Stilul Wu (吴) de Taijiquan reprezintă una dintre cele cinci mari școli clasice de Taijiquan, alături de Chen, Yang, Wu (Hao) și Sun. Își are originea la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind fondat de Wu Quanyou (吴全佑, 1834–1902), ofițer în Garda Imperială din Beijing și discipol al lui Yang Luchan (杨露禅) și al fiului său Yang Banhou (杨班侯).
Wu Jienquan practicând Taiji Jien (Spada din taijiquan)
Fiul său, Wu Jianquan (吴鉴泉, 1870–1942), a sistematizat practica, a rafinat tehnica și a popularizat stilul, care se caracterizează prin:
posturi aliniate, compacte și echilibrate,
mișcări continue, fine și circulare,
accent pe „înțelegerea energiei” (dongjin 懂劲),
o abordare armonioasă între aspectul marțial și cel terapeutic.
De-a lungul secolului XX, în funcție de locul unde discipolii și urmașii familiei Wu au activat, s-au conturat trei ramuri principale: ramura de Nord (Beijing), ramura din Shanghai și ramura din Hong Kong.
Ramura de Nord (Beifang 北方)
Ramura de Nord este cea mai apropiată de forma originală transmisă de Wu Quan yu și de Wu Jianquan în perioada petrecută la Beijing. Această linie a păstrat caracterul tradițional, cu o orientare pronunțată spre aspectele interne și aplicative ale Taijiquan-ului. Principalul reprezentant al acestei ramuri a fost Wang Mao Zhai, Guo Fen și discipolii acestora.
Wang Mao Zhai practicând Tui Shou
Trăsături distinctive:
Posturi ceva mai largi decât în celelalte ramuri.
Accent pe neigong (lucrul intern) și pe antrenamentul în tui shou (mâini lipicioase).
Forme de arme (sabie, baston, suliță) practicate în mod tradițional.
Influență: Ramura de Nord s-a răspândit în principal în China continentală și Europa prin discipolii lui Wang Mao Zhai și Guo Fen, precum Yáng Yǔtíng, păstrând o metodă de predare structurată și profundă, cu accent pe calitatea mișcării și pe studiul principiilor interne. În occident această ramură este cunoscută prin intermediul lui Wáng Péishēng (王培生/ 1919–2004) care a fost elevul atât al lui Wang Mao Zhai, precum și al lui Yáng Yǔtíng.
Ramura din Shanghai
Fondată de Wu Jianquan în 1928, odată cu înființarea Wu Jianquan Taijiquan Association în Shanghai. Principali reprezentanți sunt: Wu Yinghua (吴英华/ 1907–1996) Ma Yueliang (马岳梁).
Ma Yueliang (马岳梁)(1 August 1901 – 13 Martie 1998)
Mutarea la Shanghai a marcat începutul modernizării stilului Wu. În acest mediu urban și cosmopolit, Taijiquan-ul a fost adaptat pentru a răspunde nevoilor unui public mai larg, interesat atât de autoapărare, cât și de sănătate. În momentul în care cei doi fii ai lui Wu Jienquan se mută la Hong Kong această ramură rămâne să fie condusă de Wu Yinghua și Ma Yueliang.
Trăsături distinctive:
Mișcări mai compacte, fluide și uniforme.
Ritm echilibrat, potrivit pentru antrenamentul de sănătate, dar păstrând eficiența marțială.
Sistem bine organizat, cu forme lente și rapide, tui shou standardizat și arme tradiționale.
Influență: Această ramură este astăzi reprezentată de toți elevii familiei lui Ma Yueliang, precum Li Liqun, Ma Jiangbao care a devenit rezident în Rotterdam, Shi Mei Lin, aceasta fiind fiica adoptiva a familie Ma, care a emigrat în Noua Noua Zeelandă.
Ramura din Hong Kong
Cheng Wing Kwong (鄭榮光, 1903–1967).
Aceasta ramură practic începe efectiv în 1937, când Wu Jienquan vine în Hong Kong. În 1937 începe practic Al Doilea Război Chino–Japonez iar Shanghaiul devine rapid teatru de război. La acel moment o parte a familia Wu se mută în Hong Kong, ce fiind teritoriu britanic la acel moment era protejat de război. Ulterior Wu Jienquan se întoarce la Shanghai, lasându-și totuși o mare parte a familiei în Hong Kong. Când acesta moare în 1942, automat fiul său Wu Gongyi (吳公儀 / 1898–1970) devine reprezentantul liniei din Hong Kong a familiei. În afară de reprezentanții familiei se remarcă un alt elev intern printre practicanții din Hong Kong, respectiv Cheng Wing Kwong (鄭榮光, 1903–1967). Taiji Quan-ul maestrului Cheng este orientat spre luptă, păstrând ca principal scop eficiența marțială.
Lee Hoi Chuen practicând Taijiquan
Din această ramură s-au desprins foarte multe linii care au ajuns astăzi peste tot în lume. Însăși Bruce Lee a fost practicant de Wu Taijiquan al acestei ramuri, prin intermediul tatălui său ce fusese elevul lui Cheng Wing Kong și al lui Liang Zi Peng.
Bruce Lee în tehnica cunoscută sub numele de Dan Bien
Când se rostește numele Bruce Lee, lumea se gândește imediat la viteză explozivă, la filosofia sa pătrunzătoare și la omul care a schimbat pentru totdeauna artele marțiale și coregrafia scenelor de luptă din filme. Dar în spatele acestei figuri legendare a stat un alt om – tatăl său, Lee Hoi Chuen, actor de operă cantoneză, părinte exigent și un practicant al unei arte mult mai sofisticate: Wu Taiji Quan.
Un tată între scenă și sala de antrenament
Lee Hoi Chuen împreună cu celebrul său fiu, Bruce Lee
Lee Hoi Chuen (1901–1965) a fost un actor renumit de operă și film cantonez, apreciat pentru versatilitatea și prezența sa scenică. Însă, în afara scenei, el purta cu sine o moștenire culturală profundă. În Hong Kong, se pare că ar fi studiat Wu Taiji Quan cu Cheng Wing Kwong și cu Liang Zi-Peng (梁子鵬) un renumit maestru de Yi Quan și Wu Taiji Quan, după cum se poate citi pe pagina oficială de web a Asociației Yiquan din Hong Kong “李海泉曾是吳氏太極拳名師梁子鵬的弟子” .
În 1937 Wu Jian Quan, fondatorul stilului Wu de Taiji Quan se mută în Hong Kong pentru a preda Taiji Quan în cadrul South China Sports Association. Aici îl întâlnește pe Cheng Wing Kong (1903–1967) ce era elevul nepotului sau, Chiu Sau Chien (1901 – 1964). Este important de menționat faptul ca Cheng Wing Kong a fost acceptat ca elev intern (túdì) al lui Wu Jianquan, astfel a avut parte de o transmisie completa a artei. Se pare că Chiu Sau Chien a avut la un moment o mare nevoie de bani, iar cel care l-a ajutat a fost elevul său Cheng Wing Kong. Atunci când Wu Jian Quan a ajuns în Hong Kong, Chiu Sau Chien a intervenit pe lângă unchiul său pentru a-l accepta pe Cheng ca elev direct.
Stilul Wu de Taiji Quan (吳氏太極拳) este cunoscut pentru mișcările scurte, compacte, posturile ușor aplecate înainte și principiul „a folosi suplețea pentru a învinge duritatea.” Pentru Lee Hoi-chuen, Tai Chi nu era doar o artă marțială; era o disciplină a sănătății, a calmului și a echilibrului – calități pe care spera să i le transmită și fiului său.
Tânărul Bruce descoperă Taiji Quan
În tinerețe, Bruce Lee era neliniștit, impulsiv și adesea prins în bătăi de stradă. Tatăl său, dorind să îi ofere stabilitate, l-a introdus în lumea Taiji Quan-ului, împărtășindu-i ceea ce învățase din linia lui Cheng Wing Kwong și Liang Zi Peng.
Însă, pentru un băiat plin de energie precum Bruce, mișcările lente și grațioase ale sistemului Taiji Quan păreau plictisitoare în comparație cu adrenalina luptelor de stradă sau cu rapiditatea altor sisteme de Kung Fu împreună cu boxuloccidental. Se antrena fără tragere de inimă, adesea împotrivindu-se îndrumărilor tatălui său. Și totuși – deși atunci nu înțelegea – acele lecții timpurii au sădit semințe adânci.
Lee Hoi Chuen practicând Tui Shou cu tânărul Bruce Lee
Influența Taiji Quan-ului în filosofia lui Bruce Lee
Mai târziu, Bruce a ales să se antreneze și în alte stiluri de kung fu, box occidental, scrimă, judo și nenumărate alte sisteme, înainte de a-și crea propria filosofie: Jeet Kune Do.
Însă în învățăturile sale celebre se regăsește ecoul Taiji Quan-ului. Cuvintele lui „fii precum apa” reflectă perfect ideea centrală a Taiji Quan-ului: adaptarea și flexibilitatea. Accentul pus pe eficiența energiei, pe sensibilitatea față de forța adversarului și pe curgere, nu pe opoziție directă – toate acestea răsună din principiile pe care, prin tatăl său le cunoscuse în copilărie.
O moștenire transmisă
Povestea lui Bruce Lee și a stilului Wu de Taiji Quan nu este una despre măiestrie deplină, ci despre moștenire. Tatăl său i-a transmis nu doar o tradiție culturală, ci și o filosofie a echilibrului – una pe care Bruce a învățat să o aprecieze abia mai târziu în viață.
Bruce Lee în tehnica “Pășing în spate lovești tigrul” din Wu Taiji Quan
În interviurile sale, Bruce a recunoscut că, deși în copilărie respingea Taiji Quan-ul, mai târziu i-a descoperit valoarea ca artă a armoniei și a conștientizării. Acea respectare târzie este o punte între lumea tatălui și propria sa viziune. Într-un interviu dat de Dan Inosanto, unul dintre cei mai apropiați elevi ai lui Bruce Lee, acesta povestește cum în primele șase luni de antrenament cu Bruce a fost învățat o formă din Stilul Călugăriței de Nord, prima formă din Wing Chun și prima parte din forma de Wu Taiji Quan. Acest interviu ne dovedește clar că Bruce era și un practicant de Taiji Quan.
Concluzie
În spatele legendei Bruce Lee s-a aflat o influență discretă: un tată care era practicant de Wu Taiji Quan, pe care îl învățase de la Liang Zi Peng și Cheng Wing-Kwong, și care a încercat să o transmită fiului său neliniștit. Bruce nu a devenit un practicant de Tai Chi în sens tradițional, dar filosofia sa – suplețea care învinge forța, curgerea în locul opoziției – avea să reapară ani mai târziu, în vocea sa proprie.
Amintindu-ne de Bruce Lee, nu vedem doar inovatorul care a dărâmat bariere, ci și fiul ale cărui rădăcini erau adânc înfipte în arta complexă a tatălui său.
Wang Mao Zhai (1862 – 1940), era din satul Dawuguan, Chengguoxiang regiunea Yexian, acum cunoscut sub numele de Laizhou (EX), din provincia Shandong. Când era tânăr, a plecat la Beijing, am lucrat și am învățat afaceri într-o companie de materiale de construcții. Mai târziu și-a deschis propriul magazin cu materiale de construcții în zona Beijingului
Cînd era tînăr, Wang Mao Zhai era un om puternic și a învățat câteva stiluri “externe” de Kung Fu. Ulterior l-a cunoscut pe Wu Quan You (elev al lui Yang Lu Chan și fondatorul stilului Wu), studiind Taiji Quan cu acesta. Se spune că Wang Mao Zhai a fost printre primii 3 elevi interni ai lui Wu Quan You.
Cînd Wu Quan Yun a trecut în neființă, ca discipoli interni, Wang Mao Zhai și Wu Jian Quan au rămas să predea în continuare Taiji Quan. Ulterior, în 1928 Wu Jien Quan s-a mutat în Shanghai unde a predat Taiji Quan în celebra Academie de Kung fu numită Jing Wu, iar Wang Maozhai a rămas la Beijing unde a predat în continuare stilul Wu de Taiji Quan. Așa a apărut expresia “În Sud Wu, în Nord Wang”
Taiji Quan în Taimiao
În 1930 Wang a pus bazele asociației de taiji quan intitulată Beiping Taimiao Taijiquan (北平太庙太极拳研究会). Taimiao era templul în care familia imperială făcea ceremonii în memoria strămoșilor lor. Ulterior a devenit un parc public după fondarea primei Republicii. Acest loc de practică a devenit extrem de celebru, iar numărul practicanților depășea adesea 100 de persoane. Aceasta a fost cea mai mare organizație Taijiquan din Nordul Chinei la acea vreme.
Unul din principalii discipoli al lui Wang Mao Zhai, Yang Yuting, preda în majoritatea orelor publice, iar Wang a predat studenților mai avansați. Wang a devenit foarte faimos în acea perioadă. Mulți oameni au învățat alături de el și mulți oameni au venit să-l provoace. Wang, nu au pierdut niciodată o luptă.
Wang Mao Zhai a fost o persoană foarte modestă, cinstită și extrem de loială. El și-a respectat foarte mult maestrul și i-a ajutat familia acestuia ori de cîte ori se confruntau cu momente dificile. Prestigiu lui Wang Mao Zhai a ajuns atît de mare încât mulți din comunitatea practicanților de artă marțiale, inclusiv discipolii săi, au sugerat că ar fi normal și natural ca maestrul Wang să iasă din grupul Wu pentru a-și forma propriul grup. La aceasta, el a răspuns întotdeauna „Niciodată nu aș face asta. Profesorul meu Quan You și fratele meu în Kung Fu, Wu Jien Quan predau Taiji Quan ca și principală activitate profesională, pe cînd eu am propria mea afacere. Dacă ar fi să promovăm pe cineva, ar trebui să fie familia Wu”. Se știa că este extrem de răbdător cu studenții săi și nu era conservator în predarea. Din anii 1920, în special în anii 1930, a fost cel mai faimos maestru Taijiquan din Nordul Chinei.
Wang Maozhai practicînd Tui Shou
Wang Maozhai s-a stins din viață în 1940. Deși avea 78 de ani cînd a murit se spune că a murit mult mai devreme decât ar fi trebuit, iar motivul real a fost pierderea bruscă a fiului său preferat într-un accident. Tragedia i-a provocat albirea completă a părul și bărbii în doar câteva zile.Wang Maozhai avea mulți discipoli interni. Majoritatea se află în Beijing și în nordul Chinei. Unii se află în zona satului său natal. Unii dintre discipolii celebri elevi sînt Peng Guangyi (彭广义), Peng Renxuan（彭仁轩), Zhao Tiean (赵铁庵), Yang Yuting (杨禹廷), Liu Guangdou (刘光斗) etc. Yang Yuting este cel mai cunoscut în comunitatea practicanților de arte marțiale.
După cum se știe, astăzi Taiji Quan este asociat cu o formă de mișcare lentă, continuă al cărui principal scop este cel curativ, fie de menținere a sănătății fizice și psihice, fie de recuperare. Însă, după cum istoria ne-o spune, înainte de promovarea masivă a Taiji Quan-ului ca și metodă curativă, acesta era un stil de luptă ce își are origine în casta militarilor din timpul dinastiei Ming, respectiv Chen Wang Ting (1597-1664) comandantul garnizoanei Provinciei Wen. Ulterior alte nume celebre din cadrul practicanților de Taiji Quan sînt asociate cu armata. De exemplu Yang Lu Chan, fondatorul stilului Yang, datorită abilităților sale de lupta și a unor circumstanțe favorabile, Yang Luchan a devenit instructor de arte marțiale al gărzii imperiale. Aceasta poziție era rezervată doar celor mai puternici luptători din China. Apoi îl avem pe Wu Quan Yu. Acesta a fost unul dintre numeroșii elevi pe care Yang Lu Chan i-a avut ca și instructor militar. Quan Yu, era un tînăr ofițer al gărzii imperiale ce s-a distins ca fiind cel mai bun elev al lui Yang Luchan din respectivă perioadă. Un alt nume important a fost Yang Ban Huo, fiul lui Yang Lu Chan, la rîndul său instructor la gărzilor imperiale. Apoi îl avem pe Wu Jien Quan, fiul lui Wu Quan Yu și fondator al stilului Wu de Taiji Quan. Și el a fost ofițer al gărzii, iar apoi instructor de arte marțiale al Corpului 12 de Gărzi de Corp a Președintelui noii Republici Chineze. De ce spun toate aceste lucruri? Pentru a înțelege cititorul că Taiji Quan a fost în primul rînd o metodă militară de luptă corp la corp și nu o metodă de elevare spirituală sau de menținere recuperare a sănătății fizice și psihice, așa cum ne este astăzi prezentat.
De ună seară citeam o carte despre Taiji Quan, mai exact cartea intitulată Wu Style Taichichuan Push Hands (Tuishou) avîndu-i ca autori pe Ma Yue Liang (Ma Yueh-liang) & Zee Wen. Pentru a înțelege de ce este demn de încredere ceea ce scriu acești autori în respectivul material, am să fac o scurtă prezentare a domnului Ma Yue Liang.
Ma Yue Liang (1 August 1901 – 13 Martie 1998) a fost unul dintre cei mai importanți discipoli al lui Wu Jian Quan, fondatorul stilului Wu (Manchurian) de Taiji Quan. Am să mă rezum să spun a fost de etnie manciuriană și soțul lui Wu Ying Hua (1907-1997), fiica lui Wu Jian Quan. Putem astfel spune că era “în familie”. Deși a studiat în copilărie mai multe stiluri de Kung Fu (Shaolin Quan, Three Emperors Pao Chui, Bagua Zhang, Tongbei Quan), după ce-l întîlnește pe Wu Jian Quan (aproximativ în 1919) se rezumă doar la Wu Taiji Quan, stil ce îl practică cu fondatorul pînă la moartea celui din urmă în 1942. Din punct de vedere profesional, dl Ma a fost doctor hematolog, fiind absolvent al Facultății de Medicină din Beijing, profesînd pînă ce s-a retras din activitate. Deci, putem concluziona că era o persoană educată atît în sistemul educațional tradițional chinezesc, cît și în cel occidental. După ce Revoluția Culturală a încetat, Ma Yue Liang și Wu Ying Hua au făcut eforturi susținute pentru promovarea stilului Wu de Taiji Quan. Dl. Ma a fost numit ca fiind unul dintre cei mai importanți 100 de artiști marțiali din China. Singur sau împreună cu alți autori a publicat mai multe cărți în dorința de a promova un Taiji Quan de calitate. În Decembrie 1982 a avut loc la Beijing o întîlnire de promovare a artelor marțiale tradiționale din China. La această întîlnire au participat și Ma Yue Liang împreună cu soția sa, Wu Ying Hua. Doamna Wu a demonstrat cu această ocazie forma lentă și lungă, iar domnul Ma a demonstrat public pentru prima dată forma rapidă și scurtă din Wu Taiji Quan. Această formă era rezervat doar elevilor interni ai stilului. Ulterior acestui eveniment, în 1983 fata adoptivă, Shi Mei Lin a prezentat forma rapidă în cadrul competiției “All China Traditional Martial Arts”.
În cartea mai sus menționată, printre nenumăratele lucruri extrem de valoroase expuse găsim un lucru extrem de important. Ni se vorbește despre forma rapidă și despre forma lentă din Taiji Quan astfel: “Both the fast form and slow forms of Taichi-chuan were taken from Yang Lu-chan and have been passed on by the Yang family and bu Wu Chian-chuan (pinin: Wu Jian Quan). Master Ma witnessed the performance on the fast form by Yang Shao-hou, son of Yang Ban-kou, a few decades ago. Ma said the fast form played by Yang family and the Wu family were basically the same”.
Maestrul Ma Yue Liang demonstrînd forma rapidă din Wu Taiji Quan.
Cei interesați de fenomen, în mare lor majoritate știu că stilul Chen de Taiji Quan are o metoda lentă de exersare a rutinei și una rapidă, intitulată Bao Chui (炮捶). Dar mai puțini știu că și stilurile Yang și Wu de Taiji Quan au o formă rapidă de exersare. Cu toate acestea nu este o mare descoperire acest fapt. Este oarecum normal ca acest sisteme să conțină o formă, rutină de exersare mai apropiată de viteza “normală” de luptă. Totuși, ceva mult mai important găsim printre rîndurile cărții: “The fast form is not a variation of the slow Taichichuan (pinin: Taiji Quan) style. The latter was derived from the fast form by those ancient masters for its health effect and to make it popular. For this purpose it was further revised by Yang Cheng-fu and Wu Chian-chuan in the beginning of this century (sec. 20 e.n.) in Peiking (pinin: Beijing)”. Trebui să spun că prima ediție a acestei cărți este în anul 1986, apoi republicată în 1990, 1995, 2006. Practic primele 3 ediții ale cărții au fost publicate în timpul vieții autorului Ma Yue Liang. Nu poate fi vorba de o greșeală. Personal cred că dacă o astfel de informație este publicată într-o lucrare sub semnătura maestrului Ma Yue Liang, atunci șansele ca ea să fie reală sînt de 99%.
Evident că există persoane ce au să combată acest fapt, cum că de fapt în stilul Chen există forma intitulată 老架; Lǎo jia (forma veche) și 新架; Xin jia (forma noă). Pentru a infirma această idee pe scurt, am să spun că atît Lǎo jia cît și Xin jia din Chen Taiji Quan conțin două rutine, respectiv Yi Lu (一路 Prima cale) și Er Lu (二路 A doua cale), cunoscută și ca Bao Chui. Nu cum că de fapt Lao Jia este lent și vechi iar Xin Jia ar fi nou și rapid. Am să las acest subiect acum și mă voi întoarce la mențiunea cum că de fapt forma rapidă a fost cea dintîi.
Într-o societate extrem de veche ce a fost marcată de nenumărate războaie și conflicte, atît interne cît și externe, raționamentul existenței și exersării a unui tip de mișcare ce produce efecte după un timp extrem de lung, nu are nici o logică. Este un nonsens. Sistemele militare au ca scop să instruiască militari cît mai repede pentru a fi apți de luptă, nu să mediteze la nemurirea sufletului și la energia ancestrală ce trece din vîrful degetului mic de la piciorul drept la degetul mare de la mîna stîngă. Aceste lucruri nu au nici un sens și scop pentru un militar. Și nici pentru cei cel pregătesc. Deoarece se știe că dincolo de orice război sînt bani. Instruirea unui militar pe o perioadă lungă de timp înainte de a fi “ready for combat” este o pierdere inutilă bani, în primul rînd. Iar dacă o castă, precum cea a militarilor profesionisti, atît din timpul dinastiei Ming cît și din dinastia Qing au folosit Taiji Quan ca și metodă de instruire pentru lupta corp la corp, înseamnă că sistemul era unul viabil să producă rapid luptători. Și acest fapt presupune să exersezi cît mai aproape de cum urmează să lupți. Dacă te miști lent și meditativ în timpul orelor de antrenament ai șanse foarte mari ca într-un conflict să sfîrșești prin a fi o victimă, eventuală sănătoasă și foarte elevată spiritual. Dar tot victimă. Din acest motiv pare absolut logic ca forma rapidă de fapt să fie baza instruirii marțiale, iar forma lentă să aibă alte scopuri decît cele marțiale. Dar poate cel mai clar lucru spus pe această temă este tocmai citatul de mai sus: ““The fast form is not a variation of the slow Taichichuan (pinin: Taiji Quan) style. The latter was derived from the fast form by those ancient masters for its health effect and to make it popular. For this purpose it was further revised by Yang Cheng-fu and Wu Chian-chuan in the beginning of this century (sec. 20 e.n.) in Peiking (pinin: Beijing)”.
Dincolo de toate aceste dezbateri pe teme istorice, cred că cel mai important lucru este să folosim, vorba englezului, “common sense”. Dar nu în ideea de a fi politicos, ci în ideea de a analiza cu luciditate, raționament și scepticism. Chiar dacă este scris în cartea X sau Y asta nu înseamnă că este 100% adevărat. Cărțile sînt scrie de oamni, iar oamenii, voit sau nu, fac greșeli. În artele marțiale de contact există o expresie care este revelatoare pentru noi: “cum te antrenezi, așa te bați”. Evident că există tot felul de metode a dezvolta atribute ce ne sînt folositoare în luptă, precum flotările. Dar în majoritatea stilurilor de contact antrenamentul de luptă, fie chiar și “shadow boxing” se face la o viteză medie spre rapidă. Lucrul lent se folosește desigur, doar pentru perfecționarea mișcării, pentru îmbunătățirea simțului proprioceptiv. Nu pentru lupta efectivă. Poate fi folosit în perioada de inițiere și poate chiar și în fundamentare, dar nu în antrenamentul pentru competiție, respectiv luptă. Din toate aceste motive, personal cred că forma lentă este un exercițiu de Nei Gung și nu are ca scop pregătirea pentru luptă, pe cînd forma rapidă a păstrat în ea acele elemente tehnice ce sînt exersate într-o manieră cît mai aproape de ceea ce ar însemna lupta.
Recomand cartea Wu Style Taichichuan Push Hands (Tuishou) tuturor celor interesați cu adevărat de Taiji Quan ca și Artă Marțială. Sînt sigur că o să găsiți lucruri extrem de valoroase în ea.
Kung Fu sau Wu Shu (Artele Marțiale chinezești) au o istorie veche, tot așa cum este și istoria Chinei, fiind în strînsă legătură cu societatea în care s-au născut. Etica și codul de conduită folosite este același cu cel folosit în viața de zi cu zi din China. Într-o şcoală de arte marțiale, relația dintre membri acesteia era oarecum ca și într-o familie tradițională confucianistă, în sensul că profesorul este văzut ca tată, un coleg de antrenament al profesorului este un unchi, iar un elev mai vechi este un frate mai mare. Profesorul profesorului este bunic și așa mai departe. Însă, înainte să intri în familie în adevăratul sens mai există o treaptă, respectiv se face distincție între xué sheng, termen ce se traduce ca elev și túdì, ce se traduce cel mai bine ca discipol. Practic, orice elev ce vine la școala maestrului și dacă nu are o introducere specială sau o anumită relație deosebită, devine în mod automat xué sheng, adică elev. Dar acest lucru nu însemna că este deja membru al familiei. Putem spune că este un fel de rudă îndepărtată. Pînă la statutul de membru al familiei mai este mult. Iar trecerea de la nivelul de elev la cel de discipol este un eveniment foarte important, chiar mai important decît momentul în care s-a înscris inițial în școală. Acest moment este marcat de o ceremonie aparte, ce poartă numele de Bàishī. Termenul în sine este compus din două caractere, respectiv 拜师. Primul semn se citește ca Bai și înseamnă a se pleca, a se înclina. Am doilea semn se citește Shi (șî) și înseamnă profesor sau maestru. Împreună, termenul are semnificația de a deveni în mod oficial discipolul unui maestru. De regulă, un maestru nu accepta foarte mulți discipoli. De exemplu, maestrul Chan Wah Shun, profesorul celebrului maestru Yip Man din Wing Chun Kuen, se spune ca ar fi avut în total doar 16 discipoli, ultimul elev al său fiind chiar Yip Man. Iată, în propriile cuvinte, cum Yip Man explică de ce era un număr atît de mic: “ […] În trecut oamenii erau foarte stricți în ceea ce privește relația profesor elev. Înainte de a accepta un elev, trebuia să se cunoască foarte bine caracterul elevului pretendent. Este ceea ce se numește să alegi persoana potrivită pe care să o înveți. În al doilea rînd, depindea de posibilitatea respectivei persoane dacă își putea permite să plătească pentru lecțiile pe care le primea. De fapt, nu foarte multe persoane își puteau permite să plătească o sumă așa de mare. De exemplu, cînd eu am plătit, plicul roșu ce trebuia să fie acordat în timpul ceremoniei (Bàishī) de primire ca elev , trebuia să conțină 20 de tael (1 tael = 50 grame) de argint. Pe lîngă asta mai trebuia să plătesc 8 tael de argint pe lună ca și taxă.” Textul este citat din Roots & Branches of Wing Tsun scrisă de Leung Ting, pag 111. Cu 1 tael de argint se putea cumpăra, la respectiva vreme, aproximativ 45 Kg de orez, deci 20 tael = 900 kg de orez. Astăzi 1 kg orez costă aproximativ 5 lei. Deci practic Yip Man ar fi plătit astăzi 4500 lei (aproximativ 1000€) la momentul la care a devenit túdì al maestrului Chan Wah Shun.
Din totalitatea de elevi, xué sheng, doar cei ce se dovedeau a fi devotați, implicați, cei ce făceau eforturi, cei ce erau merituoși, doar acestora le era rezervată posibilitatea de a deveni túdì, discipoli. Acest fapt era comun tuturor artelor marțiale din China, nu doar stilului Wing Chun Kuen. De exemplu atunci cînd faimosul Yang Lu Chang (1799–1872) era instructor de arte marțiale al gărzilor imperiale manciuriene a avut numeroși elevi, printre care nume celebre din ierarhia militară a regatului, precum generalul Yue Guichen care era șeful comisiei de examinare marțială a imperiului sau pe prințul Shi Shaonan, însă dintre toți cei ce au practicat cu Yang Lu Chang la palat, doar trei persoane au devenit cu adevărat discipoli, respectiv Wàn Chūn (萬春), Ling Shan (凌山) și Quán Yòu (全佑). Ultimul dintre aceștia este fondatorul stilului Wu de Taiji Quan.
Cînd un elev se dovedea merituos să fie acceptat ca túdì se organiza ceremonia Bàishī. De regulă această ceremonie are mai mulți pași. Ordinea acestora poate să difere de la o tradiție la alta, dar cel mai adesea sînt următorii: Elevul aduce ca ofrandă zeilor și generațiilor anterioare, bețișoare de ars de cinci arome diferite, făcând referire la cele cinci elemente. De asemenea se aduc și cinci feluri de fructe. Apoi citește regulile tradiției în fața maestrului și a altor elevi mai vechi ce sînt prezenți ca asistenți și ca martori. Următorul pas este practic și cel mai important. Elevul îl servește pe maestru cu o ceașcă de ceai. După ce maestrul bea din ceai, elevul face trei plecăciuni în fața maestrului. Iarăși, în funcție de tradiție, acestea se pot face de jos, cel mai adesea, dar și din stînd (foarte rar). Gesturile și ritualistica pot să difere de asemenea. Maestrul se ridică de pe scaunul său și-l ridică pe elev, dacă acesta a făcut plecăciunile din genunchi. Apoi elevul oferă maestrului un plic roșu ce conține o sumă prestabilită de bani, care este donația elevului pentru efortul maestrului de a preda și a transmite mai departe tradiția. Apoi, maestru oferă elevului un înscris din care să reiasă noul său statut. Ceremonia se încheie cel mai adesea cu o masă la care iau parte toți cei prezenți la ceremonie. Organizarea mesei cade în sarcina noului sau noilor túdì acceptați. Este un moment solemn ce aduce cu el o serie de promisiuni. Elevul dovedește că este total implicat, facînd toate eforturile necesare pentru a accede la învățăturile tradiției din care face parte. Pe de altă parte, maestrul, acceptîndu-l pe elev, face promisiunea că nu mai “păstrează în mînecă” secretele stilului.
Așa se face că astăzi, deși avem o multitudine de elevi ai unor oameni ce sînt considerați o autoritate în domeniu, nu toți elevii lor performează la nivelul așteptat. Pentru că nu toți cei ce intră pe poarta maestrului ajung să fie invitați și în casă. Adesea, pentru că nu s-au arătat suficienți de dornici, implicați sau nu au făcut eforturile necesare. Implicit au rămas la stadiul de xué sheng. Acest tip de gîndire există și în artele marțiale japoneze. Distincția se face, acolo între uchi deshi și soto deshi, adică între un elev intern și un elev extern. Ritualurile diferă, însă ideea este aceeași: “Vrei să intri pe ușa casei sau vrei să rămîi în gradină”. Totul stă doar în cît de mult îți dorești și ce eforturi ești dispus să faci!
