O călătorie în munții Japoniei
Era o primăvară friguroasă, iar eu mă aflam deja de 2 săptămîni în Kokura, insula Kyushu, Japonia pentru a studia tradiția marțială lăsată moștenire de nimeni altul decît Miyamoto Musashi. Musashi este cunoscut pentru faptul că nu a petrecut foarte mult timp într-un loc ci umblînd prin toată Japonia pentru a se perfecționa în arta sabiei. Se pare însă că în Kokura a petrecut un timp mai îndelungat, aproximativ 7 ani. Al 11-lea păstrător al tradiției (Soke) era la acel moment Iwami Toshio Sensei alături de care petrecusem 14 zile cu multe ore de antrenament. Însă așteptam cu nerăbdare o altă întîlnire ce mi-o programasem chiar înainte de a pleca din România spre Țara Soarelui Răsare.
Pentru a înțelege mai bine contextul, să ne aducem aminte că vorbim de Japonia, una dintre cele mai tehnologizate țări ale secolului 21. O țară în care telefonul mobil nu funcționează pe o frecvență mai joasă de 3G, iar dacă vrei să afli ora exactă este foarte simplu, neavînd de făcut altceva decît să urmărești orele de venire ale mijloacelor de transport în comun. Japonia este unică în lume din punctul meu de vedere. Mulți compară Japonia cu Germania, spunînd despre japonezi că sînt nemții Asiei. Ei bine, nu este asa. Germania și-ar dori ca nemții să aibe macar cateva lucruri in comun cu japonezii.
M-am urcat în Shinkansen (trenul de mare viteză din Japonia) la Kokura și urma să merg cu acesta pînă la Shinyatsushiro de unde trebuia să iau alt tren care să mă ducă în Hitoyoshi, locul de întîlnire stabilit cu familia celui de la 13-lea Mare Maestru al tradiției marțiale Taisha Shinkage Ryu. Aveam de mers 206 km cu Shinkansen-ul, iar pentru aceasta distanta timpul estimat era de 1,11h. Fabulos, nu? Poate un tren să facă o medie de aproximativ 200km/h. Ei bine, da. Doar în Japonia.
Ajuns în stația Shinyatsuhiro a trebuit să schimb terminalul trenului și să aștept trenul care făcea legătura între Shinyatsushiro și Hitoyoshi. Cînd am ajuns pe peron am avut senzația că m-am întors în timp. De la noul și extrem de tehnologizat Shinkansen în fața mea a apărut un tren Diesel!!! Am crezut că ceva nu este bine, ca poate nu-i acela trenul deși pe el scria clar cu alfabetul Hiragana destinația Hitoyoshi. Pentru mai multă siguranță înainte de a urca în el am întrebat o tînăra japoneză ce lucra la JR (Japan Railway) dacă este respectivul tren cel pe care-l căutam eu. Adică cum, în Japonia secolului 21 mai există tren pe motorină gîndeam eu. Răspunsul a fost unul afirmativ și uite asa m-am urcat în respectivul tren. Nu numai faptul că trenul avea un motor Diesel era uimitor, dar respectivul tren parca era integral din secolul 19. Furniturile, scaunele deși erau într-o stare perfectă arătau de parcă erau din vremuri de mult trecute. Pe măsură ce trenul înainta spre destinație peisajul devenea unul din ce în ce mai spectaculos. O bună parte din traseu era pe albia unui rîu ce străbătea munții din Kyushu. Nu semăna cu nimic din ceea ce văzusem eu pînă la acel moment în Japonia. Efectiv parcă mă întorceam în timp. Ei bine, acest tren a făcut 60 km în aproximativ 1,10 h. A fost o călătorie ca în povești. Oarecum prevestea experiența ce urma să vină.
Am coborît din tren și am ieșit de pe peron așteptînd să mă întîlnesc cu cineva … o persoana pe care nu o vazusem niciodata. Mi-a trecut prin cap întrebarea cum o să mă recunoască respectiva persoană, dar răspunsul a venit foarte repede: eram singurul caucazian din zonă. Am zîmbit în sinea mea și am așteptat într-o zonă deschisă chiar la intrarea în gara. Nu au trecut mai mult de 3 min și un cetățean s-a apropiat de mine și m-a întrebat într-o engleză destul de bună dacă eu sînt Kirik San. Iar a fost o surpriză, deoarece în zonele rurale din Japonia să găsești un vorbitor de engleză este ca și cum ai merge în Romania într-un sat de munte fără curent și să întrebi „Do you speak English?”.Cred de altfel că acesta este singura asemănare dintre tara noastră și Japonia. După ce s-au făcut introducerile am descoperit că persoana care a venit să mă ia de la gara era Okawa Takafumi, un elev al lui Yamakita Sensei, persoana cu care eu trebuia să mă întîlnesc. Împreună ne-am urcat în mașina personala a dl Okawa și am mers timp de alte 30 de minute pe drumuri de munte spre o destinație ce nu părea deloc să fie o zonă populată. Cînd am ajuns la destinație am realizat că practic sînt undeva într-o zonă muntoasă și împădurită de lîngă Hitoyoshi unde erau doar 3 case. Aici locuia Yamakita Sensei, cel de al 13-lea păstrător al unei tradiții martiale ce a fost fondată în 1568 de către Marune Kurando no Suke.
Yamakita Sensei ne-a întîmpinat de cum am intrat în curte. Era îmbrăcat precum persoanele din România ce lucrau pe vremuri la C.A.P. Și pentru ca peisajul să fie complet avea în mîini o lopată și o găleată. Nu era sub nici o formă ceea ce mă așteptam să vad. Venisem de la 10000 km pentru a învăța arta sabiei de la un păstrător al unei tradiții cu o vechime de peste 400 de ani, iar ceea ce vedeam era mai degrabă un personaj de prin satele din Maramureș. A venit și s-a prezentat avînd un comportament extrem de natural și de modest. Imediat după ce m-am prezentat, Yamakita Sensei m-a rugat să merg în Dojo pentru a semna în registrul cu elevii școlii. Nici un ritual, nici un Kimono … eram uimit. Mă întrebam dacă sînt în Japonia sau nu.
Am fost cazat într-o dependință a casei principale, chiar lîngă dojo, iar antrenamentele au început imediat după ce am servit masa împreună cu Yamakita Sensei. Okawa San a fost prezent și el deoarece nu se știa dacă eu vorbesc sau nu Japoneză. Am aflat că eram singurul elev alb pe care Yamakita Sensei l-a avut. Imediat ce elevul era oficial înscris în scoală, numele acestuia era trecut pe o plăcuță de lemn și era bătut pe un perete ce era special destinat acestui scop. Practic antrenamentul nu se opreau decît atunci cînd dormeam. La masă sau cu orice altă ocazie Yamakita Sensei oferea neprețuite informații cu privire la tradiția marțială pe care o reprezenta. Cînd nu practicam efectiv eram inițiat în practicile Mikkyo (învățăturile mistice) ce țineau de cultul zeiței Marishiten, acestea fiind o importantă parte a tradiției. Mantre și Mudre sînt folosite pentru a conferi practicantului abilitățile necesare pentru a accesa asa zisele puteri mistice.
În fiecare dimineață luam masa cu Yamakita Sensei iar apoi urma prima sesiune de antrenament. Însă nimic nu se întîmpla înainte ca Sensei nu facă un ritual de purificare în Dojo. Acel loc era biserica sa. Toate viața și-o petrecuse doar în cadrul artelor marțiale și pentru transmiterea generațiilor următoare uriașul bagaj informațional pe care-l deținea.
Nu departe de casa lui Yamakita Sensei era locul unde erau înmormîntati Marune Kurando și Den Rinbo Raigyo. Împreună cu Yamakita Sensei și Okawa San am mers să vizităm monumentul. Monumentul dedicat lui Marune Kurando era într-o perfectă stare datorită deselor vizite ale lui Sensei acolo pentru îngrijire și rugăciune. Apoi Yamakita Sensei a spus să mergem la casa lui Marune Kurando! Da, casa acestuia era și acum în perfectă stare și în ea locuia urmașul direct al lui Kurando, în persoana lui Marune Sekinosuke San.
Am fost prezentat acestuia iar Yamakita Sensei a cerut să îmi fie arătate documentele originale lăsate de Marune Kurando. Nenumărate Densho (documente în formă de sul) din secolul XVI au fost aduse și expuse. Printre acestea am recunoscut chiar și Inka (certificatul) emis de Kamizumi Ise pentru Marune Kurando. Am fost surprins cînd mi s-a dat permisiunea să copiez toate aceste documente. Yamakita Sensei a fost o persoana extrem de plăcută și deschisă față de cei ce arătau cu adevărat interes pentru Koryu.Printre numeroasele documente ce erau expuse în Dojo-ul lui Yamakita Sensei existau mai multe diplome emise de Dai Nippon Butoku Kai, inclusiv o diplomă prin care se atesta faptul că Yamakita Sensei era maestru de Jukenpo (lupta cu pușca cu baioneta). Discutînd subiectul am aflat că învățase această disciplină de la tatăl său care fusese instructor de pușcă cu baionetă al armatei japoneze în timpul războiului dintre Japonia și Rusia.
Pot spune că această experientă m-a făcut să înțeleg mai bine ce înseamnă Koryu în vremuri de mult apuse. Izolarea într-o zona muntoasă, fără internet și cu semnal la telefon doar pe un vîrf de deal ce se deschidea spre orășelul Hitoyoshi, a făcut ca cele 20 de zile petrecute atunci împreună cu Yamakita Sensei să valoreze cel puțin cît doi ani de antrenamente făcute într-o zonă urbană. În ultima zi Yamakita Sensei m-a întrebat cînd am să mă întorc. Părea ușor îngrijorat cînd i-am spus că peste un an de aceea am întrebat care-i problema. Mi-a mărturisit că are 80 de ani și că la această vîrstă orice și oricînd se poate întîmpla, dar … mi-a cerut să-l însoțesc în dojo. Aici mi-a arătat ultimele două forme ale școlii. Cele mai secrete tehnici ce se arătau doar celor care ajungeau la nivelul Menkyo Kaiden. Am fost uimit și consternat. Ceea ce eu reușisem să învăț pînă la acel moment erau tehnicile aferente nivelelor Shoden și Chuden. Nici măcar nu văzusem tehnicile de la Okuden și Inka, iar Yamakita sensei imi arăta tehnicile de la Menkyo Kaiden. La ce mi-ar folosi mă întrebam. Era o groapă enormă între ceea ce învățasem și acestea. Dar, cum calul de dar nu se cauta la dinți, am învățat ceea ce mi s-a dat.
După ce Yamakita sensei a fost mulțumit de cum executam tehnicile mi-a dezvăluit și scopul a ceea ce se întîmplase. “Dacă se întîmplă ceva cu mine pînă cînd te întorci la anul, mergi la elevul meu Honda Sensei, arată-i aceste tehnici iar el o să știe că ai binecuvîntarea mea și o să îți arate tot ceea ce mai ai de învățat din Taisha Shinkage Ryu.” Înțelegeam ce se întîmplase. Practic Yamakita Sensei se asigura că o să am de la cine să învăț dacă el murea între timp. Eram profund marcat. În 6 luni eram iar la el și nimic rău nu se întîmplase.
Yamakita Sensei a trecut în nefiină ceva mai tîrziu, în Februarie 2012 la 83 de ani. A lăsat în urma sa mai multe generații de discipoli, unii mai pricepuți, alții mai puțin, în funcție de posibilitatea fiecăruia de a practica și a învăța. Pentru mine personal a fost experiența care m-a transformat.