Wang Mao Zhai (1862 – 1940), era din satul Dawuguan, Chengguoxiang regiunea Yexian, acum cunoscut sub numele de Laizhou (EX), din provincia Shandong. Când era tânăr, a plecat la Beijing, am lucrat și am învățat afaceri într-o companie de materiale de construcții. Mai târziu și-a deschis propriul magazin cu materiale de construcții în zona Beijingului
Cînd era tînăr, Wang Mao Zhai era un om puternic și a învățat câteva stiluri “externe” de Kung Fu. Ulterior l-a cunoscut pe Wu Quan You (elev al lui Yang Lu Chan și fondatorul stilului Wu), studiind Taiji Quan cu acesta. Se spune că Wang Mao Zhai a fost printre primii 3 elevi interni ai lui Wu Quan You.
Cînd Wu Quan Yun a trecut în neființă, ca discipoli interni, Wang Mao Zhai și Wu Jian Quan au rămas să predea în continuare Taiji Quan. Ulterior, în 1928 Wu Jien Quan s-a mutat în Shanghai unde a predat Taiji Quan în celebra Academie de Kung fu numită Jing Wu, iar Wang Maozhai a rămas la Beijing unde a predat în continuare stilul Wu de Taiji Quan. Așa a apărut expresia “În Sud Wu, în Nord Wang”
Taiji Quan în Taimiao
În 1930 Wang a pus bazele asociației de taiji quan intitulată Beiping Taimiao Taijiquan (北平太庙太极拳研究会). Taimiao era templul în care familia imperială făcea ceremonii în memoria strămoșilor lor. Ulterior a devenit un parc public după fondarea primei Republicii. Acest loc de practică a devenit extrem de celebru, iar numărul practicanților depășea adesea 100 de persoane. Aceasta a fost cea mai mare organizație Taijiquan din Nordul Chinei la acea vreme.
Unul din principalii discipoli al lui Wang Mao Zhai, Yang Yuting, preda în majoritatea orelor publice, iar Wang a predat studenților mai avansați. Wang a devenit foarte faimos în acea perioadă. Mulți oameni au învățat alături de el și mulți oameni au venit să-l provoace. Wang, nu au pierdut niciodată o luptă.
Wang Mao Zhai a fost o persoană foarte modestă, cinstită și extrem de loială. El și-a respectat foarte mult maestrul și i-a ajutat familia acestuia ori de cîte ori se confruntau cu momente dificile. Prestigiu lui Wang Mao Zhai a ajuns atît de mare încât mulți din comunitatea practicanților de artă marțiale, inclusiv discipolii săi, au sugerat că ar fi normal și natural ca maestrul Wang să iasă din grupul Wu pentru a-și forma propriul grup. La aceasta, el a răspuns întotdeauna „Niciodată nu aș face asta. Profesorul meu Quan You și fratele meu în Kung Fu, Wu Jien Quan predau Taiji Quan ca și principală activitate profesională, pe cînd eu am propria mea afacere. Dacă ar fi să promovăm pe cineva, ar trebui să fie familia Wu”. Se știa că este extrem de răbdător cu studenții săi și nu era conservator în predarea. Din anii 1920, în special în anii 1930, a fost cel mai faimos maestru Taijiquan din Nordul Chinei.
Wang Maozhai practicînd Tui Shou
Wang Maozhai s-a stins din viață în 1940. Deși avea 78 de ani cînd a murit se spune că a murit mult mai devreme decât ar fi trebuit, iar motivul real a fost pierderea bruscă a fiului său preferat într-un accident. Tragedia i-a provocat albirea completă a părul și bărbii în doar câteva zile.Wang Maozhai avea mulți discipoli interni. Majoritatea se află în Beijing și în nordul Chinei. Unii se află în zona satului său natal. Unii dintre discipolii celebri elevi sînt Peng Guangyi (彭广义), Peng Renxuan（彭仁轩), Zhao Tiean (赵铁庵), Yang Yuting (杨禹廷), Liu Guangdou (刘光斗) etc. Yang Yuting este cel mai cunoscut în comunitatea practicanților de arte marțiale.
După cum se știe, astăzi Taiji Quan este asociat cu o formă de mișcare lentă, continuă al cărui principal scop este cel curativ, fie de menținere a sănătății fizice și psihice, fie de recuperare. Însă, după cum istoria ne-o spune, înainte de promovarea masivă a Taiji Quan-ului ca și metodă curativă, acesta era un stil de luptă ce își are origine în casta militarilor din timpul dinastiei Ming, respectiv Chen Wang Ting (1597-1664) comandantul garnizoanei Provinciei Wen. Ulterior alte nume celebre din cadrul practicanților de Taiji Quan sînt asociate cu armata. De exemplu Yang Lu Chan, fondatorul stilului Yang, datorită abilităților sale de lupta și a unor circumstanțe favorabile, Yang Luchan a devenit instructor de arte marțiale al gărzii imperiale. Aceasta poziție era rezervată doar celor mai puternici luptători din China. Apoi îl avem pe Wu Quan Yu. Acesta a fost unul dintre numeroșii elevi pe care Yang Lu Chan i-a avut ca și instructor militar. Quan Yu, era un tînăr ofițer al gărzii imperiale ce s-a distins ca fiind cel mai bun elev al lui Yang Luchan din respectivă perioadă. Un alt nume important a fost Yang Ban Huo, fiul lui Yang Lu Chan, la rîndul său instructor la gărzilor imperiale. Apoi îl avem pe Wu Jien Quan, fiul lui Wu Quan Yu și fondator al stilului Wu de Taiji Quan. Și el a fost ofițer al gărzii, iar apoi instructor de arte marțiale al Corpului 12 de Gărzi de Corp a Președintelui noii Republici Chineze. De ce spun toate aceste lucruri? Pentru a înțelege cititorul că Taiji Quan a fost în primul rînd o metodă militară de luptă corp la corp și nu o metodă de elevare spirituală sau de menținere recuperare a sănătății fizice și psihice, așa cum ne este astăzi prezentat.
De ună seară citeam o carte despre Taiji Quan, mai exact cartea intitulată Wu Style Taichichuan Push Hands (Tuishou) avîndu-i ca autori pe Ma Yue Liang (Ma Yueh-liang) & Zee Wen. Pentru a înțelege de ce este demn de încredere ceea ce scriu acești autori în respectivul material, am să fac o scurtă prezentare a domnului Ma Yue Liang.
Ma Yue Liang (1 August 1901 – 13 Martie 1998) a fost unul dintre cei mai importanți discipoli al lui Wu Jian Quan, fondatorul stilului Wu (Manchurian) de Taiji Quan. Am să mă rezum să spun a fost de etnie manciuriană și soțul lui Wu Ying Hua (1907-1997), fiica lui Wu Jian Quan. Putem astfel spune că era “în familie”. Deși a studiat în copilărie mai multe stiluri de Kung Fu (Shaolin Quan, Three Emperors Pao Chui, Bagua Zhang, Tongbei Quan), după ce-l întîlnește pe Wu Jian Quan (aproximativ în 1919) se rezumă doar la Wu Taiji Quan, stil ce îl practică cu fondatorul pînă la moartea celui din urmă în 1942. Din punct de vedere profesional, dl Ma a fost doctor hematolog, fiind absolvent al Facultății de Medicină din Beijing, profesînd pînă ce s-a retras din activitate. Deci, putem concluziona că era o persoană educată atît în sistemul educațional tradițional chinezesc, cît și în cel occidental. După ce Revoluția Culturală a încetat, Ma Yue Liang și Wu Ying Hua au făcut eforturi susținute pentru promovarea stilului Wu de Taiji Quan. Dl. Ma a fost numit ca fiind unul dintre cei mai importanți 100 de artiști marțiali din China. Singur sau împreună cu alți autori a publicat mai multe cărți în dorința de a promova un Taiji Quan de calitate. În Decembrie 1982 a avut loc la Beijing o întîlnire de promovare a artelor marțiale tradiționale din China. La această întîlnire au participat și Ma Yue Liang împreună cu soția sa, Wu Ying Hua. Doamna Wu a demonstrat cu această ocazie forma lentă și lungă, iar domnul Ma a demonstrat public pentru prima dată forma rapidă și scurtă din Wu Taiji Quan. Această formă era rezervat doar elevilor interni ai stilului. Ulterior acestui eveniment, în 1983 fata adoptivă, Shi Mei Lin a prezentat forma rapidă în cadrul competiției “All China Traditional Martial Arts”.
În cartea mai sus menționată, printre nenumăratele lucruri extrem de valoroase expuse găsim un lucru extrem de important. Ni se vorbește despre forma rapidă și despre forma lentă din Taiji Quan astfel: “Both the fast form and slow forms of Taichi-chuan were taken from Yang Lu-chan and have been passed on by the Yang family and bu Wu Chian-chuan (pinin: Wu Jian Quan). Master Ma witnessed the performance on the fast form by Yang Shao-hou, son of Yang Ban-kou, a few decades ago. Ma said the fast form played by Yang family and the Wu family were basically the same”.
Maestrul Ma Yue Liang demonstrînd forma rapidă din Wu Taiji Quan.
Cei interesați de fenomen, în mare lor majoritate știu că stilul Chen de Taiji Quan are o metoda lentă de exersare a rutinei și una rapidă, intitulată Bao Chui (炮捶). Dar mai puțini știu că și stilurile Yang și Wu de Taiji Quan au o formă rapidă de exersare. Cu toate acestea nu este o mare descoperire acest fapt. Este oarecum normal ca acest sisteme să conțină o formă, rutină de exersare mai apropiată de viteza “normală” de luptă. Totuși, ceva mult mai important găsim printre rîndurile cărții: “The fast form is not a variation of the slow Taichichuan (pinin: Taiji Quan) style. The latter was derived from the fast form by those ancient masters for its health effect and to make it popular. For this purpose it was further revised by Yang Cheng-fu and Wu Chian-chuan in the beginning of this century (sec. 20 e.n.) in Peiking (pinin: Beijing)”. Trebui să spun că prima ediție a acestei cărți este în anul 1986, apoi republicată în 1990, 1995, 2006. Practic primele 3 ediții ale cărții au fost publicate în timpul vieții autorului Ma Yue Liang. Nu poate fi vorba de o greșeală. Personal cred că dacă o astfel de informație este publicată într-o lucrare sub semnătura maestrului Ma Yue Liang, atunci șansele ca ea să fie reală sînt de 99%.
Evident că există persoane ce au să combată acest fapt, cum că de fapt în stilul Chen există forma intitulată 老架; Lǎo jia (forma veche) și 新架; Xin jia (forma noă). Pentru a infirma această idee pe scurt, am să spun că atît Lǎo jia cît și Xin jia din Chen Taiji Quan conțin două rutine, respectiv Yi Lu (一路 Prima cale) și Er Lu (二路 A doua cale), cunoscută și ca Bao Chui. Nu cum că de fapt Lao Jia este lent și vechi iar Xin Jia ar fi nou și rapid. Am să las acest subiect acum și mă voi întoarce la mențiunea cum că de fapt forma rapidă a fost cea dintîi.
Într-o societate extrem de veche ce a fost marcată de nenumărate războaie și conflicte, atît interne cît și externe, raționamentul existenței și exersării a unui tip de mișcare ce produce efecte după un timp extrem de lung, nu are nici o logică. Este un nonsens. Sistemele militare au ca scop să instruiască militari cît mai repede pentru a fi apți de luptă, nu să mediteze la nemurirea sufletului și la energia ancestrală ce trece din vîrful degetului mic de la piciorul drept la degetul mare de la mîna stîngă. Aceste lucruri nu au nici un sens și scop pentru un militar. Și nici pentru cei cel pregătesc. Deoarece se știe că dincolo de orice război sînt bani. Instruirea unui militar pe o perioadă lungă de timp înainte de a fi “ready for combat” este o pierdere inutilă bani, în primul rînd. Iar dacă o castă, precum cea a militarilor profesionisti, atît din timpul dinastiei Ming cît și din dinastia Qing au folosit Taiji Quan ca și metodă de instruire pentru lupta corp la corp, înseamnă că sistemul era unul viabil să producă rapid luptători. Și acest fapt presupune să exersezi cît mai aproape de cum urmează să lupți. Dacă te miști lent și meditativ în timpul orelor de antrenament ai șanse foarte mari ca într-un conflict să sfîrșești prin a fi o victimă, eventuală sănătoasă și foarte elevată spiritual. Dar tot victimă. Din acest motiv pare absolut logic ca forma rapidă de fapt să fie baza instruirii marțiale, iar forma lentă să aibă alte scopuri decît cele marțiale. Dar poate cel mai clar lucru spus pe această temă este tocmai citatul de mai sus: ““The fast form is not a variation of the slow Taichichuan (pinin: Taiji Quan) style. The latter was derived from the fast form by those ancient masters for its health effect and to make it popular. For this purpose it was further revised by Yang Cheng-fu and Wu Chian-chuan in the beginning of this century (sec. 20 e.n.) in Peiking (pinin: Beijing)”.
Dincolo de toate aceste dezbateri pe teme istorice, cred că cel mai important lucru este să folosim, vorba englezului, “common sense”. Dar nu în ideea de a fi politicos, ci în ideea de a analiza cu luciditate, raționament și scepticism. Chiar dacă este scris în cartea X sau Y asta nu înseamnă că este 100% adevărat. Cărțile sînt scrie de oamni, iar oamenii, voit sau nu, fac greșeli. În artele marțiale de contact există o expresie care este revelatoare pentru noi: “cum te antrenezi, așa te bați”. Evident că există tot felul de metode a dezvolta atribute ce ne sînt folositoare în luptă, precum flotările. Dar în majoritatea stilurilor de contact antrenamentul de luptă, fie chiar și “shadow boxing” se face la o viteză medie spre rapidă. Lucrul lent se folosește desigur, doar pentru perfecționarea mișcării, pentru îmbunătățirea simțului proprioceptiv. Nu pentru lupta efectivă. Poate fi folosit în perioada de inițiere și poate chiar și în fundamentare, dar nu în antrenamentul pentru competiție, respectiv luptă. Din toate aceste motive, personal cred că forma lentă este un exercițiu de Nei Gung și nu are ca scop pregătirea pentru luptă, pe cînd forma rapidă a păstrat în ea acele elemente tehnice ce sînt exersate într-o manieră cît mai aproape de ceea ce ar însemna lupta.
Recomand cartea Wu Style Taichichuan Push Hands (Tuishou) tuturor celor interesați cu adevărat de Taiji Quan ca și Artă Marțială. Sînt sigur că o să găsiți lucruri extrem de valoroase în ea.
Priveam deunăzi un documentar pe Youtube despre Wudang Taiji Quan. Un cetățean de origine asiatică, îmbrăcat cu niște haine aparținînd de regulă călugărilor Dao-iști, demonstra așa zisul Wudang Taiji Quan. Mișcările sale erau foarte frumoase, exotice, iar faptul că purta acele haine atunci cînd demonstra, îl faceau și mai atractiv. Tot în documentarul cu pricina ni se explică cum că Taiji Quan ar fi o artă marțială Dao-istă ce își are originea fix în Wudang. Dacă facem un pic de cercetare pe internet o să constatăm că acest sistem (Wudang Taiji Quan) și reprezentanții lui au apărut precum ciupercile după ploaie. Unde erau în timpul formării Republicii Chineze?! Nu mă refer la Republica Populară Chineză, ci la Republica din perioada 1912-1949. Pentru că exact în acea epocă, Taiji Quan era o artă marțială respectabilă, bine apreciată. Reprezentanții Taiji Quan-ului din acele vremuri nu erau sub nici o formă călugări/preoți Dao-iști. Și nici înainte de Republica Chineză reprezentanții nu erau călugări. Majoritatea erau militari sau civili ce erau recunoscuți în lumea artelor marțiale ca adevărați luptători. Yang Lu Chan (1799–1872) era instructorul Gărzilor Imperiale. La fel și fiul său, Yang Bao Hui. Fondatorul stilului Wu (Hao) a fost Wu Yuxiang (1812–1880), magistrat al Dinastiei Qing. Fondatorul stilului Wu (Manchurian) de Taiji Quan, Wu Quan Yu, era ofițer al gărzii imperiale. Fiul acestuia, Wu Jian Quan, a fost instructorul de arte marțiale al Corpului 12 de Gărzi de Corp a Președintelui noii Republici Chineze. Înainte de aceștia, mergînd chiar spre originea Taiji Quan-ului îl găsim pe Chen Wang Ting. În Manualul Familiei Chen (Chen Si Jia Pu) se spunea că Chen Wang Ting (1597-1664) era creatorul stilului Chen de Taiji Quan, a formelor cu mîna liberă, sabie și suliță. În conformitate cu Analele Provinciei Wen, Chen Wang Ting a fost ofițer în Provincia Shantung din 1618 pînă în 1621, iar în 1641 era comandantul garnizoanei Provinciei Wen. Nu există, din punct de vedere istoric, nici o legătură între Wudang și stilul Taiji Quan. Există doar o legendă ce nu este susținută istoric de nici o dovadă. Iar această legendă a fost promovată atît de mult, încît a ajuns să fie considerată adevăr. Stiu că sună exotic că un Dao-ist pe nume Zhang Sanfeng, ce a trăit 307 ani, este fondatorul Taiji Quan-ului. Dar nici măcar existența acestui personaj nu poate fi dovedită istoric.
Reprezentare moderna a lui Zhang Sanfeng
Totul se bazează doar pe legende. Și legendele, de fapt se vînd mai bine decît realitatea. Totuși, dincolo de aceste legende există și o transmisie reală de la o generație la alta. Doar că această trasmisie clară nu îi include și pe faimoșii preoți Dao-iști ce astăzi s-au adaptat perfect la cerințele de pe piață și au scos la vînzare un fel de gimnastică/dans ce nu are nici o noimă d.p.d.v. marțial. Arată frumos, exotic, însă este perfect inutil cînd vine vorba de marțialitate. Cum să umpli sala cu plătitori dacă le spui de fapt că Taiji Quan este o artă marțială precum multe altele, fără să arunci cu bile de energie precum în Mortal Kombat? Fară să le promiți nemurirea Dao-istă sau iluminarea Buddhistă?! Dacă le spui oamenilor că de fapt antrenamentul greu și plictisitor este cheia spre eficientă, tot așa cum este și în Judo, Wushu, Karate, MMA, etc, nu prea o sa mai ai o prezență mare. Fantezia este la mare căutare în zilele noastre. Iar chinezii au înțeles și ei acest lucru. Precum ciupercile după ploaie au apărut X+1 maestri Dao-iști ce sînt dornic să-și predea învățăturile noilor sosiți, în mod special dacă aceștia din urmă sînt posesori de bancnote verzi ($) pe care sînt dispuși să le dea pentru a învăța ”dansuri” Dao-iste.
Nu încerc aici să neg efectele curative ale practicii Taiji Quan-ului. Acestea sînt demonstrate de nenumărate studii medicale care au arătat fără echivoc că acestea există. Doar că vreau să spun că nu a existat nici o legătură directă între adevăratul Taiji Quan și formele moderne ce sînt azi promovate ca fiind de fapt Wudang Taiji Quan. Faptul că aceste forme sînt predate în China de așa ziși preoți Dao-iști nu însemnă că sînt reale. Falsul cel mai bun este chiar la el acasă și arată chiar mai autentic decît originalul. Pentru că cei ce nu au valoare reală fac tot ceea ce le stă în putință să pară cît mai autentici. Astfel minciuna trece drept adevăr iar adevărul drept minciună.
Cei ce doresc să practice Taiji Quan adevărat le recomand să caute reprezentanți ai stilurilor clasice, respectiv Chen Taiji Quan, Yang Taiji Quan, Wu Taiji Quan, Wu (Hao) Taiji Quan, Sun Taiji Quan. Și așa să găsești un maestru autentic de Taiji Quan care să fie dispus să și predea corect este ca și cum ai căuta acul în carul cu fîn. Dacă mai punem în acest car și poveștile cu Wudang Taiji Quna, atunci și mai puține șanse avem să găsim ceva.
Știu că acest articol nu este pe placul multora dintre cei ce practică astăzi Taiji Quan, dar asta nu este problema mea, ci a lor. Pentru că fiecare dintre noi alegem fie adevarul incomod fie minciuni comode și frumoase.
Kung Fu sau Wu Shu (Artele Marțiale chinezești) au o istorie veche, tot așa cum este și istoria Chinei, fiind în strînsă legătură cu societatea în care s-au născut. Etica și codul de conduită folosite este același cu cel folosit în viața de zi cu zi din China. Într-o şcoală de arte marțiale, relația dintre membri acesteia era oarecum ca și într-o familie tradițională confucianistă, în sensul că profesorul este văzut ca tată, un coleg de antrenament al profesorului este un unchi, iar un elev mai vechi este un frate mai mare. Profesorul profesorului este bunic și așa mai departe. Însă, înainte să intri în familie în adevăratul sens mai există o treaptă, respectiv se face distincție între xué sheng, termen ce se traduce ca elev și túdì, ce se traduce cel mai bine ca discipol. Practic, orice elev ce vine la școala maestrului și dacă nu are o introducere specială sau o anumită relație deosebită, devine în mod automat xué sheng, adică elev. Dar acest lucru nu însemna că este deja membru al familiei. Putem spune că este un fel de rudă îndepărtată. Pînă la statutul de membru al familiei mai este mult. Iar trecerea de la nivelul de elev la cel de discipol este un eveniment foarte important, chiar mai important decît momentul în care s-a înscris inițial în școală. Acest moment este marcat de o ceremonie aparte, ce poartă numele de Bàishī. Termenul în sine este compus din două caractere, respectiv 拜师. Primul semn se citește ca Bai și înseamnă a se pleca, a se înclina. Am doilea semn se citește Shi (șî) și înseamnă profesor sau maestru. Împreună, termenul are semnificația de a deveni în mod oficial discipolul unui maestru. De regulă, un maestru nu accepta foarte mulți discipoli. De exemplu, maestrul Chan Wah Shun, profesorul celebrului maestru Yip Man din Wing Chun Kuen, se spune ca ar fi avut în total doar 16 discipoli, ultimul elev al său fiind chiar Yip Man. Iată, în propriile cuvinte, cum Yip Man explică de ce era un număr atît de mic: “ […] În trecut oamenii erau foarte stricți în ceea ce privește relația profesor elev. Înainte de a accepta un elev, trebuia să se cunoască foarte bine caracterul elevului pretendent. Este ceea ce se numește să alegi persoana potrivită pe care să o înveți. În al doilea rînd, depindea de posibilitatea respectivei persoane dacă își putea permite să plătească pentru lecțiile pe care le primea. De fapt, nu foarte multe persoane își puteau permite să plătească o sumă așa de mare. De exemplu, cînd eu am plătit, plicul roșu ce trebuia să fie acordat în timpul ceremoniei (Bàishī) de primire ca elev , trebuia să conțină 20 de tael (1 tael = 50 grame) de argint. Pe lîngă asta mai trebuia să plătesc 8 tael de argint pe lună ca și taxă.” Textul este citat din Roots & Branches of Wing Tsun scrisă de Leung Ting, pag 111. Cu 1 tael de argint se putea cumpăra, la respectiva vreme, aproximativ 45 Kg de orez, deci 20 tael = 900 kg de orez. Astăzi 1 kg orez costă aproximativ 5 lei. Deci practic Yip Man ar fi plătit astăzi 4500 lei (aproximativ 1000€) la momentul la care a devenit túdì al maestrului Chan Wah Shun.
Din totalitatea de elevi, xué sheng, doar cei ce se dovedeau a fi devotați, implicați, cei ce făceau eforturi, cei ce erau merituoși, doar acestora le era rezervată posibilitatea de a deveni túdì, discipoli. Acest fapt era comun tuturor artelor marțiale din China, nu doar stilului Wing Chun Kuen. De exemplu atunci cînd faimosul Yang Lu Chang (1799–1872) era instructor de arte marțiale al gărzilor imperiale manciuriene a avut numeroși elevi, printre care nume celebre din ierarhia militară a regatului, precum generalul Yue Guichen care era șeful comisiei de examinare marțială a imperiului sau pe prințul Shi Shaonan, însă dintre toți cei ce au practicat cu Yang Lu Chang la palat, doar trei persoane au devenit cu adevărat discipoli, respectiv Wàn Chūn (萬春), Ling Shan (凌山) și Quán Yòu (全佑). Ultimul dintre aceștia este fondatorul stilului Wu de Taiji Quan.
Cînd un elev se dovedea merituos să fie acceptat ca túdì se organiza ceremonia Bàishī. De regulă această ceremonie are mai mulți pași. Ordinea acestora poate să difere de la o tradiție la alta, dar cel mai adesea sînt următorii: Elevul aduce ca ofrandă zeilor și generațiilor anterioare, bețișoare de ars de cinci arome diferite, făcând referire la cele cinci elemente. De asemenea se aduc și cinci feluri de fructe. Apoi citește regulile tradiției în fața maestrului și a altor elevi mai vechi ce sînt prezenți ca asistenți și ca martori. Următorul pas este practic și cel mai important. Elevul îl servește pe maestru cu o ceașcă de ceai. După ce maestrul bea din ceai, elevul face trei plecăciuni în fața maestrului. Iarăși, în funcție de tradiție, acestea se pot face de jos, cel mai adesea, dar și din stînd (foarte rar). Gesturile și ritualistica pot să difere de asemenea. Maestrul se ridică de pe scaunul său și-l ridică pe elev, dacă acesta a făcut plecăciunile din genunchi. Apoi elevul oferă maestrului un plic roșu ce conține o sumă prestabilită de bani, care este donația elevului pentru efortul maestrului de a preda și a transmite mai departe tradiția. Apoi, maestru oferă elevului un înscris din care să reiasă noul său statut. Ceremonia se încheie cel mai adesea cu o masă la care iau parte toți cei prezenți la ceremonie. Organizarea mesei cade în sarcina noului sau noilor túdì acceptați. Este un moment solemn ce aduce cu el o serie de promisiuni. Elevul dovedește că este total implicat, facînd toate eforturile necesare pentru a accede la învățăturile tradiției din care face parte. Pe de altă parte, maestrul, acceptîndu-l pe elev, face promisiunea că nu mai “păstrează în mînecă” secretele stilului.
Așa se face că astăzi, deși avem o multitudine de elevi ai unor oameni ce sînt considerați o autoritate în domeniu, nu toți elevii lor performează la nivelul așteptat. Pentru că nu toți cei ce intră pe poarta maestrului ajung să fie invitați și în casă. Adesea, pentru că nu s-au arătat suficienți de dornici, implicați sau nu au făcut eforturile necesare. Implicit au rămas la stadiul de xué sheng. Acest tip de gîndire există și în artele marțiale japoneze. Distincția se face, acolo între uchi deshi și soto deshi, adică între un elev intern și un elev extern. Ritualurile diferă, însă ideea este aceeași: “Vrei să intri pe ușa casei sau vrei să rămîi în gradină”. Totul stă doar în cît de mult îți dorești și ce eforturi ești dispus să faci!
