explică de fapt de ce vechii practicanți de Karate și Kung Fu foloseau această soluție. Pentru că pe deoparte asigura refacerea rapidă a zonelor afectate de repetatele lovituri cît și adiția de țesut nou, calus ce avea ca rol de a face “armele naturale” mai rezistente și mai dure.

De fapt, această soluție de uz extern este recomandată tuturor practicanților de arte marțiale și nu numai ce se lovesc și traumatizează în mod repetat pentru o mai rapidă refacere. Indiferent că vorbim de Karate, Wing Chun, BJJ, Arnis sau MMA, Die Da Jow este un excelent remediu. Cît despre cei ce practică în mod special condiționarea armelor pentru impact, precum Muai Thai, Karare, Wing Chun, Karate, Wushu Sanda, Bagua Zhang, Xing Yi Quan etc este obligatoriu folosirea acestei soluții dacă doresc ca la bătrînețe să își mai poată folosi articulațiile și membrele.

DE LA YOROI LA KENDOGU

Posted on 25/08/202210/05/2024 by dragos.chiric

Kendō Gu sau armura de Kendō

Astăzi nu putem să discutăm despre arte marțiale japoneze și mai ales despre Ken Jutsu fără să luăm în considerare mai noua disciplină sportivă numită Ken Do – Calea Sabiei. Din punct de vedere al materialelor folosite în Kendo cel mai important este, desigur, echipamentul de protecție. Deoarece acesta a facilitat într-o mare măsură trecerea de la cruda disciplină marțială Ken Jutsu la sportul Kendo. Materialul de față își propune să aducă cîteva informații istorice despre cum a apărut armura de Kendo, cunoscută sub numele de Kendo Gu (剣道具) sau mai pe scurt Bogu. Armura de Kendo este compusă din cască (Men), pieptar (Do), mănuși (Kote) și apărătoare pentru zona inghinală / șolduri (Tare). În Ken Jutsu, sau mai bine spus, pe cîmpul de luptă se folosea armura, numită Yoroi. Dar cum s-a făcut trecerea de la complexa armură de samurai Yoroi la armura de Kendo?

Naganuma Shirōzaemon Kunisato (1688-1767) din tradiția Kashima Shinden Jikishinkage-ryū Kenjutsu este creditat ca fiind la originea introducerii armurii pentru antrenament și folosirea shinai-ului în arta sabiei japoneze. Deși Naganuma Shirōzaemon Kunisato are această faimă, nu i se datorează lui, în totalitate, acest fapt.

Cu cîteva sute de ani înainte de Naganuma, în secolul 16, Kamiizumi Ise no Kami și Hikita Bungorō din tradiția Shinkage Ryū foloseau fukuro shinai-ul (sabie de bambus despicat și acoperit cu o husă de piele), atît pentru antrenamente cît și pentru luptele pe care le aveau cu reprezentanții altor tradiții marțiale. Oricît de atent se lupta cu bokken-ul, accidentele erau adesea mortale. Este cunoscut cazul lui Miyamoto Musashi care, înarmat cu un simplu bokken și-a ucis adesea opozanții în confruntări. Ulterior, aceste prime forme de shinai s-au perfecționat pînă la cele din zilele noastre, pe care le întîlnim în disciplina Kendō.

Revenind la Naganuma Kunisato, conform cu cronica Heiho Denki Chukai, se știe că tatăl acestuia, Yamada Mitsunori, pe cînd avea 18 ani, a suferit un accident într-o lupătă cu bokken, fiind nevoit să întrerupă practica pînă la vîrsta de 22 de ani. Această rană a lăsat urme permanente și l-a motivat pe Mitsunori să conceapă un echipament de protecție.

Yamada Mitsunori și Naganuma Kunisato au o contribuție majoră la dezvoltarea armurii de antrenament, precum și în folosirea acesteia împreună cu shinai-ul – 竹刀 pentru dueluri între școli, fenomen cunoscut sub numele de taryū jiai. Shinkage Ryū Sagawa Ha din Sendai a fost prima tradiție ce a introdus folosirea în timpul antrenamentelor a protecției pentru față, protectie numită men hō . Însă, școlii Jikishinkage îi este atribuit meritul pentru introducerea în folosire (între anii 1711 si 1716) a unui echipament complet de protecție, pentru meciurile de antrenament (shinai uchikomi geiko), acesta fiind format din cască – men, pieptar – dō, mănuși – kote și protecție pentru coapse – tare. Totuși, Yamada Mitsunori avertizează în textul Heiho Zakki că adepții antrenamentului cu protecții, să nu se arunce necondiționat în lupă bazîndu-se pe echipamentul de protecție, deoarece în lupta pe viață și pe moarte lucrurile stau diferit.

Toate aceste schimbări au avut rolul de a revitaliza disciplina Ken Jutsu, ea fiind ușor în decădere la acele vremuri, datorită climatului pacifist ce a caracterizat epoca Edo. Interzicerea duelurilor între școli și lipsa confruntărilor armate făcuseră ca artele marțiale ce presupuneau folosirea armelor să își piardă din popularitate.

Exersarea permanentă a formelor – kata devenise plictisitoare. Lipsa confruntărilor se simțea acut, iar introducerea echipamentului de protecție și conceptului de shiai uchikomi keiko – lupte de antrenament au dus la creșterea rapidă a popularității școlii Jiki Shinkage Ryū. Mulți spadasini de renume precum Otani Nobutomo, Shimada Toranosuke sau Sakakibara Kenkichi au devenit cunoscuți datorita acestei tradiții.

Otani Nobutomo a fost unul dintre cei mai mari promotori ai conceptului de taryū, standardizînd lungimea shinai-ului și introducînd primele forme de regulament. Dintre nenumărații elevi ai lui Otani, unul s-a distins, Sakakibara Kenkichi. La vîrsta de 13 ani începea antrenamentele sub tutela lui Otani, pentru ca la 27 de ani să primească certificatul de menkyō kaiden (transmisie completă a tradiției).

Kenkichi s-a născut în noiembrie 1830, în localitatea Otsuka, actualmente parte din Tokyo, ca fiu al lui Masutaro Sakakibara. Se spune că ar fi fost un geniu al sabiei însă nu a putut să primească certificatul de menkyō kaiden mai devreme deoarece fiind sărac nu și-a permis să plătească mai repede taxa pentru certificat și ceremonia de acordare a acestuia. Aflând de această situație, în 1856, Otani a plătit totul pentru Kenkichi, iar acesta a putut să primească certificare, astfel. Ulterior, Kenkichi a fost introdus ca instructor asistent la Kōbusho. Otani a participat activ la fondarea Academiei Militare Kōbusho – 請武所 în 1855, unde se preda teppōjutsu, kenjutsu, kyujutsu, sōjutsu. În același an se căsătorește cu Taka, fiica lui Iwajiro Mihashi un hatamoto al Shogun-ului. Mama lui Taka era fiica lui Kaishu Katsu, un om de stat ce a avut un rol important în perioada de traversare de la regimul Tokugawa la Meiji.

Doi ani mai tîrziu, Kenkichi a fost numit instructor sef. În 1863, salariul său a fost crescut la 300 de ryōși a fost numit garda personală a Shogun-ului Iemochi Tokugawa, care-l aprecia foarte mult pentru caracterul său extrem de onest. Trei ani mai târziu, Shogun-ul Iemochi moare la frageda vârstă de doar 21 de ani iar Kenkichi a demisionat din funcția ce o ocupa, rezumîndu-se la a preda kenjutsu la propriul dōjō din Shitaya Kurumasaka, Tokyo. După abolirea shogunatului in 1867, Kenkichi a continuat să predea doar kenjutsu trecînd prin mari lipsuri din cauza scăderii interesului pentru această disciplină în epoca Meiji.

În 1873, cu ocazia unei ceremonii comemorative a fostului Shogun Iemochi, Kenkichi face o demonstrație publică de kenjutsu în care are loc și un meci demonstrativ.

Printre spectatori se afla și starețul templului Sennenji din Asakusa al sectei Jodō.

Fiind profund impresionat de această inițiativă, împreună cu alți admiratori a investit fonduri în susținerea unui proiect ce consta într-o serie de demonstrații și meciuri cu armură și shinai conduse de Kenkichi. Astfel, primul eveniment a avut loc în 15 aprilie 1873, cunoscut sub numele Kankyo Gekkenkai – Concursul de Kenjutsu Autorizat de Guvern. A avut un succes răsunător și fenomenul s-a extins cu repeziciune. Într-o lună au ajuns să fie ținute nu mai puțin de 20 de astfel de concursuri în Tokyo. Dar succesul de care s-a bucurat această inițiativă nu a fost văzut cu ochi buni de autorități, care se temeau ca spadasinii să nu devină un pericol pentru noua admnistrație și astfel, în 30 Iulie 1873, aceste concursuri au fost interzise pînă în anul 1876.

Sakakibara Kenkichi devine al 14-lea Soke al tradiției Jiki Shinkage Ryu, avînd la rîndul său sute de elevi, dintre care nu mai puțin de 20 de persoane(conform cu Watatani Kiyoshi și Yamada Tadashi – Bugei Ryuha Jiten) au ajuns să fie certificate cu nivelul menkyō kaiden. Cei mai talentați discipoli sunt considerați Yamada Jirōkichi și Matsudaira Yasutoshi. Un alt nume important al artelor marțiale japoneze ce a studiat cu Kenkichi a fost nimeni altul decât Takeda Sogaku fondatorul tradiției Daitō Ryū.

Jiki Shinkage Ryū este considerată una dintre școlile ce a stat la baza ideii de Kendō prin sistemul de competiții promovat. Indiferent de școală, toți practicanții puteau să lupte atâta timp cât respectau un regulament comun. Acest lucru a fost o inițiativă genială ce a avut ca efect revigorarea artei sabiei în epoca modernă.

Din punct de vedere tehnic, o altă tradiție a avut un rol foarte important în formarea disciplinei Kendo, respectiv Itto Ryu și ramurile sale. Foarte importantă a fost Nakanishi Ha Itto Ryu, ce a fost fondată de Nakanishi Chuta Tanesada, pornind de la vechea școală Ono Ha Itto Ryū. Aceasta , la rîndul ei, foloseste un model special de kote-uri numite oni-gote 鬼小手 (kote-urile demonului).

Astăzi, Kendō este datoare acestor vechi tradiții nu numai pentru instrumentele folosite și tehnica păstrată, dar și pentru menținerea interesului publicului larg pentru arta sabiei japoneze. Într-un moment în care folosirea sabiei pentru principalul său scop s-a dovedit ca fiind nu foarte eficientă, aceste adaptări au făcut posibilă păstrarea tradițiilor.

Astăzi, Kendo are milioane de adepți în toată lumea, lucru care cu siguranță nu ar fi fost posibil dacă de-a lungul timpului nu apăreau aceste modificări cu scopul de a proteja practicanții de accidentări. De asemenea Ken Jutsu s-a adaptat la cerințele vremurilor. Astăzi, se folosesc echipamente de protecție, Fukuro Shinai, Shinai, etc toate acestea facilitînd practica dincolo de pericolul iminent de accidentare ce reiese din utilizarea exclusivă a sabiei de antrenament făcută din lemn masiv (bokken). Și în Seibukan Dojo se folosesc echipamentele de protecție, deși tehnica nu s-a schimbat. Ken Jutsu presupune păstrarea tehnicii vechi, folosite de samurai pentru luptă.

Kenjutsu

Posted on 25/08/202210/05/2024 by dragos.chiric

“TRADITIE CONTEMPORANA”

Cu secole in urma, samuraii din vechea Japonie au perfectionat la un asa nivel tehnica sabiei, incit, brusc, tehnica a disparut, topindu-se in mintea practicantului, contopindu-se cu acesta si deschizind noi si nebanuite aspecte ale practicii. Astfel o simpla tehnica, menita sa ia viata adversarului a ajuns sa fie o tehnica meditativa care sa patrunda adinc in conștiința noastra dincolo de barierele mintii cotidiene, acolo unde numai tehnicile de meditatie Zen se credea ca pot ajunge. Concentrarea totala doar pe un singur gest si gind face ca orice altceva sa dispara. Miscarea aceea unica in care fizicul si psihicul sint angajate total, face ca anumite zone ale constiintei noastre sa se trezeasca accesind zone care pina atunci ne pareau imposibil de imaginat. O astfel de practica care este identica cu meditatia zen, insa are si vigoarea exercitiilor fizice este ceea ce avem nevoie astazi, dupa cele 8 ore de munca.

Societatea moderna este un factor extrem de daunator fizicului si psihicului uman. Stresul cotidian acut pe care il resimtim cu totii, alimentatia defectuoasa, lipsa de miscare si efort fizic fac ca oamenii zilelor noastre sa sufere de mult mai multe boli decit sufereau predecesorii nostrii. Desi medicina a evoluat fabulos de mult in ultimul secol ne confruntam cu un numar in continua crestere a aparitiei bolilor. Astazi, termeni precum poluare, stres, poluare fonica, mincaruri ce contin extrem de multe chimicale sint pe buzele tuturor. In acest context o disciplina martiala care sa solicite atit fizicul cit si psihicul este exact lucrul de care avem nevoie pentru a ne pastra intr-o forma fizica/psihica buna.

In numai doua ore de practica a caii sabiei, psihicul se elibereaza de tot stresul cotidian pe care l-a acumulat, fiind pregatit a doua zi pentru noile solicitări la care o sa fie supus. De cite ori, dupa o zi intreaga de stat la birou, ati avut o noapte agitata in loc sa aveti un somn profund și v-ati zvircolit in pat stringind asternuturile sub voi? Calea sabie face ca tot acest stres sa dispara. O astfel de practica imbunatateste serios circulatia cerebrala iar fluxul constient al gandurilor este oprit, in timp ce sangele patrunde in straturile profunde. Mai bine irigate, acestea se trezesc dintr-un fel de somnolenta si activitatea lor confera o impresie de bunastare, de seninatate, de calm, asemanatoare somnului profund, dar totusi in plina veghe.Astfel, sistemul nervos este destins, ajutandu-ne sa fim receptivi, atenti in cel mai inalt grad cu fiecare dintre celulele corpului.

Un vechi proverb ne spune ca: “o minte sanatoasa intr-un corp sanatos” poate sa fie. Din ce in ce mai des aud oameni care spun ca munca de birou ii afecteaza serios din punct de vedere fizic. Datorita lucrului excesiv in fata PC apar deformari ale coloanei vertebrale, scade vederea, etc. Acestea sint doar citeva exemple, insa lista ar putea sa continue. Calea sabiei, Ken Jutsu/ Iaido/ Iai Jutsu, ne ofera un remediu si o solutie la aceste probleme.

TEHNICI VECHI, APLICARE MODERNA

Se spune ca omul este o fiinta evoluata prin faptul ca are constiinta si capacitatea de a-si controla impulsurile primare. Arta dominarii impulsurilor primare, autocontrolul, stapanirea de sine, toate acestea par lucruri de neatins uneori, in conditiile vietii de zi cu zi. Omul care nu are autocontrol nu cunoaste nici intelepciunea, nici puterea concentrarii. In lipsa concentrarii nu se poate cunoaste pacea interioara. Si cum ar putea fi fericit cel care nu cunoaste pacea? Corectitudinea, curajul, bunatatea, politetea, rabdarea, onoarea, loialitatea, modestia, respectul, sunt valori indispensabile controlului de sine, care este chintesenta codului onoarei si moralei universale. Toate aceste principii conduc la elevarea spiritului si extinderea constiintei.

In Ken Jutsu “ieri” sau ” maine ” devin notiuni mai putin importante, ceea ce conteaza insa este momentul prezent, clipa traita in toata intensitatea ei. Astfel, descoperim in noi potentialul latent, inca neexploatat, adevarata noastra natura, fara graba, fara griji, fara notiunea de a castiga sau a pierde ceva. Ken Jutsu este calea spre perfectionarea continua, prin motivatie si credinta in scopul final, prin munca si perseverenta, prin daruire si modestie. Viata noastra ne este data de doua elemente distincte din univers : fizicul si spiritul, Unificarea acestora fiind scopul urmărit în Ken Jutsu.

HIKITA SHINKAGE RYU

In Japonia sunt considerate trei mari traditii martiale ce au stat la baza formarii traditiilor de lupta cu sabia si nu numai. Acestor trei linii le putem spune pe scurt a) Shinto Ryuha; b) Kurama Ryuha c) Kage Ryuha. Fiecare din aceste traditii are propria sa caracteristica si istorie. Traditia Hikita Shingake Ryu apartine de curentul Kage Ryu.

Fondatorul acestei traditii este Hikita Bungoro. Acesta s-a nascut in 1537 in provincia Kaga (Prefectura Toyama) satul Ishikawa. Mama sa era sora mai mare a lui Kamiizumi Ise, fondatorul traditiei Shinkage Ryu. Inca din tinerete a luptat alaturi de Kamiizumi Ise in provincia Kozuke (Prefectura Guma), remarcandu-se ca un excelent luptator cu Naginata si Yari. Se asuma ca ar fi inceput sa invete arta sabiei direct de la Kamizumi Ise, datorita relatiilor sale stranse de rudenie. Insa este extrem de posibil sa fi invatat la rindul sau direct de la Aisu Koshichiro, fiul fondatorului traditiei Kage Ryu.

Exista Densho în Kumamoto in care gasim informatia ca Hikita a studiat, de asemeni, si Kashima Shinto Ryu a lui Tsukahara Bokuden cu unul dintre elevii acestuia pe nume Ujii Yashiro Mitsuhide in provincia Ise. Totodată, se stie ca Hikita a primit Inka si în Nen Ryu, insa nu se cunoaste exact cine i-a fost profesor.

A predat lui Oda Nobutada (primul fiu al lui Oda Nobunaga), Toyotomi Hidetsugu (nepot al lui Toyotomi Hideyoshi si in acelasi timp fiul adoptiv al acestuia), Kuroda Nagamasa (fiul lui Kuroda Kanbei).

Ulterior a fost angajat de familia Hosokawa pentru a preda arta sabiei lui Hosokawa Yusai. In 1595 renunta la serviciul sub familia Hosokawa pentru a-si începe Musha Shugyo. Se rade pe cap și devine calugar budist adoptând numele numele de Seiunsai. Tradiția sa marțială s-a dezvoltat în mod special în Kyushu. Dintre toate liniile de Shinkage Ryu existente astăzi se crede că Hikita Ha este cea mai apropiată de vechiul Kage Ryu.

TAISHA SHINKAGE RYU – DE LA KENJUTSU LA NINJUTSU

Aceasta traditie martiala a fost fondata de Marune Kurando no Suke in1568, dupa ce in prealabil studiase trei traditii martiale, respectiv Chujo Ryu cu Amakusa Izu no Kami, Ta Ryu cu Tsukahara Bokuden si ulterior Shinkage Ryu cu Kamiizumi Ise. In februarie 1568 Kamiizumi Ise ii confera cu certificat al transmisiei (Inka). Din acest moment Marune a lucrat intens la noua sa scola de hyoho si impreuna cu Den Rinbo Raigyo ( Zhuan Linfan ) a format Sagara no Shinobi fiind în slujba seniorului Sagara Nagatsune. Este cunoscut faptul ca Den Rinbo, inainte de a intra în grupul lui Marune a fost pirat. Rinbo s-a ocupat în mod special de reteaua de spioni formata de aceasta traditie. Deasemeni avea relatii stranse cu shugenja (calugari războinici) (ulterior devenind chiar el un shugenja) si cu ajutorul carora reusea sa obtina informatii altfel inaccesibile. A fost numit primul comandant (jonin) al clanului Sagara no Shinobi. Organizati in zece formatiuni, aveau nume ce corespundeau unor tehnici din Taisha Ryu si erau conduse de un menkyo kaiden din scoala. Se spune ca Marune Kurando conducea o retea de 24 de chunin (oameni intermediari) ce erau experti in bu jutsu si care aveau misiunea de a interconecta reteaua si de a transmite ordinele la cei saisprezece genin. Marune a introdus puternice aspecte mistice din Buddhismul Mikkyo in scoala sa, folosind cultul zeitatii Marishi Ten. Kuji Kiri, Mantre si incantatii sunt folosite pentru a-i conferi practicantului abilitatile necesare pentru a invinge.

Interesant la aceasta traditie martiala este faptul ca, desi au trecut mai bine de 440 de ani de la formarea ei, in zilele noastre ea a ramas concentrata in aceiasi regiune unde a si aparut. La nu mai mult de 1h de mers pe jos de la mormintele lui Marune Kurando si al lui Den Rinbo Raigyo se afla casa celui de al 13-lea Mare Maestru al traditiei. La 15 min de acelasi loc este casa unde si astazi traiesc urmasii lui Marune Kurando, in persoana dl Marune Sekinosuke.

YAMAKITA TAKENORI

Dl Yamakita Takenori (Fujiwara Sadamune), cel de al 13-lea maestru al traditiei a trait intr-un sat de munte la 1,5 ore de orasul Kumamoto, Prefectura Kumamoto si avand casa la liziera padurii, fiind intr-o armonie deplina cu natura. El si-a pastrat cele mai importante calitati umane, precum modestia, voia buna, naturaletea si motricitatea. Pe vremea cind era tinar practica pe linga Taisha Shinkage Ryu Ken Jutsu si alte arte martiale precum Kendo si Jukendo avind nivelul Renshi. A invatat Taisha Shinkage Ryu de la tatal sau, Oda Seka, care a fost al 12-lea Soke al scolii dar si un renumit expert in lupta cu pusca cu baioneta (Jukendo).

NITEN ICHI RYU

Musashi este considerat ca fiind cel mai mare spadasin al tuturor vremurilor din Japonia. Remarcindu-se intr-o perioada de singeroase confruntari civile si militare, Musashi a marcat arta sabiei profund atit prin scoala pe care a fondat-o cit si prin tratatul de strategie Gorin no Shio, pe care l-a lasat mostenire celor ce-i urmeaza calea. Si astazi, in Japonia, numele sau este pe buzele tuturor practicantilor de arte martiale, dincolo de stil sau traditia din care fac parte. Celebritati din lumea artelor martiale precum Masutatsu Oyama l-au avut ca si personaj de inspiratie.

Musashi s-a nascut in 1584 (dupa alte surse in 1582), linga Himeji, in prefectura Harima intr-o familii de samurai cu traditie in practicarea artelor martiale. Dupa cum este scris pe monumentul ridicat pe muntele Tamukeyama, de Yori Miyamoto (fiul adoptiv al lui Musashi) “tatal sau se numea Shinmen Muni[sai], un maestru de Jute Jutsu. Tatal lui Musashi a jucat un rol activ in conflictele dintre daimyo din vremurile sale, folosind cu mare indeminare o sulita cu virf tip cruce, desi este considerat unul dintre cei mai abili practicanti de Jute Jutsu. Gratie daruirii cu care si-a indeplinit datoria, lui Muni[sai] Miyamoto i s-a oferit numele stapinului sau “Shinmen”. Se pare ca acesta este motivul pentru care Musashi se autonumeste in Gorin no sho: “Shinmen Musashi”. De asemenea Muni a fost invingatorul unui concurs de ken justu tinut in fata lui Ashikaga Yoshiaki ( ultimul Shogun al familiei Ashikaga ). Datorita acestui eveniment el a primit titlul de “Tenka Muso” ( “Fara rival in lume”), nume pe care l-a folosit ulterior. Munisai Miyamoto s-a hotarit la un moment dat sa se concentreze profund asupra luptei cu sabia si in mod special asupra luptei cu ….. doua sabii . A scris un Mokuroku in care detalia tehnicile scolii sale “Tori Ryu “. Aceasta scoala a fost fondata de Hirata Shokan, nimeni altul decit bunicul lui Musashi.

Se pare ca originea traditiei martiale a lui Musashi ne duce pina la scoala NEN RYU fondata de celebrul calugar razboinic Jion. Nen Ami Jion (1351-1409) a avut in total 14 elevi. Tsutsunami Hozan a fost al 12-lea discipol si era un adept al ju jutsu-ului si jute-ului, ce a fondat ulterior scoala Hozan Ryu. Hozan a trait o vreme in Shimotsuke (Tochigi) unde a avut ocazia sa-l intilneasca Hirata Shokan si sa invete de la el. Hirata Shokan preda in scoala sa Ken Jutsu, Naginata Jutsu, So Jutsu, Jute Jutsu si Ju Jutsu. Erau vremuri de razboi, iar cunoasterea armelor clasice era o necesitate. Muni[sai] Miyamoto a invatat de la tatal sau aceste discipline, excelind in folosirea katanei si a jute-ului. Musashi a primit invatatura in arta familiei si a dezvoltat-o practicind si “reflectind de dimineata pina-n noapte”.

In conformitate cu celebrul tratat Gorin no Sho, intre 21 si 29 de ani, Musashi a traversat Japonia vizitind diverse ryu ha ( scoli ) de arte martiale provocind sau acceptind un numar impresionant de dueluri, aproximativ 60, si iesind din toate invingator. Mare parte din aceste confruntari se pot regasi relatate in documentele vremii sale, insa nu in totalitate. Ultimul duel a fost cu Sasaki Kojiro pe insula Ganryu. Acest duel a facut obiectul de inspiratie a multor filme, piese de teatru sau romane, majoritatea sustinind ca lupta dintre cei doi ar fi fost data in valurile marii, Musashi fiind inarmat cu un bokken lung facut dintr-o visla, iar Sasaki cu o sabie neobisnuit de lunga. Insa realitatea istorica, bazata pe documente, spune ca cei doi s-au intilnit la ora fixata, fiind asistati de reprezentanții guvernamentali locali, pe un teren special amenajat. Musashi a folosit pentru acea lupta un bokken la fel de lung precum era sabia lui Sasaki Kojiro. Actualmente pe insula Ganryu exista un monument dedicat acelui eveniment, in care cei doi sint infatisati in momentul luptei.

Dupa acest duel, Musashi realizeaza ca arta sabiei nu consta doar in cine invinge si cine pierde prin strategie. Isi dedica restul vietii practicii artei sabiei si a meditatiei iar, in jurul virstei de 50 de ani, Musashi atinge starea de Satori, stare ce poate fi considerata similara cu trezia crestina, putind astfel sa perceapa adevarata natura a tuturor lucrurilor si fenomenelor. Din acest moment duelurile sale sfideaza rationalul. Insa cel mai important aspect este ca nici unul din oponentii sai ulteriori acestui eveniment nu au mai fost raniti in timpul duelurilor, desi s-au declarat invinsi.

In 1643 Musashi simte ceea ce va deveni o boala fatala si pe 10 octombrie decide sa se purifice “urcind pe muntele Iwato din provincia Higo din insula Kyushu, salutind si venerind cerul, adorind-o pe Kannon si stind in fata statuii lui Buddha”. Aici el se apuca sa scrie Cartea Celor Cinci Cercuri (Gorin no Sho), lucrare care ii ia 2 ani de meditatie si scriere pina sa o duca la final.

In martie 1645, boala de care suferea s-a acutizat, devenind ( dupa unele surse ) un cancer toracic, care s-a inrautatit rapid astfel ca, in aprilie, Musashi decide sa se retraga in pestera Reigan pentru a astepta linistit si impacat momentul inevitabil din viata tuturor oamenilor: moartea. Pe 12 mai 1645, Musashi a dat ultimele daruri elevilor si rudelor sale, apoi a scris DOKUDO ( calea autorealizarii/ calea pe care trebuie sa mergi singur), 21 de poeme de autodisciplina pentru generatiile urmatoare.

Pe 19 mai 1645, Miyamoto Shinmen Musashi, fondatorul scolii Hyoho Niten Ichi Ryu Ken Jutsu, autor al unuia dintre cele mai celebre tratate de strategie ( Gorin no Sho ), considerat cel mai mare luptator al tuturor timpurilor din Japonia, pleaca din lumea aceasta. Imediat ce sfirsitul marelui luptator a devenit iminent, preotul Zen Shunzan, alaturi de care Musashi practicase Zen o buna bucata de timp, a inceput sa intoneze sutrele ( textele sfinte ). Legendele spun ca atunci cerul a inceput sa devina innorat deasupra sa si un enorm fulger insotit de un puternic tunet ar fi izbucnit din nori, anuntind trecerea Maestrului Musashi in lumea cealalta.

Daitō Ryū – II

Posted on 03/04/202010/05/2024 by dragos.chiric

Aiki Ju Jutsu – Versiunea I. Varianta oficială a școlii Daitō Ryū

Continuare la Daitō Ryū – I …

Dacă în cazul școlilor de sabie pe care Sokaku le-a urmat, lucrurile sunt ușor de urmărit, în cazul tehnicilor de Aiki Ju Jutsu lucrurile sunt extrem de ambigue.

Conform cu documentele școlii Daitō Ryū, această școală își are originea în secolul X e.n. Totul ar începe chiar și mai înainte de acest moment. În cronica Kojiki apare termenul “tegoi” [Când Takeminakata no Kami a prins mâna lui Tekemikazuchi no Kami aceasta s-a transformat într-o coloană de gheață, apoi într-o lamă de sabie și pe urmă a devenit neajutorată ….. ]. Această frază se creditează ca fiind o referire la tegoi și la primele forme de Sumo. Apoi, în timpul împăratului Seiwa, coordonarea concursurilor de Sumo de la curte a fost mutată la Afaceri Militare fiind contolată de războinici profesioniști. De atunci Sumo a facut parte din tehnicile marțiale ce se predau samurailor. Astfel tehnicile de luptă fără arme s-au dezvoltat continu și erau parte a repertoriului tehnic militar ce se preda la curte.

În sec. XI Shogunul Minamoto Yoriyoshi se ocupă ca această artă să bine însușită de al treilea fiu al să, Shinra Saburo Minamoto Yoshimitsu (新羅三郎源義光, 1045 – November 25, 1127). Familia Minamoto avea o puternică tradiție militară ce a dominat secole scena politică a Japoniei. Minamoto Yoshimitsu împreună cu fratele său Yoshiie se spune că au contribuit enorm la dezvoltarea artei Aiki Ju Jutsu prin introducerea elementelor de luptă cu sabia și prin studiul anatomic făcut pe cadavrele soldaților căzuți în luptă pentru a înțelege antomia corpului uman în corelație cu tenicile de luptă.

Se spune că Yoshimitsu a dat numele Daitō Ryū școlii pe care a pus-o la punc ca urmare a acestor studii. Însă nu avem documente scris la acea vreme care sa facă referire la acest fapt. Datorită faptului că Yoshimitsu a locuit în copilărie într-un complex de case numit Daitō din Provincia Omi¹. Yoshimitsu este descris in istoria Japonie ca fiind un luptător iscusit ce cunoștea kyu jutsu, ken jutsu și yari jutsu. După terminarea războiului Gosannen (後三年合戦) din 1083-1087 Yoshimitsu primește pentru meritele sale provincia Kai unde se mută împreună cu toată familia sa. Acesta transmite cunoștintele sale marțiale în înteriorul familiei ca o tradiție secretă hikaden (秘家伝). Ulterior fiul acestuia Minamoto no Yoshikiyo (源義清, 1075-1149) adoptă numele de Takeda Yoshikiyo. Takeda Shingen (武田信玄 1 December 1521 – 13 May 1573) fiind un urmaș direct al acestei familii.

După moartea bruscă a lui Takeda Shingen, fiu acestuia, Takeda Katsuyori (武田勝頼, 1546 – 3 Aprilie 1582) nu a reușit să se dovedească la fel de abil general precum tatăl său și a început să piarda luptele împotriva armatelor reunite ale lui Oda Nobunaga și Tokugawa Ieyasu. În 1574 Takeda Kunitsugu ajunge în Aizu unde este primit cu multă căldură de Moriuji Ashina (1521 – 1580) stăpân al acestei provincii la acel moment. Urmași lui Takeda Kunitsgu devin preoși Shinto în această regiune. Ulterior această regiune devine propietate a lui Hoshina Masayuki care, după cum spuneam și înainte era un împătimit practicant al artelor marțiale. Acesta stabilește ca Ono Ha Itto Ryū Ken Jutsu și arta marțială a familiei Takeda, numită la acele vremuri Oshiki Uchi să fie transmise în interiorul clanului ofițerilor de grad înalt.

Arta marțială este transmisă din generație în generație până la Takeda Soemon (1758 – 1853) care este bunicul lui Sokaku. Acesta are doi elevi pe care-i învață Oshiki Uchi, fiul său Takeda Sokichi și Saigo Tanomo. De la aceștia, arta trece la Takeda Sokaku care este prima persoană ce deschide publicului larg această tehnică.

Lipsa dovezilor scrise este cea mai mare problemă în acest versiune. De aceea oricare ipoteză iese la suprafață, singurul fundament pe care-l are este transmisa orală. Cert este că înainte de Sokaku nu avem informații scrise cu privire la DaitōRyū și nici ce ar conține această școală. Toate documentele școlii, makimono, densho, etc, sunt din epoca Meiji. Chiar și termenii aiki ju jutsu, aiki jutsu nu apar în documente dinainte de Edo. Termenul oshiki uchi (御式内) este și el la fel de vag referindu-se la stilul frumos, ceremonios de conduită din interiorul castelului. Dar acest termen este ambigu, putând însemna și modul în care cei ce erau în interiorul castelului trebuiau să se poarte, să mearga, să salute, etc. Nu face nici o referire la bu jutsu.

Cert este că Sokaku a studiat încă din copilărie tehnicile de Sumo și Yari ale tatălui său iar din 1876 studiază arta războiului și cu cu Saigo Tanomo. Dicolo de aceasta totul este doar transmisie orală.

Aiki Ju Jutsu – Versiunea II.

În 1871 la doar 12 ani Sokaku începe studiul Ono Ha Itto Ryū, iar în 1877 primește certificatul de Menkyo Kaiden la doar 18 ani. În 1873 începe studiul în paralel al școlii Jiki Shinkage Ryū cu Kenkichi Sakakibara. Tată său era un mare expert de Sumo și So Jutsu Hozoin Ryū Takada Ha. În 1876 este trimis la Saigo Tanomo pentru a fi pregatit să devină preot Shinto și studiază cu acesta arte marțiale. Este cunoscut faptul că Saigo era un renumit expert al școlii Mizoguchi Ha Itto Ryū și studiase arta familie Takeda cu Soemon Takeda fiind conducătorul militar al armatei din Aizu în războiul Boshin. De la acesta primește în 12 Mai 1898 un poem prin care acesta îi conferă certificare că a fost inițiat în toate secretele artelor marțiale specifice familiei Takeda.

În timp ce Sokaku studia Jiki Shingake Ryū sub tutela lui Kenkichi, peste drum de Dojo-ul acestuia era și un dojo de Kiraku Ryū Ju Jutsu. Kenkichi, pentru a revitaliza artele marțiale ce se aflau într-un declin serios după evenimentele din 1867 – 1869, a organizat periodic demonstrații de bu jutsu în zona în care activa cunoscute sub numele de gekiken kai³ (撃剣会). Sokaku care deja era expert în Sumo, Ken Jutsu și So Jutsu era un avid spectaror al acestor întruniri. Posibil ca Sokaku să se fi “inspirat” destul de mult și din școala Kiraku Ryū deoarece multe tehnici din Daitō Ryū sunt “prea” asemănătoare cu cele din Kiraku Ryū.

Practicanți de Kiraku Ryu în timpul demonstrației de arte marțiale de la templul Meiji Jingu, Tokyo 2012

Este foarte posibil ca Sokaku să fie autorul actualei forme de luptă ce a facut-o cunoscută publicului larg. Fiind un geniu al artelor marțiale nu i-a fost deloc greu să “fure” tehnici de pretutindeni de unde le vedea, să le adapteze conform cu viziunea sa și ulterior să le predea ca o școală și tehnică “veche”. Adesea Sokaku spunea elevilor săi că trebuie să “fure” tehnica văzând-o doar. Ulterior anumiți elevi apropiați ai lui Takeda foloseau aceiași expresie, printre care cel mai cunoscut este Hisa Takuma.

Un alt fapt trebuie menționat aici. Saigo Tanomo a înfiat cu băiat ce este cunoscut în istoria artelor marțiale ca Saigo Shiro (1866 – 1922) celebru în lumea Judo-ului, fiind cunoscut ca unul dintre stâlpii de susținere ai Kodokan Judo. Deși nu este cunoscut când ar fi studiat cu Jigoro Kano, fondatorul Judo-ului modern, Shiro Saigo s-a distins în luptele pe care Kodokan Judo le-a avut cu alte școli de arte marțiale. Tehnicile folosite de acesta în aceste lupte nu se regăseau la acel moment în repertoriul tehnic al Judo-ului. Este cunoscut faptul că Shiro Saigo înainte să devină adept al Kodokan Judo a studiat cu tatăl său adoptiv o formă de luptă fără arme ce se dezvoltase din vechiul Sumo pe care cel din urmă o învățase în interiorul clanului Aizu. Ulterior s-a aflat că tatăl natural al lui Shiro era chiar Tanomo. Este clar că Shiro Saigo și Takeda Sokaku au studiat aceiași formă de luptă cu Saigo Tanomo, pe care acesta o învățase de la Takeda Soemon. Însă nimeni înainte de Takeda Sokaku nu a denumit în scris această forma ca fiind Daitō Ryū Aiki Ju Jutsu sau chiar Oshiki Uchi.

Sumo – posibila origine a aiki ju jutsu ?

Sumo de astăzi a păstrat foarte puțin din repertoriul tehnic de dinainte de restaurația Meiji și cu atât mai puțin din cel de dinainte de epoca Edo (1603 – 1867).

Originea Sumo-ului se pierde în negura istoriei și pare a fi la fel de veche precum cea a poporului japonez în sine. În cronica Kojiki apar primele referiri la Sumo atunci când autorul relatează că supremația poporului Japonez în arhipelagul Nipon s-a realizat când zeul Takemikazuchi a câștigat o luptă de Sumo împotriva zeului Takeminakata. Acesta dintâi a luat în stăpânire Japonia și a fondat familia imperială a căror descendenți au reușit să ajungă până în zilele noastre. Cum nu avem dovezi scrise mai înainte de Kojiki nu putem sti cu certitudine care este data exactă de apariție a acestei forme de luptă. Picturile murale vechi ne spun că această formă de luptă este de naură rituală și a fost practicată pe teritoriul Japoniei încă de la fondarea poporului japonez având rolul de a determina Zeii să acorde recolde bogate și prosperitate.

Inițial Sumo era extrem de violent fiind permise lovituri (atemi) cu brațele și picioarele, luxațiile și orice formă de aruncarea a adversalului la pământ. În Nihon Shoki apare o însemnare din care aflăm că împăratul Suinin (sec I e.n.) ia cerut lui Nomi no Sukune să-l învingă pe Taima no Kehaya din Nara. După câteva momente de luptă Sukune reușește să-i aplice adversarului o puternică lovitură de picior în plex care a reușit să-l omoare. Astfel Sukune a fost declarat victorios și este considerat și astăzi ca părintele Sumo-ului.

Există mai multe dovezi scrise care vorbesc despre lupte de Sumo ce au avut loc în prezența împăratului, cunoscute sub numele de Tanran Zumo. În 642 e.n. curtea imperioală organizează un turneu de Sumo cu ocazia unei vizite din partea curții Paekche din Koreea. Împăratul Shomu (724-749) organiza concursuri de Sumo cu ocazia festivalului Seichie.

Cel mai important aspect pentru noi este activitaea sumotori-lor în timpul shogun-atului Kamakura. Sumo devine practică marțială a clasei războinice, Samuraii. Shogunul Minamoto Yoritomo (1148-1199) este cunoscut ca un mare admirator al antrenamentelor de Sumo ce se desfășurau la Tsuruoka Hachimangu Jingu asistând la foarte multe demonstrații și încurajând practica acestei discipline. Doar cu două genarții înainte de acesta, Minamoto Yoshimitsu făcea studii serioase de anatomie pentru a adapta tehnicile de Sumo la cerințele marțiale din respectiva vreme.

Aici trebui menționat că termenul SUMO (相撲) își are origine în China imperială. Înainte de fondarea republicii Chineze, arta marțilă Shuai Jiao (摔跤) se numea Xiang Pu (相撲), termen care se traduce prin atac reciproc. Constatăm astfel că scrierea pentru Sumo și Xiang Pu este identică (相撲).

În această perspectivă începe să apară ipoteza că la baza tehnicilor cunoscute astăzi ca Daitō Ryū și Takeda Ryū Aiki Ju Jutsu să fi stat această formă marțială de Sumo. Să nu uităm că tatăl lui Sokaku, sumotorul Takeda Sokichi era un profesionist în Sumo având al doilea grad în Sumo, Ozeki imediat după titlul de mare campion Yokozuna. Sumo este strâns legat de Shinto fiind după cum spuneam mai sus, la origine o forma de ritual agrar Shintoist. Astfel înțelegem și faptul că familia Takeda din Aizu au fost kanbe – cei ce deservesc altarele Shinto.

La nivel tehnic există asemănari serioase și astăzi între tehncile de Sumo și alte arte marțiale. De exemplu o tehncă des întâlnită în Sumo ce se numește kata sukashi este identică cu tehnca kaiten nage din Aikido, iar exemplele pot continua.

Concluzie

Este foarte posibil ca actualul Daitō Ryū Aiki Ju Jutsu să fie combinația celor trei versiuni descrise mai sus. Cu siguranță Sokaku a “împrumutat” anumite tehnici din alte școli de ju jutsu cu care a intrat în contact, posibil chiar și din Karate, acest lucru fiind evident dacă urmărim cu atenție școlile cu care Sokaku s-a întâlnit în tumultoasa sa viață. Multe tehnici seamănă cu tehnicile folosite în Araki Ryū și Kiraku Ryū. Cum clanul Aizu era recunoscut pentru practicarea artelor marțiale la scară mare, ne putem închipui cu ușurință cum toată zona era plină de practicanți a diferitelor tradiții.

Un alt fapt ne atrage atenția. Repertoriul tehnic din Daitō Ryū, fără să punem la calcul partea de arme, enumeră:

Hiden Mokuroku: 118 Ura & Omote

Aiki no jutsu: 53 Ura & Omote

Hiden Ogi: 36 Ura & Omote

Daito-ryu Aiki Nito-ryu Hiden

Goshin yo no te: 84 jo-chu-ge

Kaishaku soden no koto: 477

Kaiden no koto: 88

Un total de 856 de forme. Hiden Mokuroku, Aiki no Jutsu și Hiden Ogi au și o parte ura a tehnicilor, deci înca 207 variante. Unele care diferă în totalitate de varianta omote (la vedere). O așa varietate de tehnici este imposibil de transmis de la o generație la alta ca și hikaden fără să existe o referire în scris. Sunt prea multe tehnici pentru a fi reținute fără să fie scrise. Iar dacă s-ar fi scris, cu siguranță că astăzi s-ar fi găsit acele documente care au făcut transmiterea pe durata a 800 de ani a repertoriului tehnic. De aici deducem fie că nu a exsitat nici o clasificare, formă organizată a tehnicilor din Daitō Ryū înainte de Takeda Sokaku iar acesta a fost primul care a pus cap la cap un repertoriu tehnic pe care el personal l-a folosit, fie că toți membrii familiei Takeda aveau o memorie extraordinară.

În lipsa dovezilor istorice nu ne rămâne decât să acceptăm că Takeda Sokaku a fost un geniu al artelor marțiale care a distilat prin propria-i ființă o gama largă de tehnici marțiale pe care le-a întâlnit în tumultoasa sa viață și pe care le-a transmis ulterior ca Daitō Ryū Aiki Ju Jutsu.

1 Actuala Prefectura Shiga.2

2 Gekiken se poate traduce ca “scrimă” iar Kai se traduce prin adunare, întrunire.