Cei trei degustători

Cu mult timp în urmă, undeva în secolul al V-lea î.e.n., trei bătrâni s-au așezat la o masă pentru a discuta despre efemeritatea vieții și despre cum s-ar putea scăpa din ciclicitatea viață-moarte. După îndelungi discuții unuia dintre ei îi veni o idee. Ceru să-i fie adus un castron cu oțet de vin negru (balsamic). Când castronul a fost pus pe masă i-a rugat pe participanții la discuție să își înmoaie degetul în castron și să spună ce gust are oțetul. Unul dintre ei, făcând o expresie specifică celui ce gustă dintr-o lămâie, spuse că oțetul este acru. Altul gustă și imediat fața i se transformă într-o grimasă de parcă băgase în gură lapte de păpădie și spuse că de fapt ar fi amar. Și ca situația să fie și mai încurcată, cel de-al treilea spuse cum că de fapt ar fi dulce.

Oare cum era posibil ca totuși să fie trei răspunsuri total diferite când toți gustaseră fix din același oțet?!

Se spune că cei trei bărbați erau Confucius, Buddha și, respectiv, Laozi, iar că expresia fiecăruia reprezintă atitudinea predominantă a filozofiei sale: confucianismul a văzut viața ca fiind acră, fiind nevoie de reguli și norme care să corecteze degenerarea oamenilor. Buddhismul a văzut viața ca fiind amară, dominată de durere și suferință din cauza atașamentului față de posesiuni și dorințe materiale. Daoismul a văzut viața ca fiind dulce datorită faptului că era perfectă în starea sa naturală.

O altă interpretare a picturii este că, din moment ce cei trei bărbați sunt adunați în jurul aceluiași castron cu oțet, cele „trei învățături” sunt una. Însă fiecare nu a făcut decât să expună învățătura diferit, în funcție de predispoziția sa. 

Confucianismul a văzut viața ca fiind acră, privind oțetul ca și cum ar fi „vin acrit” și având nevoie de reguli care să corecteze degradarea morală a oamenilor, iar guvernul și poporul nu înțelegeau calea Cerului – cu un accent deosebit pe importanța familiei și a armoniei sociale, mai degrabă decât pe o sursă de valori spirituale, confucianismul este umanist, fiind un sistem filosofic care consideră secularul ca fiind sacru, considerând activitățile obișnuite ale vieții umane, în special relațiile umane, ca o manifestare a sacrului, pentru că sunt expresia naturii morale a umanității.

Buddha a trăit o viață foarte ușoară și extravagantă în copilărie și tinerețe, fiind prinț, însă pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, a devenit conștient de toată urâțenia din lume, lucru care l-a determinat să-și părăsească palatul în căutarea iluminării. La începutul călătoriilor sale, Buddha a devenit cerșetor și a studiat filozofia, apoi a experimentat asceza timp de șase ani. Ca ultimă metodă, înainte de a se elibera, a decis să mediteze până când o să găsească iluminarea. După multă meditație, el s-a iluminat și de atunci înainte a fost cunoscut sub numele de Buddha, care înseamnă „cel trezit”. În timpul meditației sale, el a avut o viziune asupra omenirii și a ciclului de care suntem legați, concluzionând că suntem legați de ciclurile vieții și ale morții din cauza setei, a dorințelor și a ignoranței. În timpul celei dintâi predici a lui Buddha, el a proclamat cele Patru Adevăruri Nobile și a descris calea cu opt brațe care duce la eliberare. Interpretare imaginii este că buddhismul a privit oțetul ca un poluant al corpului degustătorului datorită aromei sale extreme. Astfel atașarea de gusturi, dorințe, sentimente, obiecte etc. invariabil, mai repede sau mai târziu, duce la suferință. Din acest motiv el spune că oțetul este amar, pentru că este sursa suferinței.

Daoismul vede viața ca fiind dulce deoarece este în mod fundamental perfectă în starea sa naturală. În imaginea degustătorilor de oțet, expresia lui Laozi este satisfăcută din cauza modului în care învățăturile Daoismului privesc existența. Fiecare lucru natural este intrinsec bun atâta timp cât rămâne fidel naturii sale. Această perspectivă îi permite lui Laozi să experimenteze gustul oțetului fără a-l judeca. „Ah, asta este oțet!” spune Laozi fără să judece sau să se gândească ce efect are acest gust asupra sa. Dintr-o astfel de perspectivă, gustul nu trebuie să fie dulce, acru, amar sau blând. Este pur și simplu gustul oțetului. Experimentând în mod deschis oțetul ca oțet, Laozi recunoaște și participă la armonia naturii. Deoarece acesta este chiar scopul daoismului, indiferent de gustul oțetului, experiența este experiență. Conform filozofiei Daoiste, totul provine din Dao care este atotcuprinzător, există oriunde și peste tot, deși este invizibil.


Kung Fu și Condiționarea armelor

Die Da Jow – Solutie pentru traumatisme

Cu mulți ani în urmă, cînd m-am apucat de Karate, inevitabil am început să aflu și despre condiționarea armelor naturale ale corpului pentru a fi din ce în ce mai eficiente într-o confruntare cu mîinile goale. Se spunea pe acea vreme că lucrul la Makiwara era esențial pentru a avea un Karate puternic. Acest instrument consta într-o scîndură ce se înfigea în pămînt astfel încît să aibă aproximativ aceeași înalțime cu practicantul. În partea superioară se puneau niște paie (sau mai modern un cauciuc) peste care se înfășura în mod tradițional o frînghie, ce la origine era făcută din paie de orez, în care urma să aplici lovituri cu diversele arme ale corpului.

Yoshitake Funakoshi antrenîndu-se la Makiwara.

Ei bine, vă închipuiți că pe măsură ce numărul de lovituri sau forța de lovire creștea durerea devenea mai intensă. În funcție de rîvnă și de ardoare puteai să lovești pînă ce ți se lua pielea de pe monturi și implicit trebuia să te oprești. Dar cine avea urme și calus mai mare era cel mai “tare” din clubul de karate. Nu ne spunea nimeni de efectele adverse ale acestei practici și cum că de fapt nu era chiar aceasta metoda cea mai bună de exersare.

După mai mulți ani de practică de acest gen, am intrat în posesia unui material video cu Morio Higaonna intitulat chiar “Makiwara Training”. În acel material pe lîngă nenumăratele metode de cum trebuie să te antrenezi, chiar de la început mastrul Higaonna ne explica cum că ar trebuie să ne dăm pe mîini cu o anumită soluție care ar trebui să prevină traumatismele și degenerarea articulațiilor. Dar ce era și din ce se făcea respectiva soluție nu se menționa. Oricum era prima oră cînd auzeam că de fapt pentru acest tip de antrenament este OBLIGATORIU să folosești acest gen de medicament de uz extern.

Morio Higaonna exersînd la Makiwara.

Am început să fac cercetări și după mult timp de căutări (pe vremea acea internetul era ceva extrem de rar) am aflat cum că este vorba de o soluție miraculoasă ce se numește Die Da Jow. Acesta era folosită de sute de ani în China pentru a trata traumatismele osoase în mod special. Tot de aici i se trage și numele, care s-ar traduce aproximativ ca “alcool pentru traumatisme și lovituri”. Dacă ne uităm puțin în cărțile de Medicină Tradițională Chinezească (TCM) o să vedem că respectiva soluție era recomandată acolo unde aveam ceea ce în TCM se numește “Stază de sînge” ca urmare a accidentărilor traumatice. Deci, care va să zică de fapt noi practic ne auto-traumatizam în vederea obținerii unor arme redutabile dar de fapt nu reușeam decît să ne facem pe termen lung foarte rău. Concluzia a fost una simplă: nu ai Die Da Jow, atunci mai bine nu lucra la makiwara.

Dar de fapt Die Da Jow nu era recomandată doar practicanților de arte marțiale. La origine această rețetă era recomandată tuturor celor care aveau vînătăi, staze de sînge sau de Qi și umflături ca urmare a unor traumatisme. Aceste traumatisme cauzează umflături, învinețiri, blocarea articulațiilor și dureri în zona traumatizată. Formula are ca principal scop dizolvarea cheagurilor, dispersarea stazelor de Qi, învigorearea sîngelui și ceva ce alte “alifi” și “unguente” de prin farmaciile alopate nu fac, respectiv favorizează și ajută la generarea de tesuturi noi. Practic ajută la o mai rapidă refacerea zonelor lezate. Aplicabilitatea acestui medicament tradițional este recomandat tuturor ce au o afecțiune ce intră sub umbrela termenului de artrită. Acesta se referă la o boală care afectează articulația osoasă – practic zona în care două oase se întâlnesc pentru a crea o articulație, cum ar fi articulația cotului, de exemplu.

Așa se explică de fapt de ce vechii practicanți de Karate și Kung Fu foloseau această soluție. Pentru că pe deoparte asigura refacerea rapidă a zonelor afectate de repetatele lovituri cît și adiția de țesut nou, calus ce avea ca rol de a face “armele naturale” mai rezistente și mai dure.

Bruce Lee și armele sale

De fapt, această soluție de uz extern este recomandată tuturor practicanților de arte marțiale și nu numai ce se lovesc și traumatizează în mod repetat pentru o mai rapidă refacere. Indiferent că vorbim de Karate, Wing Chun, BJJ, Arnis sau MMA, Die Da Jow este un excelent remediu. Cît despre cei ce practică în mod special condiționarea armelor pentru impact, precum Muai Thai, Karare, Wing Chun, Karate, Wushu Sanda, Bagua Zhang, Xing Yi Quan etc este obligatoriu folosirea acestei soluții dacă doresc ca la bătrînețe să își mai poată folosi articulațiile și membrele.

Martial Essence – reprezentanta a Inosanto Academy of Martial Arts

Cu mai mulți ani în urmă am fost la un seminar cu Sifu/ Guro Daniel Inosanto în Germania. Un prieten ce locuia în Germania de ceva timp, mi-a spus că la acea vreme, că anual avea loc un seminar susținut de maestrul Inosanto, undeva aproape de Frankfurt, respectiv în Speyer. Cum la acel moment practicam Wing Chun și FMA am spus că ar fi o ocazie foarte bună să-l întîlnesc pe omul care reușise să integreze aceste sisteme marțiale. M-am urcat în avion și în 5 ore eram la sala unde avea loc seminarul. Primul lucru care m-a impresionat a fost numărul extrem de mare al participanților. Erau undeva în jur de 300 de persoane. Seminarul nu era foarte ieftin (cel puțin pentru o persoană din Romania). Al doilea lucru pe care l-am remarcat a fost media de vîrstă a celor prezenți. Mă așteptam să găsesc foarte mulți tineri în primul rînd, iar acolo media era în jur de 40 de ani. Foarte mulți practicanți cu părul grizonat. Acest lucru spune ceva despre calitatea fenomentului. Erau oameni ce practicau de foarte mulți ani sub tutela lui Sifu Inosanto. Însăși organizatorul acestui seminar, dl. Udo Muller ce studiază sub tutela Academiei Inosanto încă din 1983, era trecut binișor de 50 de ani la acel moment. Sifu Inosanto îl avea ca asistent pe dl Joel Clark împreună cu care a susținut tot seminarul. Fiind un număr așa de mare de participanți nu s-a pus problema ca Sifu Inosanto să poată să treacă pe la fiecare practicant. Se forma un cerc de jur împrejurul lor, cu primele rînduri stînd jos, pentru ca toată lumea să poată vede. Sifu Inosanto explica o tehnică cu 3-4 varninate apoi practicanții se răspîdeau în toată sala practicînd fiecare ceea ce a înțeles. Printre multele tehnici arătate în timpul acestui seminar, Sifu Inosanto povestea multe lucruri ce aveau legătură fie cu tehnicile în sine, fie cu originea artelor marțiale din care acestea proveneau. Tenatica seminarului a fost compusă din 3 capitole distincte, respectiv Jeet Kune Do, Filipino Martial Arts și ceva elemente de Sialt. Din acel moment am participat la toate seminariile susținute de Shifu Inosanto în Europa.

2015 Speyer, Germania

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost partea de Jeet Kune Do. Shifu Inosanto a pornit de la ceea ce Bruce Lee a predat între anii 1964 și 1972, fără să se limiteze la acest curriculum. În decursul anilor, intrînd în contact cu alte sisteme marțiale, Shifu Inosanto a preluat toate elementele ce s-au dovedit utile pentru a ține pasul cu schimbările tehnico tactice ce au apărut în ultimii ani. Trebuie să recunoaștem că apariția MMA a schimbat într-o măsură majoră repertoriul tehnic al celor interesați de un sistem de luptă care să facă față situațiilor complexe ce pot să apară într-o confruntare stradală. Multe voci au spus că Shifu Inosanto s-a depărtat de ceea ce Bruce Lee a predat. Eu cred că de fapt nu s-a depărtat, ci a aplicat ceea ce de fapt Bruce Lee a spus foarte clar: “Absorb what is useful. Reject what is useless. Add what is essentially your own.” Cînd vorbim despre luptă, trebuie să vorbim despre eficiență, nu despre tradiție. Tradiția este importantă, să știm care ne sînt rădăcinile, înaintașii, dar nu este mai importantă decît rezultatul luptei. Fiecare fondator de sistem de fapt asta a intenționat să facă, un nou sistem marțial adaptat cerințelor vremurilor sale. Iar Shifu Inosanto a înțeles perfect acest lucru. În Academia de Arte Martiale Inosanto nu se predă doar Jeet Kune Do sau Arnis. Erik Pauson, multiplu campion de Shooto Wrestling predă acest sistem mixt de arte marțiale în cadrul academiei. Jean Jacques Machado predă Brazilian Ju Jutsu. Și acestea sînt doar trei exemple. Shifu Inosanto a fost un promotor al tuturor experților pe care i-a întîlnit. Îmi aduc aminte că în timpul unui seminar, atunci cînd se preda secțiunea de Trapping Hands din JKD acesta a spus : “If you are interested in Trapping Hands, I recommend you go to Sifu Francis Fong. He is much better than me at Traping Hands!“! Cîți maeștri care țineau un seminar în fața a peste 200 de oameni ați auzit spunînd așa ceva?! Să spună despre un alt maestru că este mult mai bun decît el! Shifu Inosanto este un exemplu de modestie.

Autorul împreună cu Shifu Dan Inosanto 2018 Roma.

După mai multe seminarii cu Shifu Inosanto la care am participat, m-am hotărît să fac un pas mai departe în acest organizație. Astfel, în timpul seminarului de instructori de la Roma din Februarie 2017 am susținut testul pentru instructori în fața lui Shifu Inosanto. Testul a constat în trei capitole distincte, respectiv Jun Fan Kick Boxing, Jun Fan Trapping Hands și Filipino Martial Arts. 16 ore de seminar pentru instructori, 10 ore de seminar public, apoi a venit evaluarea. Mulțumită anilor de arte marțiale pe care îi aveam în spate și a faptului că m-am pregătit intens pentru acea evaluare am reușit să trec cu bine examenul. Două luni mai tîrziu am primit diplomele de Instructor în Jun Fan Gong Fu / Jeet Kune Do și Filipino Martial Arts de la Academia de Arte Martiale Inosanto – Inosanto International Martial Art Instructor Association. A fi certificat de Shifu Inosanto este o onoare dar și o obligație. Este precum o promisiune că vei face toate eforturile necesare pentru a duce mai departe aceste învățături și aceste principii. Pînă la urmă Jeet Kune Do nu este un stil de arte marțiale. Este mai degrabă o filosofie a acestora. Filosofie ce a fost promovată inițial de nimeni altul decît Bruce Lee.

Februarie 2019, Roma – Grupul de practicanți din Asociatia Martial Essence împreună cu Shifu / Guro Inosanto


KARATE – SPORT OLIMPIC. PART II

… continuare la articolul KARATE – SPORT OLIMPIC. PART I

Wado Ryu Karate.

În 1924, maestru Funakoshi dă primele șapte centuri negre. Printre cei careau fost promovați se aflași Hironori Otsuka, un maestru de Yoshin Ryu Ju Jutsu. Născut la 1 Iunie 1892 în Shimodate, Prefectura Ibaragi, Japonia, ca primul copil din cei patru ai doctorului Tokujiro și al doamnei Sato.

A crescut ascultînd poveștile unchiului mamei sale, Chojiro Ebashi, fost samurai și instructor de arte marțiale al clanului Tsuchiura. Se pare că era un copil cu o construcție fizică mai plăpîndă și din acest motiv familia a decis că trebuie să practice arte marțiale pentru fortificarea corpului. Astfel, cînd avea cinci ani (1897) a început să practice Ju Jutsu cu Chojiro Ebashi, urmînd ca în 1905, fiind în școala generală, să devină elevul lui Yokiyoshi Tatsusaburo Nakayama (1870-1933) în Shindo Yoshin Ryu Ju Jutsu. Comparativ cu multe alte tradiții de Ju Jutsu ale vremurilor, care erau axate în mod special pe prize, aruncări și tehnici articulare, Shindo Yoshin Ryu punea o atenție deosebită pe lovituri (atemi). Indiferent dacă a fost la liceu, universitate sau chiar pe vremea cînd era angajat la Banca Kawasaki, tînărul Otsuka se antrena intens în Ju Jutsu. 

Din acest motiv, la1 Iunie 1921 i se acordă Menkyo Kaiden (transmisie completă/ maestru) în această tradiție. Ulterior, Otsuka asistă la prima demonstrație făcută de Funakoshi laCongresulNațional pentru Sport din Tokyo și devinde extrem de interesat de această artă marțială. După eveniment Otsuka îl vizitează de mai multe ori pe maestrul Funakoshi în Meisei Juku (o rezidență a studenților din Okinawa) și începe studiul Karate-ului sub îndrumarea lui, din septembrie 1922. Otsuka realizase imediat avantajul de a combina elemente din Karate cu tehnici și principii din Yoshin Ryu Ju Jutsu, iar datorită înaltului său nivel în ju jutsu, a fost capabil să își însușească repede principiile din karate. Într-unsingur an învățase toate cele 15 kata pe care le preda la acea vreme Funakoshi.

Pe 24 Aprilie 1924 șapte elevi ai maestruluiFunakoshi trec examenul de centură neagră. După cum am scris și mai sus, printre aceștia se numără și Otsuka, care, ulterior, în 1925, este numit și instructor asistent.În septembrie 1924 maestrul Funakoshi împreună cu Otsuka au mers la Universitatea Keio pentru a-l cunoaște pe Yasuhiro Konishi. Acesta era la rîndul său un expert în Ju Jutsu și Kendo. Inițiat în Muso Ryu și Takenouchi Ryu Ju Jutsu, acestaera un mare admirator al karate-ului. Mulți dintre maeștriiokinawaienide karate îi trecuseră pragul dojo-ului. Printre aceștia se numără Mabuni Kenwa, Miyagi Chojun și chiar faimosul Choki Motobu. Mabuni Kenwa a stat în casa lui Konishi timp de 10 luni între anii 1927 și 1928, concepînd împreună forma (kata) Seiryu. De la Miyagi Chojun a primit în 23 martie 1934 un document intitulat Karate-Do Gaisetsu (Conspect de Karate Do). Dintre toate aceste nume, Konishi s-a antrenat cel mai mult cu Motobu Choki, pe care-l considera un geniu al karate-ului. Se pare că întîlnirea dintre Otsuka, Funakoshi și Konichi a făcut ca Otsuka să fie introdus de Konichi atît lui Mabuni Kenwa, cît și lui Motobu Choki, cu acesta din urmă, Otsuka studiind destul de mult. Se stie că la sfîrșitul anilor ’20 Otsuka era în excelente relații cu marile nume din artele marțiale, precum Ueshiba Morihei, Gogen Yamaguchi, Motobu Choki, Funakoshi Gichin, Mabuni Kenwa și alții. 

Kanken Toyama, Hironori Otsuka (al doilea din dreapta), Takeski Shimoda, Gichin Funakoshi, Choki Motobu, Kenwa Mabuni, Genwa Nakasone, Shinken Taira – Okinawa 1930.

În 1927 Otsuka hotărăște să se dediceși mai mult descopeririiartelor marțiale. Părăsește serviciul ce-l avea în sistemul bancar pentru a se axa pe studiul și tratamenteleîmpotriva traumatismelor din artele marțiale, în mod special pe fracturi, luxații,entorse și metode de resuscitare. Acest lucru i-a oferit mult mai mult timp. Nemaifiind distras de alte activități a putut să facă o sortare a ceea ce învățase, înlăturînd tot ce nu era direct util, păstrînd elementele semnificative sirafinînd totul pentru a face un concept nou care să fie perfect adaptat la cerințele vremurilor sale. 

Otsuka organizează în 1929 clubul de Karate al Universității Tokyo. De asemenea, tot el predă și la Universitatea Waseda. Pune un accent din ce în ce mai mare pe Yakusoku Kumite Kata dezvoltînd acest capitol la un nivel nemaiîntîlnit pînă în acel moment. 

Din cauza unor divergențe cu maeștrii Funakoshi și Yoshitaka, Otsuka părăsește mișcarea acestora și își înregistrază în 1938 propriul stil de karate la Dai Nippon Butoku Kaisub numele de Shinshu Wado Ryu Karate-Jujutsu, oferindu-i-se titlul de Renshi-go, după ce a făcut o superbă demonstrație a artei sale. La momentul înregistrării stilului respectiv la Dai Nippon Butoku Kai, curriculum-ul stilului era mult mai vast decît se practică astăzi, respectiv: 5 Pinan Kata, Kushanku, Naihanchi, Seishan, Chinto, Wanshu, Bassai, Jitte, Jion, Niseishi, Rohai, Suparinpei, Kihon Kumite 36, Idorigata 6, Tachiai 10, Yakusoku Kumite 10, Ohyogata 10, Tantodori 5, Tachidori – Shinken Shirahadori, Kassatsu Jizaigata 5, Rataidori 3, Keisatsu Taihojutsu 14 (tehnici de arestare pentru poliție), Joshi Goshinjutsu 14 (tehnici de apărare pentru femei). Cu ocazia celei de-a 44-a festivități a Butokuden, în 5 mai 1940 Otsuka schimbă numele în ”Wado Ryu” (和道流), iar în 1942, Dai Nippon Butoku kai îi oferă titlul de Kyoshi. 

În timpul războiului, Otsuka s-a implicat activ în tratarea și îngrijirea soldaților răniți ce erau retrași de pe front. Asemenea maestrului Funakoshi, Otsuka nu a vrut ca el personal să se implice în pregătirea soldaților pentru război. Evident că o parte din elevii săi au făcut acest lucru, tot așa cum făcuse și Yoshitaka Funakoshi . 

După război, Otsuka a deschis un dojo cu 24 de tatami, foarte aproape de Ginza, mai exact în Tsukiji, iar după trei ani s-a mutat în partea de Nord a orașului Tokyo, la Școala Generală Nakano. Dincolo de predat, Otsuka a fost un neobosit promotor al artelor marțiale și a Karate-ului în mod special. Pentru aceste eforturi susținute, în 1966 Împăratul Hirohito îi oferă Medalia Shiju Hosho (Ordinul Cinci de Merit, Cordonul Soarelui Răsare) pentru contribuția sa în karate. 

După 6 ani, Otsuka Hironori primește din partea Președintelui Kokusai Budo Renmei și a Prințului Higashi Kuni No Miya titlul de Meijin, (名人) – ”Om Excelent”, fiind cel mai înalt titlu oferit pînă la acel moment unui practicant de Karate. 

Wado Ryu Karate-Jujutsu combină într-un mod extrem de armonios karate-ul cu ju jutsu. Pozițiile sînt mai mai înalte comparativ cu cele din Shotokan Karate sau Goju Ryu Karate, iar elementele de ju jutsu ocupă un loc foarte important în stil. Otsuka a popularizat în Wado Ryu Karate 16 forme (kata) ce proveneau din studiul său cu Funakoshi, Mabuni Kenwa și Motobu Choki. Ulterior, în cartea ”Karatedo” Vol. 1 Otsuka spune: ”Wado Ryu are doar 9 kata, care sînt deja prea multe dacă vrei să te antrenezi serios”, acestekatafiind cele cinci Pinan no Kata(Heian în Shotokan), Kushanku (Kanku Dai/ Sho în Shotokan), Naihanchi (Tekki în Shotokan), Seishan (Hangetsu în Shotokan) și Chintō (Gankaku). Stilul lui Otsuka a fost influențat destul de mult de către Motobu Choki cu care a studiat în mod special Kumite și Naihanchi Kata, acestea fiind specialitatea lui Motobu. Pinan Kata sînt clar preluate de la Mabuni Kenwa, deoarece aceste forme seamănă mai mult cu cele din Shito Ryu Karate decît cu cele din Shotokan Karate. Pentru formele de autoapărare împotriva atacurilor de sabie și de cuțit, atunci cînd ești așezat, este evidentă influența tradiției Shindo Yoshi Ryu Ju Jutsu. 

Cu puțin timp înainte de moartea fondatorului ( 29 ianuarie 1982) un conflict între membrii organizației a făcut ca Wado Ryu să se despartă în două organizații, respectiv Wado Kai și Wado Ryu. Wado Ryu Karate condusă de Jiro Otsuka (fiul fondatorului) s-a organizat în Wado Ryu Karate Do Renmei în Tokyo, pe cînd Wado Kai este reprezentată de Japan Karate Federation Wado Kai, care actualmente este parte a World Karate Federation. În 1989, o altă ramură s-a desprins din Wado Ryu Karate Renmei și s-a organizat sub numele de Wado Kokusai (Wado International Karate Federation) fiind fondată de Tatsuo Suzuki în Londra, acesta fiind unul dintre cei mai vechi elevi ai fondatorului. Wado Kai a păstrat logo-ul (simbolul) original al stilului, respectiv pumnul înscris între aripile unui porumbel, iar Wado Ryu Karate Do Renmei a trebuie să își schimbe semnul, adoptînd caracterul “wa/ 和”înscris între aripile porumbelului. Federația lui Tatsuo Suzuki, Wado International Karate Do Federation a adoptat același porumbel dar care are între aripi simbolul soarelui răsare.

Goju Ryu Karate– 剛柔流

Este o tradiție de Karate din Okinawa, ce are ca idee de bază combinarea tehnicilor dure cu cele suple, după cum spune însuși numele stilului. 

Go – 剛înseamnă dur, referindu-se la tehnici liniare, din distanță mică pe cînd Ju –柔este același caracter cu care se scrie și Judo, însemnînd suplu, referindu-se la tehnici rotunde, suple, folosind mîna deschisă în mod special. Numele stilului a fost luat dintr-un poem numit „Opt metode de box”, ce este parte din Bu Bi Shi(武備志) , cea mai importantă carte a karate-ului, fiind, totodată, manualul de referință folosit de primii fondatori de tradiții marțiale din Okinawa. Citatul respectiv spune că totul în univers inspiră suplu, ușor și expiră tare, dur. Alegerea a fost facută tocmai pentru a evidenția ideea că stilul folosește atît mișcări dure, liniare cît și suple, rotunde, etc. Un accent major se pune pe tehnicile de respirație speciale care sînt folosite, darși pe metodele de fortificare a corpului, după cum reiese din principala formă (kata – 型), din stil, respectiv Sanchi (参戦). Principiul suplu al stilului este reprezentat de forma Tensho (天手), al cărui scop este să-l învețe pe practicant metodele suple ale stilului. 

Goju Ryu își are originea în stilul de karate practicat de Kanryo Higaonna (1853 – 1916). Acesta era original din Naha și a început studiul artelor marțiale în 1867 cu Arakaki Seisho (1840–1918) , translator oficial pentru limba chineză a curții regale din Okinawa înainte de alipirea forțată a insulei la Japonia, în anul 1872. În 1870 Arakaki a mers la Beijing într-o delegație oficială și cu această ocazie l-a introdus pe Higaonna la Kojo Taitei. Datorită acestei conjuncturi, Higaonna a reușit să meargă în 1873 în China, Fujian/ Fuzhou pentru a studia Kung Fu. Se știe că a studiat cu un maestru pe nume Ryu Ryu Ko, adept al He Quan (Boxul Cocorului). 

După îndelungi cercetări se consideră că acesta ar fi Xie Zhong Xiang, fondatorul stilului Míng Hè Quán (鳴鶴拳) –„Boxul Cocorului care Plînge”. Se estimează că ar fi stat în China undeva între 9 și 14 ani pentru a învăța arte marțiale. Higaonna se întorce în Okinawa unde începe să predea arte marțiale, știindu-se că preda karate în două moduri. Acasă preda karate pentru autoapărare, fiind axat pe eficiența marțială rapidă. De asemenea el preda și la Școala Comercială din Naha. Aici, antrenamentele aveau ca principal scop educația fizică și psihică a adepților, scopul fiind educațional. 

Chojun Miyagi (1888 – 1953)

Printre cei mai de seamă elevi ai lui Higaonna a fost și Chojun Miyagi (1888 – 1953) care a studiat cu acesta nu mai puțin de 15 ani. În 1915, împreună cu un maestru de He Quan pe nume Wu Xianhui (Gokenki), Miyagi a mers în China pentru a aprofunda studiul artelor marțiale. Ulterior, a început să predea la rîndul său, avînd mai mulți elevi în Okinawa și apoi în Japonia. În 1929 a avut loc o demonstrație de arte marțiale la care au participat experți din toate țările. Personal,Miyagi nu a putut merge, dar a trimis pe elevul său Jinan Shinsato să îl reprezinte. În timpul evenimentului Shinsato a fost întrebat ce tradiție reprezintă și pentru a nu se face de rîs a improvizat numele de Han Ko Ryu(半剛流). La întoarcere a povestit incidentul lui Miyagi care a hotărît ca stilul său să fie numit Goju Ryu – 剛柔流.

În 1933 Goju Ryu Karate este recunoscut de către Dai Nippon Butoku Kai. Actualmente, stilul are mai multe ramuri în funcție de linia de practicanți care l-a promovat. Unele curente au rămas pur tradiționale, altele transformîndu-se pentru a fi în conformitate cu cerințele sportului. 

Shito Ryu Karate – 糸東流

Mabuni Kenwa

Fondatorul acestei tradiții marțiale este Mabuni Kenwa 摩文仁 賢和. Acesta s-a născut la Shuri, Okinawa în 14 Nov. 1889. Începe studiul Tou Tela 13 ani cu celebra formăNaihanchi, sub tutela maestrului Itosu Ankō. Cum maestrul Itosu era destul de bătrîn la acel moment, în anul 1915 decedează. La cinci ani după aceasta, Mabuni este introdus de Chojun Miyagi la maestrul acestuia, respectiv Kanryo Higaonna. Pe lîngă acești doi maeștri, Mabuni a mai studiat și cu alte personalități ale respectivelor vremuri și aici trebuie menționați Wu Xianhui, Seishō Arakaki, Tawada Shimboku și Sueyoshi Jino. Așa se face că, astăzi, tradiția Shito Ryu are kata atît din curentul Naha Te cît și din Shuri Te, Tomari Te. Mabuni este recunoscut în istoria Karate-ului ca fiind o adevărată enciclopedie în materie de Kata și Bunkai. Nici o altă tradiție de karate nu are atîtea forme precum Shito Ryu. Un alt aspect ce trebuie menționat, este faptul că Mabuni este considerat un vizionar și din perspectiva faptului că a fost printre primii maeștri care au facut publice anumite aspecte ce erau considerate secrete. Cred că cel mai important lucru de acest gen pe care putem să îl menționăm este faptul că a făcut public în 1934 celebra lucrare Bubishi. Mulți ani acest manual a fost considerat secret și se transmitea doar de la maestru la elev. 

Bubishi este un text, al cărui autor sau dată cînd a fost scris nu sînt cunoscute. Este important totuși să nu fie confundat cu un alt tratat ce poartă fix același nume, dar care tratează arta războiului, fiind scris în timpul dinastiei Ming (≈1621) de către Mao Yuanyi din Fangfeng. Textul de care noi discutăm aici este un tratat de Kung Fu, ce prezintă tehnici și metode de luptă din Lohan Quan (Boxul Arhatului) și Bai He Quan (Boxul Cocorului Alb). De asemenea anumite aspecte de medicină tradițională chinezească sau de atingerea punctelor vitale se regăsesc în această lucrare. Majoritatea numelor celebre ale Tou Te-ului okinawaian au considerat Bubishica fiind „biblia” tradițiilor lor și exact din acest motiv era considerat unul dintre cele mai mari secrete. 

După terminarea stagiului militar, Mabuni intră în poliție, unde și începe să predea arte marțiale. Între 1917 și 1928 călătorește de mai multe ori în Japonia pentru a promova Tou Te-ul din Okinawa, iar în 1928 se stabilește definitiv la Osaka pentru a deveni instructor de karate. Deși inițial își numise versiunea sa de Karate ca Hanko Ryu, ulterior a stabilit numele de Shito Ryu (糸東流). Numele de Shito este o combinație a primelor kanji cu care se scriu numele celor mai importanți profesori de karate ai lui Mabuni, respectiv Anko Itosu (糸州安恒) și Kanryo Higaonna (東恩納寛量).Fiind sprijint de Ryusho Sakagami (1915–1993), Mabuni deschide mai multe dojo-uri în zona Kansai (Osaka), acesta fiind și motivul pentru care cei mai mulți practicanți de Shito Ryu Karate sînt regăsiți în aria Kansai. Primul Dojo a fost deschis în Osaka, Nishinari, avînd numele de Yoshukan. Unul dintre cei mai buni elevi ai maestrului Mabuni, respectiv Manzo Iwata, deschide în Noiembrie 1960 o filială și în Tokyo. În 1931, datorită eforturilor extraordinare pe care maestrul Mabuni le-a facut pentru promovarea karate-ului, Shito Ryu Karate este recunoscut de Dai Nippon Butoku Kai. În anul 1934 apare prima carte scrisă de Kenwa Mabuni, sub titlul Goshin Jutsu Karate Kenpo. Ulterior traduce și face public tratatul Bubishi. 

După moartea maestrului Mabuni (23 mai 1952) au apărut mai multe linii care își dispută legitimitatea. Ca în majoritatea cazurilor, anumite fracțiuni s-au îndreptat spre sport pe cînd alții, mai tradiționali, au preferat să păstreze nemodificată arta. 

Karate devine un fenomen internațional și se apropie de Olimpism. 

Henry Plee

Din istoria Karate-ului mondial nu poate să lipsească un om ce este considerat părintele Karate-ului European, dl. Henry Plee. El a fost cel mai mare promotor al acestui fenomen în Europa, încă din 1955. 

Henry Plee s-a născut în 24 Mai 1923 în Franța. Tatăl lui, Alcide Plee era maestru de scrimă și se pare că tînărul Henry și-a început cariera sportivă cu acesta. De asemenea mergea la Savate, Box Englezesc și Lupte Greco-Romane. Din 1945 începe Judo cu Mikonosuke Kawaishi, fiind a 96-a centură neagră în Judo din Franța. În 1953 începe practica Karate-ului. Datorită experienței sale în alte arte marțiale, atît europene cît și asiatice, progresul său este extrem de rapid. În 1955 își deschide primul său Dojo, Karate Club de France, ulterior numindu-se Shobudo Dojo, acesta fiind primul Dojo de Karate din Europa. Tot dl. Plee este cel ce fondează prima federație de Karate din Europa, avînd numele de Fédération Française de Karaté et de Boxe Libre și care devine parte a Fédération Française de Judo et Disciplines Associées – FFJDA. Primul președinte a acestui organizm a fost Jacques Delcourt, 4 Dan Karate, elev al maestrui Henry Plee. 

În 15 Decembrie 1963 are loc prima întîlnire a organizațiilor de Karate la Paris, iar în anul 1965 a fost creat European Karate Union, unde tot Jacques Delcourt a fost primul președinte. 

În 1966 are loc la Paris primul Campionat European de Karate ce a fost transmis în direct la TV. După mai multe alte forme de organizare apare o nouă entitate juridică, intitulată World Union of Karate-do Organizations și care în 1985 este oficial recunoscută de către Comitetul Olimpic Internațional. În 1990 este fondată Federația Mondială de Karate (World Karate Federation), fiind cea mai mare organizație de karate, cu peste 130 de țări membre. Această organizație este singura recunoscută de către Comitetul Olimpic Internațional, avînd peste zece milioane de membri. Ramurile de Karate ce sînt recunoscute de această federație sînt: Shotokan, Goju Ryu, Shito Ryu și Wado Ryu. 

Evident că părerile sînt împărțite în ceea ce privește Karate ca Sport Olimpic. Adepții tradiționalismului spun că sportul distruge adevărata artă marțială. Și eu personal sînt exact de aceeași părere. Pe de altă parte, promovarea și susținerea de care dispune o disciplină olimpică sunt indiscutabil dincolo de orice efort individual sau privat. 

Personal, cred că este un lucru bun. După ce vîrsta nu mai permite unui practicant să performeze în sportul Karate, acesta se poate îndrepta spre tradițional și artă. Însă, pentru tineret și mai ales pentru cei din acest secol, unde tendința spre sedentarism este accentuată, o disciplină sportivă, atractivă este mai potrivită decît o artă marțială tradițională. Dacă duci un copil de 10 ani într-o sală de Karate și timp de 60 de minute nu face decît deplasări sau poziții, ei bine….. ai șanse minime să-l faci să își dorească să revină la al doilea antrenament!

Karate – Sport Olimpic. Part I

Prin decizia nr. 129 a Comitetului Olimpic Internațional din 3 August 2016 de la Rio de Janeiro s-a decis ca, la Jocurile Olimpice din 2020 de la Tokyo, cinci noi discipline sportive printre care si KARATE să devină probe Olimpice. Acest lucru dovedește că arta marțială Karate a ajuns la o așa mare popularitate încît a devenit de interes olimpic. Alături de Karate, mai avem și alte discipline marțiale ce sînt prezente printre sporturile olimpice, respectiv Luptele Libere și Greco- Romane, Scrima, Boxul, Judo și Taekwondo. 

Dar ce este și de unde vine acest nou sport olimpic? În rîndurile ce urmează am să încerc să prezint pe cît se poate de condensat cele mai importante evenimente ce au contribuit la originea și dezvoltarea Karate-ului. Subiectul este extrem de vast și se poate întinde pe sute, dacă nu chiar mii de pagini. 

Karate ( Do ) este o artă marțială modernă ce a început să fie promovată începînd cu anul 1922, cînd Departamentul Educației din Japonia a invitat un exponent al vechii tradiții marțiale Tou Te, din Okinawa să facă o demonstrație publică. Însă acestă inițiativă nu s-a întîmplat așa, pur și simplu. În spatele acestui fapt este un lung șir de evenimente. Probabil cel mai important moment a fost anul 1867 cînd Shogun-atul este abolit și începe epoca Meiji. Acest moment este unul de cotitură pentru Japonia, care trece de la sistemul închis feudalist spre o nouă formă de organizare adaptată la vremurile secolului al 19-lea. În anul 1872, insulele Okinawa sînt anexate în mod oficial la Japonia, iar cinci ani mai tîrziu, respectiv în anul 1877, casta Samurailor este desființată.

În 1894, Japonia intră în război cu China, iar în 1904 intră în război cu Rusia. Militarismul nipon ajunge la paroxism și nu se va sfîrși decît prin capitularea Japoniei la sfîrșitul celui de al doilea Război Mondial. 

Ținînd cont de acest climat politic, artele marțiale erau văzute nu numai ca fiind potrivite, dar chiar ca fiind necesare. Guvernul militarist al Japoniei promovează din aceste motive practicarea artelor marțiale de la o vîrstă cît mai frageda. O astfel de măsură este luată în 1902 cînd, la sugestia Comisarului pentru Școlile Publice, Shintaro Ogawa, către Ministerul Japonez al Educatiei, în cadrul programului de educație fizică pentru școlile publice din Prefectura Okinawa este introdus Karate ca metodă de antrenament. În 1912, Prima Flotă a Marinei Imperiale sub comanda Amiralului Dewa vizitează Okinawa iar o parte a echipajului este instruită în ceea ce, la acel moment, se numea în dialect local Tou Te. Amiralul Dewa împreună cu un alt militar, Căpitanul Yashiro au fost primii militari care au promovat această artă marțială în mediul militar. Ulterior, în 1921, Printul Moștenitor Hirohito a vizitat Okinawa, ocazie cu care, la sugestia Căpitanului de distrugător, Kanna, asistă la o demonstrație de arte marțiale. Dintre maeștri vremurilor care promovau Tou Te la acele vremuri în Okinawa, Funakoshi Gichin a avut privilegiul să fie ales să facă această demonstrație. Tot în 1921 apare la Tokyo un articol semnat de Sasaki Godai ce îndeamnă publicul japonez să nu mai fie așa de interesat de metodele de luptă cu pumnii din occident, precum Box-ul, deoarece Japonia are și ea o astfel de tradiție ce se numea Tou Te, în insulele din sudul imperiului. Dar … Tou Te (唐手) se traduce literalmente ca „mîna chinezească”, făcînd referire la originea chinezească a acestei arte marțiale.

În luna mai a anului 1922, Gichin Funakoshi a fost invitat la prima ediție a Congresului Național pentru Sport din Tokyo, Ochanomizu, pentru a promova Tou Te. Această alegere nu a fost chiar întîmplătoare. Funakoshi era profesor de școală, foarte bine educat, un vorbitor perfect de japoneză și, totodată, un practicant vechi de arte marțiale. Demonstrația a avut un real succes, impresionînd publicul japonez. Printre cei careau asistat s-a numărat și Jigoro Kano, nimeni altul decît fondatorul noii arte marțiale Judo. Acesta și-a oferit ajutorul de a face din Tou Teceea ce a făcut din Ju Jutsu. 

Jigoro Kano a fost un vizionar, realizînd că o artă marțială destinată să ucidă nu își mai avea locul să facă parte din curriculum-ul educațional. Astfel, din Ju Jutsu s-au scos tehnicile periculoase si cu un puternic efect traumatizant. Tehnicile s-au standardizat și un regulament clar a fost conceput. Era rețeta prin care o artă marțială devine sport. 

Iar Jigoro Kano a dovedit că știa foarte bine ce trebuie să se facă. După aceeași rețetă, Tou Te trebuia să devină o disciplină sportivă, precum Judo, Kendo, Iaido. 

În 1924, la insistențele profesorului Shiyo Kasuya din cadrul Departamentului de Limbă Germană și al profesorului de Kendo și Ju Jutsu, Konishi Yasuhiroal (小西康裕) din Universitatea Keio, Funakoshi începe să predea Karate în cadrul acestei universități. Este primul club Universitar de Karate care a fost înființat în Japonia, acesta existînd și astăzi. Pînă în 1932, cele mai importante universități din Japonia aveau propriul lor club de Karate. Dar pentru a face un sport național trebuia să se facă ceva cu numele „mîna chinezească”. Japonia era în război cu China. Naționalismul era cuvîntul de ordine al respectivelor timpuri. Ceva cu numele de „X” chinezesc nu putea să fie acceptat. Să fim puțin atenți la caracterele cu care se scria inițial ceea ce în dialectul din Okinawa se numea Tou Te (tou ti).

Tou = 唐 – se citește în japoneză kara (から) sau tou (トウ) și înseamnă China, Statul Han sau Dinastia Tang.

Te (ti) = 手 – se citește în japoneză ca te (て)sau shu (シュ) și înseamnă mînă.

Constatăm că primul caracter se citește în japoneză kara. Dar, cum acest caracter nu era privit cu ochi buni, s-a facut o schimbare care a fost acceptată în mod general, iar în 1933 a fost recunoscută de Dai Nippon Butokukai (Societatea Japoneză a Virtuților Marțiale). Astfel, s-a ales caracterul 空,ce se citește tot kara dar al cărui înțeles este „gol”. Cine a făcut această schimbare?! Majoritatea practicanților consideră că schimbarea s-ar fi făcut la propunerea lui Funakoshi. Însă acest kanji a fost folosit pentru prima dată public de Chomo Hanashiro – 花城長茂 (1869–1945) pentru a scrie titlul cărții sale: Karate Kumite ( 空手 組手 ) în August 1905!!! Hanashiro a fost un mare maestru de Karate ce a studiat cu legendarul Bushi Matsumura și, ulterior, cu elevul acestuia, Anko Itosu. 

Hanashiro Chōmo

Următorul lucru ce trebuia să fie făcut era standardizarea. Totul trebuia sa fie standardizat și formalizat. Și așa s-a și întîmplat. Numele formelor (kata) a fost modificat să sune mai japonez, pînă și uniforma a fost clar definită, centurile și gradele au fost copiate din Judo. Tehnicile în sine nu au mai avut ca principal scop autoapărarea ci ar fi trebuitsă fie conforme pentru competiție și sportivitate. Este momentul cînd Karate-ul sportiv se năștea. În acest malaxor al transformării a trebuitsă intre toți cei care doreau să promoveze karate în Japonia. Funakoshi nu a fost singurul care a adoptat aceste modificări. Și alte nume sonore s-au conformat, precum Miyagi Chojun, Mabuni Kenwa, Kanken Toyama, Taira Shinken. Au fost și oameni care s-au opus, cum ar fi Motobu Choki sau Uechi Kanbun. Dar sistemele lor nu au reușit să devină atît de populare precum sînt cele care au acceptat modificările. În 1936 are loc în Okinawa o întîlnire a maeștrilor de Karate, pentru a stabili viitorul acestei arte. Întîlnirea a fost organizată și sponsorizată de publicația Ryukyu Shinpo. În același an, Funakoshi inaugurează în Zoshigaya/ Toshima primul său dojo,numit oficial Shotokan (松濤館). Termenul de Shoto vine de la pseudonimul folosit de Funakoshi pentru operele sale literale și se poate traduce ca „valurile pinului”, făcînd referire la mișcarea acelor de pin atunci cînd vîntul trece printre ele. 

În procesul de standardizare și reglementare impus de societatea japoneză au început să apară primele stiluri distincte de karate. Aceste curente erau existente încă din Okinawa dar nu exista ideea clară de tradiție marțială așa cum era în Japonia. În rîndurile ce urmează voi prezenta cîteva informații cu privire la cele 4 mari tradiții din karate ce astăzi formează disciplina olimpică Karate, fiind parte din World Karate Federation:

Shotokan Karate.

Deși Funakoshi nu și-a numit stilul folosind un nume specific, tradiția sa este cunoscută sub denumirea de Shotokan Karate. În 1944 elevii lui Funakoshi din întreaga Japonie, indiferent că erau cluburi universitare sau dojo-uri private au început demersurile pentru a forma o organizație de karate la nivel național. 

Cinci ani mai tîrziu, în 1949, pe 27 mai a luat ființă Nihon Karate Kyokai (日本 空手 協会), adică Japan Karate Association (JKA). Funakoshi a fost numit Instructor Șef Emerit, iar Nakayama Masatoshi a fost numit Instructor Șef. Primul președinte a fost Saigo Kichinosuku, un influent și bogat politician al vremurilor. Masatomo Takagi a fost numit Secretar General, Kimio Ito a fost numit director administrativ, iar Hidetaka Nishiyama a fost numit șeful Comitetului Tehnic. După ce maestrul Funakoshi a decedat (26 aprilie 1957) , mișcarea de Shotokan Karate a dat naștere la o mulțime de organizații. Un motiv important pentru această desfacere a mișcării în mai multe fracțiuni a fost ideea de a avea sau nu competiții în Karate. Funakoshi a fost împotriva competiției, însă mulți dintre elevii săi doreau să poată concura.

Primul care s-a despărțit de maestrul Funakoshi din acest motiv a fost Hironori Otsuka, fondatorul tradiției Wado Ryu Karate. După moartea lui Funakoshi (1957) scindările în cadrul Shotokan Karate au început prin disocierea Shotokai de Japan Karate Asociation (JKA). Tradiționaliștii din Shotokai conduși de Shigeru Egami și Motonobu Hironishi erau împotriva competiției, pe cînd JKA condusă de Nakayama Masatoshi era pentru schimbare. Un lucru trebuie spus, indiferent de cît de mult place sau nu: Shotokan Karate așa cum arată el astăzi este mai mult creația lui Yoshitaka Funakoshi (fiul lui Gichin) și a lui Nakayama Masatoshi decît a lui Gichin Funakoshi. Acest lucru se poate vedea destul de clar dacă privim pozele din prima ediție a cărții Karate Do Kyohan. Pozițiile maestrului Funakoshi sînt înalte, iar hikite, mîna care se trage înapoi atunci cînd se lovește are un scop clar de a prinde. 

Yoshitaka Funakoshi a fost instructor coordonator în Shotokan Dojo între anii 1938 și 1945, 1945 fiind anul în care a murit de tuberculoză. Oricum, maestrul Funakoshi era clar împotriva competiției. Iată o scurtă relatare a lui Otake Ichizo, un vechi elev al lui Funakoshi, care era adeptul formelor de luptă (Jiyu Kumite) cu protecție (Bogu). Acesta a avut parte de o critică din partea maestrului Funakoshi atunci cînd a aflat că elevul său practica kumite cu bogu: “Lupta în karate este o luptă pe viață și pe moarte, așa cum este în toate formele de Budo. Pe cînd Boxul este un sport ce are un alt obiectiv. Dacă o să folosiți bogu, Karate va deveni un sport [competiție]…”. 

Acest lucru dovedește clar că Gichin Funakoshi era împotriva Karate-ului sportiv. Pentru el, Karate însemna: baze (Kihon), forme (Kata), întărirea corpului prin exerciții de durificare (kote kitai) și lucru la Makiwara (dispozitiv specific format dintr-o scîndură ce se înfige în pămînt și o sfoară de hîrtie ce se înfășoară în partea superioară pentru a putea lovi), împreună cu Yakusoku Kumite (forme de luptă prearanjate, în care fiecare partener își cunoaște mișcările pe care le are de făcut). 

În comparație cu Gichin, fiul acestuia, Yoshitaka era adeptul luptei. Iar atunci cînd a devenit instructor coordonator în Shotokan a început să introducă elemente noi în tehnică. Imaginile pe care le avem cu acesta vorbesc de la sine despre diferențele conceptuale dintre karate-ul lui Ghichin și cel al lui Yoshitaka. Shigeru Egami și Funakoshi Yoshitaka au predat karate în timpul războiului pentru trupele speciale ale armatei japoneze. Mai exact, ei au fost angajați să predea arte marțiale în Școala Militară Nakano (Rikugun Nakano Gakkō). Această școală militară nu era una oarecare, fiind centrul principal de instruire al armatei japoneze pentru spionaj și contraspionaj. Era cea mai prestigioasă școală militară pentru serviciul de informații militare. Înainte de război, aici predase și Morihei Ueshiba (fondatorul Aikido). Însă, atunci cînd Al Doilea Război Mondial a început, responsabilii ce se ocupau de instruirea în arte marțiale au considerat că metoda lui Ueshiba nu era cea mai potrivită pentru ce aveau ei nevoie. Așa că au apelat la serviciilelui Yoshitaka Funakoshi și Shigeru Egami. Principalul scop al acestor antrenamente era ca studenții de aici să poată ucide rapid și fără zgomot inamicul, într-o luptă cu arme sau fără. Toate tehnicile erau executate cu maxim de forță și viteză, iar accidentele……evident că erau ceva comun. Antrenamentul era făcut în echipamentul militar și nu în tradiționalul Karate Gi. Loviturile cu piciorul erau executate cu bocancii militari, avînd drept ținte picioarele și testiculele adversarului. Cei ce erau răniți trebuia să lupte în continuare. Dacă nu mai erau capabili, soarta le era indecisă, pentru că nu exista un arbitru care să oprească lupta. Sînt surse ce spun chiar că, adesea, aceste lupte erau pe viață și pe moarte. Antrenamentul trebuia să fie exact așa cum se presupunea că este pe cîmpul de luptă. Nu exista un loc doi. 

Sînt mărturiiale practicanților din acea vreme, precum Shigeru Egami, Taji Kase, Noguchi Hiroshi sau Genshin Hironishi, ce ne spun că Yoshitaka era un luptător extrem de puternic, ce folosea adesea mîinile deschise pentru a lupta. 

Se crede că Yoshitaka era mai mult un adept al karate-ului lui Anko Azato decît al lui Anko Itosu via Gichin Funakoshi. La sfîrșitul războiului Yoshitaka moare de tuberculoză. Dojo-ul Shotokan fusese distrus în totalitate în bombardamentele din 1945, iar maestrul Funakoshi s-a retras în Kyushu pîna în 1947. 

În 1946 se întoarce din China Masatoshi Nakayama și imediat începe să promoveze conceptul de Karate competițional.

Se pare că maestrul Funakoshi nu și-ar fi dat acordul sub nici un aspect cu aceste idei. Însăși relația dintre el și JKA a fost în realitate inexistentă, fiind doar formală, prin numirea lui ca Instructor Șef Emerit. 

Linia de Shotokan din cadrul JKA a intuit ceea ce se potrivește vremurilor și a făcut toate schimbările necesare pentru a transforma Karate dintr-o artă marțială într-un sport marțial. În august 1956 s-a promulgat primul regulament de competiție, iar în iunie 1957 are loc prima ediție a All Japan Karate Do Championship. …

KARATE – SPORT OLIMPIC. PART II