Category: Budo

Daitō Ryū este o școală controversată din punct de vedere istoric. Deși există păreri care susțin că această școală ar trebui să fie considerată Gendai Budo¹ și nu școală tradițională, cele mai redutabile organizații² ce regelmentează artele martiale tradiționala koryū o recunosc ca fiind o autentică tradiție veche. 

Din punct de vedere istoric³ această tradiție apare la lumină odată cu apariția unui nume ce ulterior v-a deveni extrem de cunoscut în cercurile de practicanți de bu jutsu din Japonia. Acest personaj nu este nimeni altul decât Takeda Sokaku, profesorul lui Morihei Ueshiba⁴, Hosaku Matsuda⁵, Choi Yung Sool⁶ și Tokimune Takeda⁷. Aceste nume nu sunt decât o mică parte din elevii lui Takeda Sokaku ce s-au distins ulterior, fie prin fondarea de noi tradiții marțiale ce au avut la bază Daitō Ryū, fie prin promovarea ulterioara a acestei școli. Dar cine a fost Takeda Sokaku este o chestiune extrem de interesanta. La fel cum este și relația sa cu Morihei Ueshiba ce ulterior v-a deveni unul dintre cei mai cunoscuți practicanți de Budo din Japonia contemporană.

 Takeda Sōkaku (武田 惣角) s-a născut în 10 Octombrie 1859 în casa familiei Takeda ce era parte a altarului Shintō Ise din Oikeda, fostul domeniu Aizu în Kyushu, actuala prefectură Fukushima. Acest altar a fost construit de Sakanoue Tamuramaro (758 – 811), ce a condus o expediție militară în zonă. Tot el a fondat și faimosul templul Kiyomizu Dera din Kyoto. Familia Takeda a deservit generații de-a rândul altarul Aizu Ise. 

Copilăria tânărului Sokaku a fost puternic marcată de conflictele respectivelor vremuri din Japonia. În 1867 este abolit Shogun-atul iar zece ani mai târziu casta samurailor este și ea desfințată. Tatăl său, Takeda Sōkichi era un descendent al celebrului Takeda Shingen, stăpânul provinciei Kai în epoca Sengoku Jidai. Sōkichi era învățător și în acelasi timp era un maestru de Sumo, Yari⁸ și Ken Jutsu, având un dojo în curtea sa. Din acest motiv se asumă ca prima instruire marțială a tânarului Sokaku a fost facută de tatăl lui. Pe linie maternă, bunicul său Dengoro Kurokochi, era un expert de Iai Jutsu și Yari al clanului Aizu. De la acesta, Sōkichi a învățat arta de a mânuii sulița conform cu tradiția Hozoin Ryū Takada Ha. Ulterior a transmis aceasta arta fiului său.

Dengoro a fost adoptat de la o vârstă foarte fragedă în familia lui Kanetaka Sakon Kurokochi, um renumit expert al școlii Shinmuso Muraku Ryū Iai Jutsu. De la Kanetaka arta a trecut la Kaneyoshi Jidaiyu, și de la Kaneyoshi la Kanehiro Jisuke, care l-a adoptat pe Kanenori Dengoro. Toți acești oameni au fost instructori ai tradiției Shinmuso Muraku Ryū Iai Jutsu. Se pare că Dengoro însă se distige ca un artist marțial complet, deoarece în publicațile Aizu-han Kyoiku Ko⁹ și Aizu-han Kendo Shi apar referiri la faptul că a studiat și alte tradiții marțiale precum Hozoin Ryū Takada ha So Jutsu cu maestrulShigekata Shiga, Shizuka Ryū, Anazawa Ryū Naginata Jutsu, Inagami Shinmyo Ryū Ju Jutsu, și Shirai Ryū Shu Bo Jutsu. Pe lângă aceste tradiți clar numite, Dengoro era creditat ca fiind cunoscător și al altor dișcipline marțiale precum Shuriken Jutsu, Kusasri Gama Jutsu, Haribuki Jutsu¹⁰ și Jutte Jutsu.  Pe lângă Shinmuso Muraku Ryū ce era reprezentativă pentru familia Kurokochi, Dengoro a studiat și școalile de Ken Jutsu Shinmoso Itto Ryū și Hokushin Itto Ryū.

 Dar dacă aceste referințe ar fi suficiente pentru a spune că tânarul Sokaku avea de la cine să învețe arte marțiale, lucrurile sunt și mai serioase de atât. Clanul Aizu s-a distins întodeauna prin tenacitatea luptătorilor săi. Putem spune că tot clanul era o adevărată colectie de experți în diverse tehnici marțiale. Pentru a înțelege mai bine ferocitatea și determinarea luptătorilor o să relatez două episoade ce au avut loc în timpul războiului Boshin (戊辰戦争). În timpul luptelor ce s-au dat la Yanagibayashi o unitate formată din 20 de femei au intrat în luptă alături de soții lor. Printre acestea se numără Takeko Nakano, Yuko Nakano, Masako Yoda, Samako Okamura și Kikuko Mizushima. Takeko Nakano se spune că era de o frumusețe rar întâlnită dar în același timp era și o expertă în Naginata Jutsu ce studiase chiar cu bunicul lui Sokaku, maestrul Dengoro Kurokochi. În timpul luptei aceasta s-a aruncat chiar în mijlocul dușmanilor pe care a început să-i doboare cu Naginata. În cele din urmă a fost împușcată în piept și a căzut la pămînt. Cu ultimele puteri i-a cerut surori sale, Yuko să o decapiteze pentru a nu-i lasa capul în mâinile dușmanilor pentru a fi dezonorat. Aceasta a retezat rapid capul lui Takeko și l-a dus acasă pentru o ceremonie potrivită de înmormântare. Astăzi există un monument ridicat în cinstea acesteia în templul Hokai din Kitaura. În templul ZenRyū din Sainan, Odayama există un alt monument ridicat în memoria celor 236 de femei din clanul Aizu se au murit în luptă. 

Un alt episod ne vorbește despre eroismul samurailor din acest clan. Soția celebrului Saigo Tanomo, Chieko împreună cu toată familia acestuia¹¹ s-au sinucis evitând astfel dezonoarea de a fi capturate de armata din West. Nobuyuki Nakajima, un membru al armatei din West împreună cu alți soldați au intrat în casa familiei Saigo imediat după ce membri acesteia s-au sinucis. Au găsit o fată de 16 ani ce sângera abundent dar care încă nu murise. Când l-a văzut pe Nakajima apropiindu-se a întrebat dacă acesta este din clanul Aizu sau dușman. Nakajima a mințit, spunând că este din clanul Aizu. Atunci aceasta i-a întins un pumnal și l-a rugat să-i taie gâtul. Acesta și-a șters lacrimile, a îndeplinit rugamintea fetei și a ieșit din curte. Saigō Tanomo (西郷 頼母) a supraviețuit războiului Boshin, însă imediat după acesta a devenit preot Shintō și a jucat un rol major în evoluția marțială a lui Takeda Sokaku. 

Toate aceste evenimente împreună cu moartea eroică a armatei formată din tineri de 16 ani în lupta de la castelul Nihonmatsu, care imediat după ce si-au terminat muniția pentru puști au atacat cu săbiile armata din West, ne vorbesc despre calitatea războinicilor din Clanul Aizu. 

Odată cu terminarea războiului Boshin epoca săbiilor, sulițelor și naginata s-a sfârșit. Armele de foc și-au demonstrat superioritatea în conflicte de masă. Deși recunoscute în toată Japonia, artele marțiale ale clanului Aizu au intrat într-o perioadă de decădere și de pierdere în popularitate. Mulți experți au trebuit să devină fermieri. O parte din ei și-au gasit angajamente în structurile administrative ale noii forme de adminstrare și guvernare. Alții au devenit polițiști sau instructori ai poliției. Însă numărul celor interesați de arte marțiale a scăzut brusc, iar din acest motiv experții au trebuit să schimbe modul de predare sau să reorienteze către altceva. 

Același lucru s-a întâmplat și cu tatăl lui Sokaku, care a rămas în domeniul Aizu și a început să cultive pământul. Deasemeni a început să predea Sumo într-o manieră profesionistă. Calitățile sale de Sensei de Sumo au ajuns repede cunoscute în toată țara, iar acest fapt a atras mulți sumotori celebrii la antrenamentele sale. O parete din aceștia au trăiau alături de Sokichi ca uchi deshi¹² ajutându-l să cultive pământul. Cum Sokichi era o persoană cu o educație înaltă, a deschis templul Saiko Ji publicului ca școală pentru copii. O altă acțiune făcută de Sokichi a constat în formarea unei echipe de luptători de Sumo din vechii luptători ai domeniului Aizu cu care a mers în diverse provincii pentru concursuri și demonstrații. Acestă activitate a avut un real succes atât pentru Sokichi și mișcarea lui, cât și pentru moralul populației domeniului Aizu. Sokichi a primit rangul de Ozeki¹³. 

După război, Sokaku și-a însoțit tatăl în diversele turnee de Sumo având rolul de “strigător” datorită vocii sale extrem de puternice. Fiul său Tokimune povestește că o rudă îndepărtată de a sa, pe nume Masae Watanabe ar fi asistat la un concurs de Sumo în care Sokaku ar fi intrat fără să aibă permisiune pentru aceasta. Adesea Sokaku participa la concursuri locale de Sumo din diverse sate până ce tatâl său ce era un sumotor profesionist ce avea o școală de Sumo a juns să-i interzică să mai participe sub amenițarea ca-i va arde degetele cu moxa. Până la sfârșitul vieții Sokaku a participat cu plăcere la tot felul de meciuri amicale de Sumo de fiecare dată când avea ocazia. 

 Însă se pare că Sokaku a fost un copil problemă ce s-a arătat foarte puțin interesat de educația academică ajungând să i se interzică chiar să intre în școala pentru copii a tatălui său. Comparativ cu fratele său mai mare Sokatsu, care a devenit preot Shintō, Sokaku nu s-a arătat interesat decât de arte marțiale pe care le practica cu orice ocazie și în orice împrejurare. Toată viață Sokaku a evitat să scrie deși stia să citească, urând caligrafia. 

Sokaku a devenit un adept al dojo-ului Yokikan Shibuya Dojo unde studia ken jutsu după tradiția Ono Ha Itto Ryū¹.Asocierea școlii Itto Ryū Ken Jutsu cu clanul Aizu este la fel de veche precum clanul Aizu. Hoshina Masayuki a introdus această școlă în cadrul clanului pentru instruirea samurailor de rang superior în ken jutsu. Legaturile familiei Takeda cu familia Hoshina dateaza încă de pe vremea lui Takeda Shingen. Hoshina Masatoshi a fost senior vasal al clanului Takeda primind castelul Takatō. Fiul acestuia, Hoshina Masanao (1542 – 21 oct. 1601) a moștenit de la tatăl său aceiași funcție în cadrul clanului Takeda și comanda unei formațiuni de 250 de cavaleriști. Însă după căderea clanului Takeda devine vasalul clanului Matsudaira / Tokugawa. După campania de la castelul Odawara, Masanao în însoțește pe Ieyasu Tokugawa în regiunea Kantō, unde i se dă domeniul Tako din provincia Shimōsa. Familia Hoshina luptă alături de familia Tokugawa în campania de la Sekigahara iar pentru meritele sale i se acordă domeniul Takatō (高遠藩) din provincia Shinano, actuala Prefectură Nagano. Domeniul Takatō a fost consolitat ca domeniu în perioada Sengoku Jidai de către Takatō Yoritsugu de unde îi vine și numele. În 1545 Takeda Shingen cucerește acest domeniu și-l acordă fiului său Takeda Harukiyo (武田晴清). Acesta însă-l pierde în 1581 în favoarea lui Oda Nobunaga. După 18 ani domeniul se întoarce la o familie ce a fost vasală a familiei Takeda. Fiul lui Masano, Hoshina Masamitsu (1561 – 1631) face o mișcare strategică strălucită. Înfiază un copil pe nume Yukimatsu ce era vlăstar ilegitim al lui Tokugawa Hidetada, al doilea Shogun al familiei Tokugawa. În 1631 la moartea lui Masamitsu, Yukimatsu este desemnat ca moștenitor al acestuia și își ia numele de Masayuki devenind stăpânul domeniului Takatō. Ulterior acestui eveniment Masayuki este recunoscut de tatăl și de fratele său Iemitsu (al treilea Shogun) și i se acordă dreptul de a folosi blazonul familiei Matsudaira pe care însă-l refuză. Primește domeniul Yamagata și se mută în Aizu din Provincia Mutsu fondând familia Matsudaira Aizu Hoshina. După moartea lui Iemitsu, Masayuki devine regent al nepotului său pâne ce al patrulea Shogun al familie Tokugawa ajunge la vârsta potrivită. Domeniul Aizu rămâne asociat cu acestă familii până la sfârșitul războiului Boshin. 

Acest labirint al gradelor de rudenie specific societății japoneze din epoca Edo a permis urmașilor lui Takeda Shingen să se asocieze cu clanul Aizu. 

Revenind la tradițiile marțiale care au marcat viața tânărului Sokaku, al treilea lord al familiei Hoshina Aizu, Masakata a fost deținător al nivelului menkyo kaiden în Ono Ha Itto Ryū. În vremea lui Sokaku familia Shibuya din domenilul Aizu era recunoscută pentru înaltul nivel al tehnicii de ken jutsu. Astfel Sokaku a devenit în 1871 la doar 12 ani elevul lui Toma Shibuia de la care a și primit Menkyo Kaiden Ono Ha Itto Ryū Ken Jutsu în 1877. În același timp Sokaku descoperă că al 14-lea Soke al școlii Jiki Shinkage Ryū pe nume Sakakibara Kenkichi (榊原鍵吉, 1830–1894) era un bun prieten al tatălui său. Insistând pe lângă Sokichi, îl convinge să mearga cu el la Tokyo în primăvara anului 1873 pentru a-l introduce ca elev al lui Kenkichi. Astfel Sokaku devine uchi deshi al dojo-ului lui Sakakibara Kenkichi, ulterior primind de la acesta menkyo kaiden în Jiki Shinkage Ryū. 

1 Gendai Budo este un termen ce definește la modul general artele marțiale japoneze fondate după 1868. Aici intră cunoscutele discipline sportive de azi precum Judo, Kendo, Karate Do, Atarashi Naginata, Kyudo și inclusiv Aikido. 

2 Nihon Kobudo Kyokai (Japanese Classical Martial Arts Association) și Nihon Kobudo Shinkokai (Society for the Promotion of Japanese Classical Martial Arts)

3 Ținând cont numai de dovezile palpabile, precum densho, tegami, etc

4 Fondatorul artei marțiale Aikido.

5 Profesorul lui Yoshiji Okuyama, cel ce ulterior a fondat școala Hakko Ryū Ju Jutsu și care la rândul său i-a predat lui Doshin So care a pus bazele stilului Shorinji Kenpo. 

6 Fondatorui stilului Hap Ki Do din Koreea

7 Fiul și urmașul lui Takeda Sokaku.

8 Yari – suliță. 

9 Studiu asupra educației în domeniul Aizu. 

10 Suflatul acelor

11 21 de membrii. 

12 Termen ce semnifică un elev ce trăiește în casa maestrului. Uchi – interior; deshi – adept. 

13 Gradele in Sumo sunt în ordine descrescătoare: Yokozuna; Ozeki; Sekiwake; Komosubi; Maegashira; Juryo; Makushita; Sandanme; Jonidan; Jonokuchi; Banzuke gai; Shin deshi.

… continuare la articolul KARATE – SPORT OLIMPIC. PART I

Wado Ryu Karate.

În 1924, maestru Funakoshi dă primele șapte centuri negre. Printre cei careau fost promovați se aflași Hironori Otsuka, un maestru de Yoshin Ryu Ju Jutsu. Născut la 1 Iunie 1892 în Shimodate, Prefectura Ibaragi, Japonia, ca primul copil din cei patru ai doctorului Tokujiro și al doamnei Sato.

A crescut ascultînd poveștile unchiului mamei sale, Chojiro Ebashi, fost samurai și instructor de arte marțiale al clanului Tsuchiura. Se pare că era un copil cu o construcție fizică mai plăpîndă și din acest motiv familia a decis că trebuie să practice arte marțiale pentru fortificarea corpului. Astfel, cînd avea cinci ani (1897) a început să practice Ju Jutsu cu Chojiro Ebashi, urmînd ca în 1905, fiind în școala generală, să devină elevul lui Yokiyoshi Tatsusaburo Nakayama (1870-1933) în Shindo Yoshin Ryu Ju Jutsu. Comparativ cu multe alte tradiții de Ju Jutsu ale vremurilor, care erau axate în mod special pe prize, aruncări și tehnici articulare, Shindo Yoshin Ryu punea o atenție deosebită pe lovituri (atemi). Indiferent dacă a fost la liceu, universitate sau chiar pe vremea cînd era angajat la Banca Kawasaki, tînărul Otsuka se antrena intens în Ju Jutsu. 

Din acest motiv, la1 Iunie 1921 i se acordă Menkyo Kaiden (transmisie completă/ maestru) în această tradiție. Ulterior, Otsuka asistă la prima demonstrație făcută de Funakoshi laCongresulNațional pentru Sport din Tokyo și devinde extrem de interesat de această artă marțială. După eveniment Otsuka îl vizitează de mai multe ori pe maestrul Funakoshi în Meisei Juku (o rezidență a studenților din Okinawa) și începe studiul Karate-ului sub îndrumarea lui, din septembrie 1922. Otsuka realizase imediat avantajul de a combina elemente din Karate cu tehnici și principii din Yoshin Ryu Ju Jutsu, iar datorită înaltului său nivel în ju jutsu, a fost capabil să își însușească repede principiile din karate. Într-unsingur an învățase toate cele 15 kata pe care le preda la acea vreme Funakoshi.

Pe 24 Aprilie 1924 șapte elevi ai maestruluiFunakoshi trec examenul de centură neagră. După cum am scris și mai sus, printre aceștia se numără și Otsuka, care, ulterior, în 1925, este numit și instructor asistent.În septembrie 1924 maestrul Funakoshi împreună cu Otsuka au mers la Universitatea Keio pentru a-l cunoaște pe Yasuhiro Konishi. Acesta era la rîndul său un expert în Ju Jutsu și Kendo. Inițiat în Muso Ryu și Takenouchi Ryu Ju Jutsu, acestaera un mare admirator al karate-ului. Mulți dintre maeștriiokinawaienide karate îi trecuseră pragul dojo-ului. Printre aceștia se numără Mabuni Kenwa, Miyagi Chojun și chiar faimosul Choki Motobu. Mabuni Kenwa a stat în casa lui Konishi timp de 10 luni între anii 1927 și 1928, concepînd împreună forma (kata) Seiryu. De la Miyagi Chojun a primit în 23 martie 1934 un document intitulat Karate-Do Gaisetsu (Conspect de Karate Do). Dintre toate aceste nume, Konishi s-a antrenat cel mai mult cu Motobu Choki, pe care-l considera un geniu al karate-ului. Se pare că întîlnirea dintre Otsuka, Funakoshi și Konichi a făcut ca Otsuka să fie introdus de Konichi atît lui Mabuni Kenwa, cît și lui Motobu Choki, cu acesta din urmă, Otsuka studiind destul de mult. Se stie că la sfîrșitul anilor ’20 Otsuka era în excelente relații cu marile nume din artele marțiale, precum Ueshiba Morihei, Gogen Yamaguchi, Motobu Choki, Funakoshi Gichin, Mabuni Kenwa și alții. 

În 1927 Otsuka hotărăște să se dediceși mai mult descopeririiartelor marțiale. Părăsește serviciul ce-l avea în sistemul bancar pentru a se axa pe studiul și tratamenteleîmpotriva traumatismelor din artele marțiale, în mod special pe fracturi, luxații,entorse și metode de resuscitare. Acest lucru i-a oferit mult mai mult timp. Nemaifiind distras de alte activități a putut să facă o sortare a ceea ce învățase, înlăturînd tot ce nu era direct util, păstrînd elementele semnificative sirafinînd totul pentru a face un concept nou care să fie perfect adaptat la cerințele vremurilor sale. 

Otsuka organizează în 1929 clubul de Karate al Universității Tokyo. De asemenea, tot el predă și la Universitatea Waseda. Pune un accent din ce în ce mai mare pe Yakusoku Kumite Kata dezvoltînd acest capitol la un nivel nemaiîntîlnit pînă în acel moment. 

Din cauza unor divergențe cu maeștrii Funakoshi și Yoshitaka, Otsuka părăsește mișcarea acestora și își înregistrază în 1938 propriul stil de karate la Dai Nippon Butoku Kaisub numele de Shinshu Wado Ryu Karate-Jujutsu, oferindu-i-se titlul de Renshi-go, după ce a făcut o superbă demonstrație a artei sale. La momentul înregistrării stilului respectiv la Dai Nippon Butoku Kai, curriculum-ul stilului era mult mai vast decît se practică astăzi, respectiv: 5 Pinan Kata, Kushanku, Naihanchi, Seishan, Chinto, Wanshu, Bassai, Jitte, Jion, Niseishi, Rohai, Suparinpei, Kihon Kumite 36, Idorigata 6, Tachiai 10, Yakusoku Kumite 10, Ohyogata 10, Tantodori 5, Tachidori – Shinken Shirahadori, Kassatsu Jizaigata 5, Rataidori 3, Keisatsu Taihojutsu 14 (tehnici de arestare pentru poliție), Joshi Goshinjutsu 14 (tehnici de apărare pentru femei). Cu ocazia celei de-a 44-a festivități a Butokuden, în 5 mai 1940 Otsuka schimbă numele în ”Wado Ryu” (和道流), iar în 1942, Dai Nippon Butoku kai îi oferă titlul de Kyoshi. 

În timpul războiului, Otsuka s-a implicat activ în tratarea și îngrijirea soldaților răniți ce erau retrași de pe front. Asemenea maestrului Funakoshi, Otsuka nu a vrut ca el personal să se implice în pregătirea soldaților pentru război. Evident că o parte din elevii săi au făcut acest lucru, tot așa cum făcuse și Yoshitaka Funakoshi . 

După război, Otsuka a deschis un dojo cu 24 de tatami, foarte aproape de Ginza, mai exact în Tsukiji, iar după trei ani s-a mutat în partea de Nord a orașului Tokyo, la Școala Generală Nakano. Dincolo de predat, Otsuka a fost un neobosit promotor al artelor marțiale și a Karate-ului în mod special. Pentru aceste eforturi susținute, în 1966 Împăratul Hirohito îi oferă Medalia Shiju Hosho (Ordinul Cinci de Merit, Cordonul Soarelui Răsare) pentru contribuția sa în karate. 

După 6 ani, Otsuka Hironori primește din partea Președintelui Kokusai Budo Renmei și a Prințului Higashi Kuni No Miya titlul de Meijin, (名人) – ”Om Excelent”, fiind cel mai înalt titlu oferit pînă la acel moment unui practicant de Karate. 

Wado Ryu Karate-Jujutsu combină într-un mod extrem de armonios karate-ul cu ju jutsu. Pozițiile sînt mai mai înalte comparativ cu cele din Shotokan Karate sau Goju Ryu Karate, iar elementele de ju jutsu ocupă un loc foarte important în stil. Otsuka a popularizat în Wado Ryu Karate 16 forme (kata) ce proveneau din studiul său cu Funakoshi, Mabuni Kenwa și Motobu Choki. Ulterior, în cartea ”Karatedo” Vol. 1 Otsuka spune: ”Wado Ryu are doar 9 kata, care sînt deja prea multe dacă vrei să te antrenezi serios”, acestekatafiind cele cinci Pinan no Kata(Heian în Shotokan), Kushanku (Kanku Dai/ Sho în Shotokan), Naihanchi (Tekki în Shotokan), Seishan (Hangetsu în Shotokan) și Chintō (Gankaku). Stilul lui Otsuka a fost influențat destul de mult de către Motobu Choki cu care a studiat în mod special Kumite și Naihanchi Kata, acestea fiind specialitatea lui Motobu. Pinan Kata sînt clar preluate de la Mabuni Kenwa, deoarece aceste forme seamănă mai mult cu cele din Shito Ryu Karate decît cu cele din Shotokan Karate. Pentru formele de autoapărare împotriva atacurilor de sabie și de cuțit, atunci cînd ești așezat, este evidentă influența tradiției Shindo Yoshi Ryu Ju Jutsu. 

Cu puțin timp înainte de moartea fondatorului ( 29 ianuarie 1982) un conflict între membrii organizației a făcut ca Wado Ryu să se despartă în două organizații, respectiv Wado Kai și Wado Ryu. Wado Ryu Karate condusă de Jiro Otsuka (fiul fondatorului) s-a organizat în Wado Ryu Karate Do Renmei în Tokyo, pe cînd Wado Kai este reprezentată de Japan Karate Federation Wado Kai, care actualmente este parte a World Karate Federation. În 1989, o altă ramură s-a desprins din Wado Ryu Karate Renmei și s-a organizat sub numele de Wado Kokusai (Wado International Karate Federation) fiind fondată de Tatsuo Suzuki în Londra, acesta fiind unul dintre cei mai vechi elevi ai fondatorului. Wado Kai a păstrat logo-ul (simbolul) original al stilului, respectiv pumnul înscris între aripile unui porumbel, iar Wado Ryu Karate Do Renmei a trebuie să își schimbe semnul, adoptînd caracterul “wa/ 和”înscris între aripile porumbelului. Federația lui Tatsuo Suzuki, Wado International Karate Do Federation a adoptat același porumbel dar care are între aripi simbolul soarelui răsare.

Goju Ryu Karate– 剛柔流

Este o tradiție de Karate din Okinawa, ce are ca idee de bază combinarea tehnicilor dure cu cele suple, după cum spune însuși numele stilului. 

Go – 剛înseamnă dur, referindu-se la tehnici liniare, din distanță mică pe cînd Ju –柔este același caracter cu care se scrie și Judo, însemnînd suplu, referindu-se la tehnici rotunde, suple, folosind mîna deschisă în mod special. Numele stilului a fost luat dintr-un poem numit „Opt metode de box”, ce este parte din Bu Bi Shi(武備志) , cea mai importantă carte a karate-ului, fiind, totodată, manualul de referință folosit de primii fondatori de tradiții marțiale din Okinawa. Citatul respectiv spune că totul în univers inspiră suplu, ușor și expiră tare, dur. Alegerea a fost facută tocmai pentru a evidenția ideea că stilul folosește atît mișcări dure, liniare cît și suple, rotunde, etc. Un accent major se pune pe tehnicile de respirație speciale care sînt folosite, darși pe metodele de fortificare a corpului, după cum reiese din principala formă (kata – 型), din stil, respectiv Sanchi (参戦). Principiul suplu al stilului este reprezentat de forma Tensho (天手), al cărui scop este să-l învețe pe practicant metodele suple ale stilului. 

Goju Ryu își are originea în stilul de karate practicat de Kanryo Higaonna (1853 – 1916). Acesta era original din Naha și a început studiul artelor marțiale în 1867 cu Arakaki Seisho (1840–1918) , translator oficial pentru limba chineză a curții regale din Okinawa înainte de alipirea forțată a insulei la Japonia, în anul 1872. În 1870 Arakaki a mers la Beijing într-o delegație oficială și cu această ocazie l-a introdus pe Higaonna la Kojo Taitei. Datorită acestei conjuncturi, Higaonna a reușit să meargă în 1873 în China, Fujian/ Fuzhou pentru a studia Kung Fu. Se știe că a studiat cu un maestru pe nume Ryu Ryu Ko, adept al He Quan (Boxul Cocorului). 

După îndelungi cercetări se consideră că acesta ar fi Xie Zhong Xiang, fondatorul stilului Míng Hè Quán (鳴鶴拳) –„Boxul Cocorului care Plînge”. Se estimează că ar fi stat în China undeva între 9 și 14 ani pentru a învăța arte marțiale. Higaonna se întorce în Okinawa unde începe să predea arte marțiale, știindu-se că preda karate în două moduri. Acasă preda karate pentru autoapărare, fiind axat pe eficiența marțială rapidă. De asemenea el preda și la Școala Comercială din Naha. Aici, antrenamentele aveau ca principal scop educația fizică și psihică a adepților, scopul fiind educațional. 

Printre cei mai de seamă elevi ai lui Higaonna a fost și Chojun Miyagi (1888 – 1953) care a studiat cu acesta nu mai puțin de 15 ani. În 1915, împreună cu un maestru de He Quan pe nume Wu Xianhui (Gokenki), Miyagi a mers în China pentru a aprofunda studiul artelor marțiale. Ulterior, a început să predea la rîndul său, avînd mai mulți elevi în Okinawa și apoi în Japonia. În 1929 a avut loc o demonstrație de arte marțiale la care au participat experți din toate țările. Personal,Miyagi nu a putut merge, dar a trimis pe elevul său Jinan Shinsato să îl reprezinte. În timpul evenimentului Shinsato a fost întrebat ce tradiție reprezintă și pentru a nu se face de rîs a improvizat numele de Han Ko Ryu(半剛流). La întoarcere a povestit incidentul lui Miyagi care a hotărît ca stilul său să fie numit Goju Ryu – 剛柔流.

În 1933 Goju Ryu Karate este recunoscut de către Dai Nippon Butoku Kai. Actualmente, stilul are mai multe ramuri în funcție de linia de practicanți care l-a promovat. Unele curente au rămas pur tradiționale, altele transformîndu-se pentru a fi în conformitate cu cerințele sportului. 

Shito Ryu Karate – 糸東流

Fondatorul acestei tradiții marțiale este Mabuni Kenwa 摩文仁 賢和. Acesta s-a născut la Shuri, Okinawa în 14 Nov. 1889. Începe studiul Tou Tela 13 ani cu celebra formăNaihanchi, sub tutela maestrului Itosu Ankō. Cum maestrul Itosu era destul de bătrîn la acel moment, în anul 1915 decedează. La cinci ani după aceasta, Mabuni este introdus de Chojun Miyagi la maestrul acestuia, respectiv Kanryo Higaonna. Pe lîngă acești doi maeștri, Mabuni a mai studiat și cu alte personalități ale respectivelor vremuri și aici trebuie menționați Wu Xianhui, Seishō Arakaki, Tawada Shimboku și Sueyoshi Jino. Așa se face că, astăzi, tradiția Shito Ryu are kata atît din curentul Naha Te cît și din Shuri Te, Tomari Te. Mabuni este recunoscut în istoria Karate-ului ca fiind o adevărată enciclopedie în materie de Kata și Bunkai. Nici o altă tradiție de karate nu are atîtea forme precum Shito Ryu. Un alt aspect ce trebuie menționat, este faptul că Mabuni este considerat un vizionar și din perspectiva faptului că a fost printre primii maeștri care au facut publice anumite aspecte ce erau considerate secrete. Cred că cel mai important lucru de acest gen pe care putem să îl menționăm este faptul că a făcut public în 1934 celebra lucrare Bubishi. Mulți ani acest manual a fost considerat secret și se transmitea doar de la maestru la elev. 

Bubishi este un text, al cărui autor sau dată cînd a fost scris nu sînt cunoscute. Este important totuși să nu fie confundat cu un alt tratat ce poartă fix același nume, dar care tratează arta războiului, fiind scris în timpul dinastiei Ming (≈1621) de către Mao Yuanyi din Fangfeng. Textul de care noi discutăm aici este un tratat de Kung Fu, ce prezintă tehnici și metode de luptă din Lohan Quan (Boxul Arhatului) și Bai He Quan (Boxul Cocorului Alb). De asemenea anumite aspecte de medicină tradițională chinezească sau de atingerea punctelor vitale se regăsesc în această lucrare. Majoritatea numelor celebre ale Tou Te-ului okinawaian au considerat Bubishica fiind „biblia” tradițiilor lor și exact din acest motiv era considerat unul dintre cele mai mari secrete. 

După terminarea stagiului militar, Mabuni intră în poliție, unde și începe să predea arte marțiale. Între 1917 și 1928 călătorește de mai multe ori în Japonia pentru a promova Tou Te-ul din Okinawa, iar în 1928 se stabilește definitiv la Osaka pentru a deveni instructor de karate. Deși inițial își numise versiunea sa de Karate ca Hanko Ryu, ulterior a stabilit numele de Shito Ryu (糸東流). Numele de Shito este o combinație a primelor kanji cu care se scriu numele celor mai importanți profesori de karate ai lui Mabuni, respectiv Anko Itosu (糸州安恒) și Kanryo Higaonna (東恩納寛量).Fiind sprijint de Ryusho Sakagami (1915–1993), Mabuni deschide mai multe dojo-uri în zona Kansai (Osaka), acesta fiind și motivul pentru care cei mai mulți practicanți de Shito Ryu Karate sînt regăsiți în aria Kansai. Primul Dojo a fost deschis în Osaka, Nishinari, avînd numele de Yoshukan. Unul dintre cei mai buni elevi ai maestrului Mabuni, respectiv Manzo Iwata, deschide în Noiembrie 1960 o filială și în Tokyo. În 1931, datorită eforturilor extraordinare pe care maestrul Mabuni le-a facut pentru promovarea karate-ului, Shito Ryu Karate este recunoscut de Dai Nippon Butoku Kai. În anul 1934 apare prima carte scrisă de Kenwa Mabuni, sub titlul Goshin Jutsu Karate Kenpo. Ulterior traduce și face public tratatul Bubishi. 

După moartea maestrului Mabuni (23 mai 1952) au apărut mai multe linii care își dispută legitimitatea. Ca în majoritatea cazurilor, anumite fracțiuni s-au îndreptat spre sport pe cînd alții, mai tradiționali, au preferat să păstreze nemodificată arta. 

Karate devine un fenomen internațional și se apropie de Olimpism. 

Din istoria Karate-ului mondial nu poate să lipsească un om ce este considerat părintele Karate-ului European, dl. Henry Plee. El a fost cel mai mare promotor al acestui fenomen în Europa, încă din 1955. 

Henry Plee s-a născut în 24 Mai 1923 în Franța. Tatăl lui, Alcide Plee era maestru de scrimă și se pare că tînărul Henry și-a început cariera sportivă cu acesta. De asemenea mergea la Savate, Box Englezesc și Lupte Greco-Romane. Din 1945 începe Judo cu Mikonosuke Kawaishi, fiind a 96-a centură neagră în Judo din Franța. În 1953 începe practica Karate-ului. Datorită experienței sale în alte arte marțiale, atît europene cît și asiatice, progresul său este extrem de rapid. În 1955 își deschide primul său Dojo, Karate Club de France, ulterior numindu-se Shobudo Dojo, acesta fiind primul Dojo de Karate din Europa. Tot dl. Plee este cel ce fondează prima federație de Karate din Europa, avînd numele de Fédération Française de Karaté et de Boxe Libre și care devine parte a Fédération Française de Judo et Disciplines Associées – FFJDA. Primul președinte a acestui organizm a fost Jacques Delcourt, 4 Dan Karate, elev al maestrui Henry Plee. 

În 15 Decembrie 1963 are loc prima întîlnire a organizațiilor de Karate la Paris, iar în anul 1965 a fost creat European Karate Union, unde tot Jacques Delcourt a fost primul președinte. 

În 1966 are loc la Paris primul Campionat European de Karate ce a fost transmis în direct la TV. După mai multe alte forme de organizare apare o nouă entitate juridică, intitulată World Union of Karate-do Organizations și care în 1985 este oficial recunoscută de către Comitetul Olimpic Internațional. În 1990 este fondată Federația Mondială de Karate (World Karate Federation), fiind cea mai mare organizație de karate, cu peste 130 de țări membre. Această organizație este singura recunoscută de către Comitetul Olimpic Internațional, avînd peste zece milioane de membri. Ramurile de Karate ce sînt recunoscute de această federație sînt: Shotokan, Goju Ryu, Shito Ryu și Wado Ryu. 

Evident că părerile sînt împărțite în ceea ce privește Karate ca Sport Olimpic. Adepții tradiționalismului spun că sportul distruge adevărata artă marțială. Și eu personal sînt exact de aceeași părere. Pe de altă parte, promovarea și susținerea de care dispune o disciplină olimpică sunt indiscutabil dincolo de orice efort individual sau privat. 

Personal, cred că este un lucru bun. După ce vîrsta nu mai permite unui practicant să performeze în sportul Karate, acesta se poate îndrepta spre tradițional și artă. Însă, pentru tineret și mai ales pentru cei din acest secol, unde tendința spre sedentarism este accentuată, o disciplină sportivă, atractivă este mai potrivită decît o artă marțială tradițională. Dacă duci un copil de 10 ani într-o sală de Karate și timp de 60 de minute nu face decît deplasări sau poziții, ei bine….. ai șanse minime să-l faci să își dorească să revină la al doilea antrenament!

Prin decizia nr. 129 a Comitetului Olimpic Internațional din 3 August 2016 de la Rio de Janeiro s-a decis ca, la Jocurile Olimpice din 2020 de la Tokyo, cinci noi discipline sportive printre care si KARATE să devină probe Olimpice. Acest lucru dovedește că arta marțială Karate a ajuns la o așa mare popularitate încît a devenit de interes olimpic. Alături de Karate, mai avem și alte discipline marțiale ce sînt prezente printre sporturile olimpice, respectiv Luptele Libere și Greco- Romane, Scrima, Boxul, Judo și Taekwondo. 

Dar ce este și de unde vine acest nou sport olimpic? În rîndurile ce urmează am să încerc să prezint pe cît se poate de condensat cele mai importante evenimente ce au contribuit la originea și dezvoltarea Karate-ului. Subiectul este extrem de vast și se poate întinde pe sute, dacă nu chiar mii de pagini. 

Karate ( Do ) este o artă marțială modernă ce a început să fie promovată începînd cu anul 1922, cînd Departamentul Educației din Japonia a invitat un exponent al vechii tradiții marțiale Tou Te, din Okinawa să facă o demonstrație publică. Însă acestă inițiativă nu s-a întîmplat așa, pur și simplu. În spatele acestui fapt este un lung șir de evenimente. Probabil cel mai important moment a fost anul 1867 cînd Shogun-atul este abolit și începe epoca Meiji. Acest moment este unul de cotitură pentru Japonia, care trece de la sistemul închis feudalist spre o nouă formă de organizare adaptată la vremurile secolului al 19-lea. În anul 1872, insulele Okinawa sînt anexate în mod oficial la Japonia, iar cinci ani mai tîrziu, respectiv în anul 1877, casta Samurailor este desființată.

În 1894, Japonia intră în război cu China, iar în 1904 intră în război cu Rusia. Militarismul nipon ajunge la paroxism și nu se va sfîrși decît prin capitularea Japoniei la sfîrșitul celui de al doilea Război Mondial. 

Ținînd cont de acest climat politic, artele marțiale erau văzute nu numai ca fiind potrivite, dar chiar ca fiind necesare. Guvernul militarist al Japoniei promovează din aceste motive practicarea artelor marțiale de la o vîrstă cît mai frageda. O astfel de măsură este luată în 1902 cînd, la sugestia Comisarului pentru Școlile Publice, Shintaro Ogawa, către Ministerul Japonez al Educatiei, în cadrul programului de educație fizică pentru școlile publice din Prefectura Okinawa este introdus Karate ca metodă de antrenament. În 1912, Prima Flotă a Marinei Imperiale sub comanda Amiralului Dewa vizitează Okinawa iar o parte a echipajului este instruită în ceea ce, la acel moment, se numea în dialect local Tou Te. Amiralul Dewa împreună cu un alt militar, Căpitanul Yashiro au fost primii militari care au promovat această artă marțială în mediul militar. Ulterior, în 1921, Printul Moștenitor Hirohito a vizitat Okinawa, ocazie cu care, la sugestia Căpitanului de distrugător, Kanna, asistă la o demonstrație de arte marțiale. Dintre maeștri vremurilor care promovau Tou Te la acele vremuri în Okinawa, Funakoshi Gichin a avut privilegiul să fie ales să facă această demonstrație. Tot în 1921 apare la Tokyo un articol semnat de Sasaki Godai ce îndeamnă publicul japonez să nu mai fie așa de interesat de metodele de luptă cu pumnii din occident, precum Box-ul, deoarece Japonia are și ea o astfel de tradiție ce se numea Tou Te, în insulele din sudul imperiului. Dar … Tou Te (唐手) se traduce literalmente ca „mîna chinezească”, făcînd referire la originea chinezească a acestei arte marțiale.

În luna mai a anului 1922, Gichin Funakoshi a fost invitat la prima ediție a Congresului Național pentru Sport din Tokyo, Ochanomizu, pentru a promova Tou Te. Această alegere nu a fost chiar întîmplătoare. Funakoshi era profesor de școală, foarte bine educat, un vorbitor perfect de japoneză și, totodată, un practicant vechi de arte marțiale. Demonstrația a avut un real succes, impresionînd publicul japonez. Printre cei careau asistat s-a numărat și Jigoro Kano, nimeni altul decît fondatorul noii arte marțiale Judo. Acesta și-a oferit ajutorul de a face din Tou Teceea ce a făcut din Ju Jutsu. 

Jigoro Kano a fost un vizionar, realizînd că o artă marțială destinată să ucidă nu își mai avea locul să facă parte din curriculum-ul educațional. Astfel, din Ju Jutsu s-au scos tehnicile periculoase si cu un puternic efect traumatizant. Tehnicile s-au standardizat și un regulament clar a fost conceput. Era rețeta prin care o artă marțială devine sport. 

Iar Jigoro Kano a dovedit că știa foarte bine ce trebuie să se facă. După aceeași rețetă, Tou Te trebuia să devină o disciplină sportivă, precum Judo, Kendo, Iaido. 

În 1924, la insistențele profesorului Shiyo Kasuya din cadrul Departamentului de Limbă Germană și al profesorului de Kendo și Ju Jutsu, Konishi Yasuhiroal (小西康裕) din Universitatea Keio, Funakoshi începe să predea Karate în cadrul acestei universități. Este primul club Universitar de Karate care a fost înființat în Japonia, acesta existînd și astăzi. Pînă în 1932, cele mai importante universități din Japonia aveau propriul lor club de Karate. Dar pentru a face un sport național trebuia să se facă ceva cu numele „mîna chinezească”. Japonia era în război cu China. Naționalismul era cuvîntul de ordine al respectivelor timpuri. Ceva cu numele de „X” chinezesc nu putea să fie acceptat. Să fim puțin atenți la caracterele cu care se scria inițial ceea ce în dialectul din Okinawa se numea Tou Te (tou ti).

Tou = 唐 – se citește în japoneză kara (から) sau tou (トウ) și înseamnă China, Statul Han sau Dinastia Tang.

Te (ti) = 手 – se citește în japoneză ca te (て)sau shu (シュ) și înseamnă mînă.

Constatăm că primul caracter se citește în japoneză kara. Dar, cum acest caracter nu era privit cu ochi buni, s-a facut o schimbare care a fost acceptată în mod general, iar în 1933 a fost recunoscută de Dai Nippon Butokukai (Societatea Japoneză a Virtuților Marțiale). Astfel, s-a ales caracterul 空,ce se citește tot kara dar al cărui înțeles este „gol”. Cine a făcut această schimbare?! Majoritatea practicanților consideră că schimbarea s-ar fi făcut la propunerea lui Funakoshi. Însă acest kanji a fost folosit pentru prima dată public de Chomo Hanashiro – 花城長茂 (1869–1945) pentru a scrie titlul cărții sale: Karate Kumite ( 空手 組手 ) în August 1905!!! Hanashiro a fost un mare maestru de Karate ce a studiat cu legendarul Bushi Matsumura și, ulterior, cu elevul acestuia, Anko Itosu. 

Următorul lucru ce trebuia să fie făcut era standardizarea. Totul trebuia sa fie standardizat și formalizat. Și așa s-a și întîmplat. Numele formelor (kata) a fost modificat să sune mai japonez, pînă și uniforma a fost clar definită, centurile și gradele au fost copiate din Judo. Tehnicile în sine nu au mai avut ca principal scop autoapărarea ci ar fi trebuitsă fie conforme pentru competiție și sportivitate. Este momentul cînd Karate-ul sportiv se năștea. În acest malaxor al transformării a trebuitsă intre toți cei care doreau să promoveze karate în Japonia. Funakoshi nu a fost singurul care a adoptat aceste modificări. Și alte nume sonore s-au conformat, precum Miyagi Chojun, Mabuni Kenwa, Kanken Toyama, Taira Shinken. Au fost și oameni care s-au opus, cum ar fi Motobu Choki sau Uechi Kanbun. Dar sistemele lor nu au reușit să devină atît de populare precum sînt cele care au acceptat modificările. În 1936 are loc în Okinawa o întîlnire a maeștrilor de Karate, pentru a stabili viitorul acestei arte. Întîlnirea a fost organizată și sponsorizată de publicația Ryukyu Shinpo. În același an, Funakoshi inaugurează în Zoshigaya/ Toshima primul său dojo,numit oficial Shotokan (松濤館). Termenul de Shoto vine de la pseudonimul folosit de Funakoshi pentru operele sale literale și se poate traduce ca „valurile pinului”, făcînd referire la mișcarea acelor de pin atunci cînd vîntul trece printre ele. 

În procesul de standardizare și reglementare impus de societatea japoneză au început să apară primele stiluri distincte de karate. Aceste curente erau existente încă din Okinawa dar nu exista ideea clară de tradiție marțială așa cum era în Japonia. În rîndurile ce urmează voi prezenta cîteva informații cu privire la cele 4 mari tradiții din karate ce astăzi formează disciplina olimpică Karate, fiind parte din World Karate Federation:

Shotokan Karate.

Deși Funakoshi nu și-a numit stilul folosind un nume specific, tradiția sa este cunoscută sub denumirea de Shotokan Karate. În 1944 elevii lui Funakoshi din întreaga Japonie, indiferent că erau cluburi universitare sau dojo-uri private au început demersurile pentru a forma o organizație de karate la nivel național. 

Cinci ani mai tîrziu, în 1949, pe 27 mai a luat ființă Nihon Karate Kyokai (日本 空手 協会), adică Japan Karate Association (JKA). Funakoshi a fost numit Instructor Șef Emerit, iar Nakayama Masatoshi a fost numit Instructor Șef. Primul președinte a fost Saigo Kichinosuku, un influent și bogat politician al vremurilor. Masatomo Takagi a fost numit Secretar General, Kimio Ito a fost numit director administrativ, iar Hidetaka Nishiyama a fost numit șeful Comitetului Tehnic. După ce maestrul Funakoshi a decedat (26 aprilie 1957) , mișcarea de Shotokan Karate a dat naștere la o mulțime de organizații. Un motiv important pentru această desfacere a mișcării în mai multe fracțiuni a fost ideea de a avea sau nu competiții în Karate. Funakoshi a fost împotriva competiției, însă mulți dintre elevii săi doreau să poată concura.

Primul care s-a despărțit de maestrul Funakoshi din acest motiv a fost Hironori Otsuka, fondatorul tradiției Wado Ryu Karate. După moartea lui Funakoshi (1957) scindările în cadrul Shotokan Karate au început prin disocierea Shotokai de Japan Karate Asociation (JKA). Tradiționaliștii din Shotokai conduși de Shigeru Egami și Motonobu Hironishi erau împotriva competiției, pe cînd JKA condusă de Nakayama Masatoshi era pentru schimbare. Un lucru trebuie spus, indiferent de cît de mult place sau nu: Shotokan Karate așa cum arată el astăzi este mai mult creația lui Yoshitaka Funakoshi (fiul lui Gichin) și a lui Nakayama Masatoshi decît a lui Gichin Funakoshi. Acest lucru se poate vedea destul de clar dacă privim pozele din prima ediție a cărții Karate Do Kyohan. Pozițiile maestrului Funakoshi sînt înalte, iar hikite, mîna care se trage înapoi atunci cînd se lovește are un scop clar de a prinde. 

Yoshitaka Funakoshi a fost instructor coordonator în Shotokan Dojo între anii 1938 și 1945, 1945 fiind anul în care a murit de tuberculoză. Oricum, maestrul Funakoshi era clar împotriva competiției. Iată o scurtă relatare a lui Otake Ichizo, un vechi elev al lui Funakoshi, care era adeptul formelor de luptă (Jiyu Kumite) cu protecție (Bogu). Acesta a avut parte de o critică din partea maestrului Funakoshi atunci cînd a aflat că elevul său practica kumite cu bogu: “Lupta în karate este o luptă pe viață și pe moarte, așa cum este în toate formele de Budo. Pe cînd Boxul este un sport ce are un alt obiectiv. Dacă o să folosiți bogu, Karate va deveni un sport [competiție]…”. 

Acest lucru dovedește clar că Gichin Funakoshi era împotriva Karate-ului sportiv. Pentru el, Karate însemna: baze (Kihon), forme (Kata), întărirea corpului prin exerciții de durificare (kote kitai) și lucru la Makiwara (dispozitiv specific format dintr-o scîndură ce se înfige în pămînt și o sfoară de hîrtie ce se înfășoară în partea superioară pentru a putea lovi), împreună cu Yakusoku Kumite (forme de luptă prearanjate, în care fiecare partener își cunoaște mișcările pe care le are de făcut). 

În comparație cu Gichin, fiul acestuia, Yoshitaka era adeptul luptei. Iar atunci cînd a devenit instructor coordonator în Shotokan a început să introducă elemente noi în tehnică. Imaginile pe care le avem cu acesta vorbesc de la sine despre diferențele conceptuale dintre karate-ul lui Ghichin și cel al lui Yoshitaka. Shigeru Egami și Funakoshi Yoshitaka au predat karate în timpul războiului pentru trupele speciale ale armatei japoneze. Mai exact, ei au fost angajați să predea arte marțiale în Școala Militară Nakano (Rikugun Nakano Gakkō). Această școală militară nu era una oarecare, fiind centrul principal de instruire al armatei japoneze pentru spionaj și contraspionaj. Era cea mai prestigioasă școală militară pentru serviciul de informații militare. Înainte de război, aici predase și Morihei Ueshiba (fondatorul Aikido). Însă, atunci cînd Al Doilea Război Mondial a început, responsabilii ce se ocupau de instruirea în arte marțiale au considerat că metoda lui Ueshiba nu era cea mai potrivită pentru ce aveau ei nevoie. Așa că au apelat la serviciilelui Yoshitaka Funakoshi și Shigeru Egami. Principalul scop al acestor antrenamente era ca studenții de aici să poată ucide rapid și fără zgomot inamicul, într-o luptă cu arme sau fără. Toate tehnicile erau executate cu maxim de forță și viteză, iar accidentele……evident că erau ceva comun. Antrenamentul era făcut în echipamentul militar și nu în tradiționalul Karate Gi. Loviturile cu piciorul erau executate cu bocancii militari, avînd drept ținte picioarele și testiculele adversarului. Cei ce erau răniți trebuia să lupte în continuare. Dacă nu mai erau capabili, soarta le era indecisă, pentru că nu exista un arbitru care să oprească lupta. Sînt surse ce spun chiar că, adesea, aceste lupte erau pe viață și pe moarte. Antrenamentul trebuia să fie exact așa cum se presupunea că este pe cîmpul de luptă. Nu exista un loc doi. 

Sînt mărturiiale practicanților din acea vreme, precum Shigeru Egami, Taji Kase, Noguchi Hiroshi sau Genshin Hironishi, ce ne spun că Yoshitaka era un luptător extrem de puternic, ce folosea adesea mîinile deschise pentru a lupta. 

Se crede că Yoshitaka era mai mult un adept al karate-ului lui Anko Azato decît al lui Anko Itosu via Gichin Funakoshi. La sfîrșitul războiului Yoshitaka moare de tuberculoză. Dojo-ul Shotokan fusese distrus în totalitate în bombardamentele din 1945, iar maestrul Funakoshi s-a retras în Kyushu pîna în 1947. 

În 1946 se întoarce din China Masatoshi Nakayama și imediat începe să promoveze conceptul de Karate competițional.

Se pare că maestrul Funakoshi nu și-ar fi dat acordul sub nici un aspect cu aceste idei. Însăși relația dintre el și JKA a fost în realitate inexistentă, fiind doar formală, prin numirea lui ca Instructor Șef Emerit. 

Linia de Shotokan din cadrul JKA a intuit ceea ce se potrivește vremurilor și a făcut toate schimbările necesare pentru a transforma Karate dintr-o artă marțială într-un sport marțial. În august 1956 s-a promulgat primul regulament de competiție, iar în iunie 1957 are loc prima ediție a All Japan Karate Do Championship. …

KARATE – SPORT OLIMPIC. PART II

O călătorie în munții Japoniei

Era o primăvară friguroasă, iar eu mă aflam deja de 2 săptămîni în Kokura, insula Kyushu, Japonia pentru a studia tradiția marțială lăsată moștenire de nimeni altul decît Miyamoto Musashi. Musashi este cunoscut pentru faptul că nu a petrecut foarte mult timp într-un loc ci umblînd prin toată Japonia pentru a se perfecționa în arta sabiei. Se pare însă că în Kokura a petrecut un timp mai îndelungat, aproximativ 7 ani. Al 11-lea păstrător al tradiției (Soke) era la acel moment Iwami Toshio Sensei alături de care petrecusem 14 zile cu multe ore de antrenament. Însă așteptam cu nerăbdare o altă întîlnire ce mi-o programasem chiar înainte de a pleca din România spre Țara Soarelui Răsare. 

Pentru a înțelege mai bine contextul, să ne aducem aminte că vorbim de Japonia, una dintre cele mai tehnologizate țări ale secolului 21. O țară în care telefonul mobil nu funcționează pe o frecvență mai joasă de 3G, iar dacă vrei să afli ora exactă este foarte simplu, neavînd de făcut altceva decît să urmărești orele de venire ale mijloacelor de transport în comun. Japonia este unică în lume din punctul meu de vedere. Mulți compară Japonia cu Germania, spunînd despre japonezi că sînt nemții Asiei. Ei bine, nu este asa. Germania și-ar dori ca nemții să aibe macar cateva lucruri in comun cu japonezii.

M-am urcat în Shinkansen (trenul de mare viteză din Japonia) la Kokura și urma să merg cu acesta pînă la Shinyatsushiro de unde trebuia să iau alt tren care să mă ducă în Hitoyoshi, locul de întîlnire stabilit cu familia celui de la 13-lea Mare Maestru al tradiției marțiale Taisha Shinkage Ryu. Aveam de mers 206 km cu Shinkansen-ul, iar pentru aceasta distanta timpul estimat era de 1,11h. Fabulos, nu? Poate un tren să facă o medie de aproximativ 200km/h. Ei bine, da. Doar în Japonia. 

Ajuns în stația Shinyatsuhiro a trebuit să schimb terminalul trenului și să aștept trenul care făcea legătura între Shinyatsushiro și Hitoyoshi. Cînd am ajuns pe peron am avut senzația că m-am întors în timp. De la noul și extrem de tehnologizat Shinkansen în fața mea a apărut un tren Diesel!!! Am crezut că ceva nu este bine, ca poate nu-i acela trenul deși pe el scria clar cu alfabetul Hiragana destinația Hitoyoshi. Pentru mai multă siguranță înainte de a urca în el am întrebat o tînăra japoneză ce lucra la JR (Japan Railway) dacă este respectivul tren cel pe care-l căutam eu. Adică cum, în Japonia secolului 21 mai există tren pe motorină gîndeam eu. Răspunsul a fost unul afirmativ și uite asa m-am urcat în respectivul tren. Nu numai faptul că trenul avea un motor Diesel era uimitor, dar respectivul tren parca era integral din secolul 19. Furniturile, scaunele deși erau într-o stare perfectă arătau de parcă erau din vremuri de mult trecute. Pe măsură ce trenul înainta spre destinație peisajul devenea unul din ce în ce mai spectaculos. O bună parte din traseu era pe albia unui rîu ce străbătea munții din Kyushu. Nu semăna cu nimic din ceea ce văzusem eu pînă la acel moment în Japonia. Efectiv parcă mă întorceam în timp. Ei bine, acest tren a făcut 60 km în aproximativ 1,10 h. A fost o călătorie ca în povești. Oarecum prevestea experiența ce urma să vină. 

Am coborît din tren și am ieșit de pe peron așteptînd să mă întîlnesc cu cineva … o persoana pe care nu o vazusem niciodata. Mi-a trecut prin cap întrebarea cum o să mă recunoască respectiva persoană, dar răspunsul a venit foarte repede: eram singurul caucazian din zonă. Am zîmbit în sinea mea și am așteptat într-o zonă deschisă chiar la intrarea în gara. Nu au trecut mai mult de 3 min și un cetățean s-a apropiat de mine și m-a întrebat într-o engleză destul de bună dacă eu sînt Kirik San. Iar a fost o surpriză, deoarece în zonele rurale din Japonia să găsești un vorbitor de engleză este ca și cum ai merge în Romania într-un sat de munte fără curent și să întrebi „Do you speak English?”.Cred de altfel că acesta este singura asemănare dintre tara noastră și Japonia. După ce s-au făcut introducerile am descoperit că persoana care a venit să mă ia de la gara era Okawa Takafumi, un elev al lui Yamakita Sensei, persoana cu care eu trebuia să mă întîlnesc. Împreună ne-am urcat în mașina personala a dl Okawa și am mers timp de alte 30 de minute pe drumuri de munte spre o destinație ce nu părea deloc să fie o zonă populată. Cînd am ajuns la destinație am realizat că practic sînt undeva într-o zonă muntoasă și împădurită de lîngă Hitoyoshi unde erau doar 3 case. Aici locuia Yamakita Sensei, cel de al 13-lea păstrător al unei tradiții martiale ce a fost fondată în 1568 de către Marune Kurando no Suke. 

Yamakita Sensei ne-a întîmpinat de cum am intrat în curte. Era îmbrăcat precum persoanele din România ce lucrau pe vremuri la C.A.P. Și pentru ca peisajul să fie complet avea în mîini o lopată și o găleată. Nu era sub nici o formă ceea ce mă așteptam să vad. Venisem de la 10000 km pentru a învăța arta sabiei de la un păstrător al unei tradiții cu o vechime de peste 400 de ani, iar ceea ce vedeam era mai degrabă un personaj de prin satele din Maramureș. A venit și s-a prezentat avînd un comportament extrem de natural și de modest. Imediat după ce m-am prezentat, Yamakita Sensei m-a rugat să merg în Dojo pentru a semna în registrul cu elevii școlii. Nici un ritual, nici un Kimono … eram uimit. Mă întrebam dacă sînt în Japonia sau nu.

Am fost cazat într-o dependință a casei principale, chiar lîngă dojo, iar antrenamentele au început imediat după ce am servit masa împreună cu Yamakita Sensei. Okawa San a fost prezent și el deoarece nu se știa dacă eu vorbesc sau nu Japoneză. Am aflat că eram singurul elev alb pe care Yamakita Sensei l-a avut. Imediat ce elevul era oficial înscris în scoală, numele acestuia era trecut pe o plăcuță de lemn și era bătut pe un perete ce era special destinat acestui scop. Practic antrenamentul nu se opreau decît atunci cînd dormeam. La masă sau cu orice altă ocazie Yamakita Sensei oferea neprețuite informații cu privire la tradiția marțială pe care o reprezenta. Cînd nu practicam efectiv eram inițiat în practicile Mikkyo (învățăturile mistice) ce țineau de cultul zeiței Marishiten, acestea fiind o importantă parte a tradiției. Mantre și Mudre sînt folosite pentru a conferi practicantului abilitățile necesare pentru a accesa asa zisele puteri mistice. 

În fiecare dimineață luam masa cu Yamakita Sensei iar apoi urma prima sesiune de antrenament. Însă nimic nu se întîmpla înainte ca Sensei nu facă un ritual de purificare în Dojo. Acel loc era biserica sa. Toate viața și-o petrecuse doar în cadrul artelor marțiale și pentru transmiterea generațiilor următoare uriașul bagaj informațional pe care-l deținea. 

Nu departe de casa lui Yamakita Sensei era locul unde erau înmormîntati Marune Kurando și Den Rinbo Raigyo. Împreună cu Yamakita Sensei și Okawa San am mers să vizităm monumentul. Monumentul dedicat lui Marune Kurando era într-o perfectă stare datorită deselor vizite ale lui Sensei acolo pentru îngrijire și rugăciune. Apoi Yamakita Sensei a spus să mergem la casa lui Marune Kurando! Da, casa acestuia era și acum în perfectă stare și în ea locuia urmașul direct al lui Kurando, în persoana lui Marune Sekinosuke San.

Am fost prezentat acestuia iar Yamakita Sensei a cerut să îmi fie arătate documentele originale lăsate de Marune Kurando. Nenumărate Densho (documente în formă de sul) din secolul XVI au fost aduse și expuse. Printre acestea am recunoscut chiar și Inka (certificatul) emis de Kamizumi Ise pentru Marune Kurando. Am fost surprins cînd mi s-a dat permisiunea să copiez toate aceste documente. Yamakita Sensei a fost o persoana extrem de plăcută și deschisă față de cei ce arătau cu adevărat interes pentru Koryu.Printre numeroasele documente ce erau expuse în Dojo-ul lui Yamakita Sensei existau mai multe diplome emise de Dai Nippon Butoku Kai, inclusiv o diplomă prin care se atesta faptul că Yamakita Sensei era maestru de Jukenpo (lupta cu pușca cu baioneta). Discutînd subiectul am aflat că învățase această disciplină de la tatăl său care fusese instructor de pușcă cu baionetă al armatei japoneze în timpul războiului dintre Japonia și Rusia. 

Pot spune că această experientă m-a făcut să înțeleg mai bine ce înseamnă Koryu în vremuri de mult apuse. Izolarea într-o zona muntoasă, fără internet și cu semnal la telefon doar pe un vîrf de deal ce se deschidea spre orășelul Hitoyoshi, a făcut ca cele 20 de zile petrecute atunci împreună cu Yamakita Sensei să valoreze cel puțin cît doi ani de antrenamente făcute într-o zonă urbană. În ultima zi Yamakita Sensei m-a întrebat cînd am să mă întorc. Părea ușor îngrijorat cînd i-am spus că peste un an de aceea am întrebat care-i problema. Mi-a mărturisit că are 80 de ani și că la această vîrstă orice și oricînd se poate întîmpla, dar … mi-a cerut să-l însoțesc în dojo. Aici mi-a arătat ultimele două forme ale școlii. Cele mai secrete tehnici ce se arătau doar celor care ajungeau la nivelul Menkyo Kaiden. Am fost uimit și consternat. Ceea ce eu reușisem să învăț pînă la acel moment erau tehnicile aferente nivelelor Shoden și Chuden. Nici măcar nu văzusem tehnicile de la Okuden și Inka, iar Yamakita sensei imi arăta tehnicile de la Menkyo Kaiden. La ce mi-ar folosi mă întrebam. Era o groapă enormă între ceea ce învățasem și acestea. Dar, cum calul de dar nu se cauta la dinți, am învățat ceea ce mi s-a dat.

După ce Yamakita sensei a fost mulțumit de cum executam tehnicile mi-a dezvăluit și scopul a ceea ce se întîmplase. “Dacă se întîmplă ceva cu mine pînă cînd te întorci la anul, mergi la elevul meu Honda Sensei, arată-i aceste tehnici iar el o să știe că ai binecuvîntarea mea și o să îți arate tot ceea ce mai ai de învățat din Taisha Shinkage Ryu.” Înțelegeam ce se întîmplase. Practic Yamakita Sensei se asigura că o să am de la cine să învăț dacă el murea între timp. Eram profund marcat. În 6 luni eram iar la el și nimic rău nu se întîmplase. 

Yamakita Sensei a trecut în nefiină ceva mai tîrziu, în Februarie 2012 la 83 de ani. A lăsat în urma sa mai multe generații de discipoli, unii mai pricepuți, alții mai puțin, în funcție de posibilitatea fiecăruia de a practica și a învăța. Pentru mine personal a fost experiența care m-a transformat.